ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 28/2015

Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă a dispus, prin încheierea pronunțată în data de 24 martie 2015, în Dosarul nr. 13.501/288/2013, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege următoarea chestiune de drept: "1. În interpretarea și aplicarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual în care a soluționat prima instanță, sub aspectul obiectului, contrar art. 478 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă; 2. În situația în care în apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, fie în limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 din Codul de procedură civilă, se poate invoca excepția necompetenței materiale, urmând ca astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor anterioare."

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea cu nr. 13.501/288/2013, contestatoarea S.C. "S.C." - S.R.L. a chemat în judecată pe intimata A.M.A., solicitând anularea tuturor actelor de executare întocmite în Dosarul execuțional nr. 195/2013 al B.I.E.J. D.M., precum și a executării înseși.

În motivarea contestației s-a arătat că, potrivit Somației nr. 195/2013 din 9 decembrie 2013, i s-a pus în vedere să achite creditoarei A.M.A. suma de 7.595 lei reprezentând despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate potrivit încheierii executorului judecătoresc din 3 decembrie 2013, suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, și suma de 2.363 lei, reprezentând cheltuieli de executare.

În motivarea cererii, contestatoarea a susținut, în esență, următoarele: Sentința civilă nr. 886 din 17 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, nu este titlu executoriu prin ea însăși, potrivit art. 377 din Codul de procedură civilă, întrucât în recurs a fost modificată în parte, prin Decizia civilă nr. 2.814 din 9 septembrie 2013 a Curții de Apel Pitești; prin sentința pusă în executare nu se precizează perioada pentru care se acordă despăgubirile, în condițiile în care în mod obligatoriu această perioadă este stabilită până la reintegrare; intimatei nu i s-a desfăcut contractul de muncă, aceasta figurând și în prezent ca angajată a societății; creanța pusă în executare nu este certă și lichidă, fiind încălcate dispozițiile art. 662 alin. (1) din Codul de procedură civilă; cuantumul creanței nu rezultă din cuprinsul hotărârii puse în executare, iar modul de stabilire a debitului este nelegal, cât timp expertul V. calculează despăgubiri pentru perioada ianuarie-decembrie 2013, deși hotărârea nu stabilește perioada pentru care se datorează drepturi salariale.

În drept a invocat dispozițiile art. 651 alin. (1) lit. b), art. 651 alin. (4), art. 711 alin. (1), art. 712 și art. 713 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentința civilă nr. 1.591 din 21 martie 2014 Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis în parte contestația la executare, a anulat în parte executarea însăși, precum și actele de executare întocmite de executorul judecătoresc D. M. în Dosarul de executare nr. 195/2013, pentru sumele de 7.595 lei reprezentând despăgubiri, 500 lei reprezentând onorariu expert, 800 lei reprezentând onorariu avocat și 800 lei reprezentând onorariu executor judecătoresc.

În considerentele sentinței s-a reținut că titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, însă criticile formulate impun verificarea acestora prin prisma considerentelor și dispozitivului sentinței puse în executare și deciziei pronunțate în recurs. În acest sens s-a constatat că prin Sentința nr. 886 din 17 iunie 2013 a Tribunalului Vâlcea a fost admisă contestația formulată de intimată, au fost anulate deciziile B61 din 30 noiembrie 2012, B 69 din 20 decembrie 2012 și B 22 din 22 ianuarie 2013, s-a dispus reintegrarea contestatoarei A.M. pe postul deținut anterior desfacerii contractului individual de muncă, a fost obligată intimata S.C. "S.C." - S.R.L. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, din care urma a fi scăzută indemnizația pentru concediul de odihnă din luna decembrie 2012, la plata contribuțiilor datorate statului în calitate de angajator, la completarea corespunzătoare a contractului individual de muncă și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei. Recursul declarat de S.C. "S.C." - S.R.L. împotriva sentinței a fost admis prin Decizia nr. 2.814 din 9 septembrie 2013, fiind modificată în parte soluția, în sensul că s-a respins cererea de anulare a deciziei B61 din 30 noiembrie 2012, ca rămasă fără obiect, și a Deciziei B22 din 22 ianuarie 2013, ca inadmisibilă, fiind menținută în rest sentința.

De asemenea s-a constatat că, potrivit considerentelor celor două hotărâri, contestatoarea, în calitate de angajator, a emis trei decizii, și anume: Decizia B 61 din 30 noiembrie 2012 prin care a stabilit că, începând cu 24 decembrie 2012, încetează contractul de muncă al intimatei, în temeiul art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (Codul muncii); Decizia B 69 din 20 decembrie 2012, prin care angajatorul și-a exprimat disponibilitatea de a reveni asupra deciziei inițiale și a dispus anularea acesteia, cu consecința aplicării avertismentului, iar perioada 5 decembrie 2012-31 decembrie 2012 a fost considerată concediu de odihnă aferent anului 2012; prin aceeași decizie s-a dispus ca, începând cu 3 ianuarie 2013 intimata să fie detașată pe timp nelimitat la punctul de lucru B. ca lucrător comercial, fără obligativitatea depunerii garanției materiale de gestiune; Decizia B 22 din 22 ianuarie 2013 prin care s-a anulat sancțiunea avertisment și s-a înlocuit expresia "detașare pe termen nelimitat la punctul de lucru B. al societății" cu expresia "delegare pe termen de 6 luni la punctul de lucru B."

La momentul formulării cererii de executare silită - 7 noiembrie 2013, sentința a cărei executare s-a solicitat fusese modificată în parte, prin decizia din recurs, conform celor arătate anterior.

De asemenea, prima instanță a mai reținut că este necontestat faptul că, potrivit considerentelor și dispozitivului deciziei pronunțate în recurs, a fost menținută sentința în rest, inclusiv în privința acordării despăgubirilor, dar că, deși a fost menținută soluția cu privire la acordarea de despăgubiri, temeiul a fost modificat, în sensul că Tribunalul Vâlcea a motivat admiterea acestui capăt de cerere pe dispozițiile art. 80 alin. (1) din Codul muncii, iar Curtea de Apel Pitești a justificat acordarea lor pentru acoperirea prejudiciului corespunzător perioadei în care intimata nu a putut exercita muncă din culpa angajatorului.

În raport cu acest criteriu, coroborat cu soluția de respingere, ca rămasă fără obiect, a contestației formulate de intimată împotriva deciziei de concediere (în considerarea revocării acesteia în mod unilateral cu efect retroactiv), prima instanță a apreciat că recunoașterea dreptului la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate se impune doar pentru perioada în care intimata nu a prestat muncă din culpa angajatorului. Însă aceasta nu a pretins că nu a putut presta muncă din culpa angajatorului, iar din înscrisurile depuse a rezultat că în REVISAL este înregistrat contractul de muncă pentru intimată, pentru o perioadă nedeterminată, nefigurând nicio întrerupere.

Împotriva sentinței de primă instanță a declarat apel intimata A.M.A., care a susținut că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât din cele două hotărâri judecătorești pronunțate în litigiul anterior dintre părți rezultă că Decizia nr. B 61 din 30 noiembrie 2012 a rămas fără obiect, fiind anulată prin Decizia nr. B 69 din 20 decembrie 2012. De asemenea, în mod greșit s-a reținut de către prima instanță că nu ar fi prestat activitate și nu era nevoie de reintegrare, întrucât contractul de muncă nu încetase, deoarece decizia de desfacere a acestui contract și-a produs efectele de la data comunicării.

Sentința a fost criticată și sub aspectul reducerii onorariului de avocat achitat pentru faza executării silite.

Prin Decizia civilă nr. 380/A din 28 octombrie 2014 a Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă a fost admis apelul, anulată sentința și fixat termen pentru rejudecare.

În considerentele deciziei s-a reținut că, așa cum rezultă din prevederile art. 711 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, pe calea contestației la executare propriu-zise pot fi contestate executarea silită însăși, orice act de executare, încheierile date de executorul judecătoresc, refuzul acestuia de a îndeplini un act de executare, iar pe calea contestației la titlu se poate solicita lămurirea înțelesului, întinderii ori aplicării unui titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă.

Prin contestația la executare, astfel cum a fost intitulată de partea reclamantă, s-a solicitat anularea actelor de executare și încetarea a înseși executării silite declanșate în temeiul Sentinței civile nr. 886 din 17 iunie 2013 pronunțate de Tribunalul Vâlcea.

Tribunalul a apreciat că ori de câte ori pe calea unei contestații la executare se ridică chestiuni care țin de aprecierea legalității unei executări silite în raport cu stabilirea dispozițiilor titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, instanța învestită cu soluționarea contestației este datoare a stabili cadrul procesual sub aspectul obiectului și tipului contestației, respectiv dacă voința părții contestatoare a fost în sensul formulării unei contestații propriu-zise sau și al formulării unei contestații la titlu. Acest fapt, întemeiat în drept pe prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, se impune cu atât mai mult cu cât legea procesuală conține dispoziții speciale în materie de competență pentru cele două tipuri de contestații.

Tribunalul a mai avut în vedere și împrejurarea că, odată declanșată executarea silită, eventualele lămuriri cu privire la întinderea, aplicarea unei hotărâri judecătorești pot fi solicitate numai pe calea contestației la titlu, acesta constituind momentul în timp de la care se poate uza de procedura menționată.

În acest context s-a apreciat că, deși prima instanță a soluționat contestația la executare, a încălcat prevederile legale menționate, în sensul că după punerea în discuția părților nu a lămurit exact obiectul învestirii, fapt ce echivalează practic cu necercetarea obiectului pricinii.

În faza de rejudecare, contestatoarea debitoare a susținut că a înțeles să formuleze o contestație la titlu și o contestație la executare propriu-zisă, ceea ce a determinat, conform Încheierii de ședință din 17 februarie 2015, dezbateri atât cu privire la admisibilitatea învestirii instanței în această etapă procesuală cu o contestație la titlu, cât și cu privire la disjungerea acesteia și stabilirea competenței de soluționare.

În aceste condiții, instanța a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea acestor chestiunilor de drept.

Prin Încheierea pronunțată în data de 24 martie 2015, în Dosarul nr. 13.501/288/2013, Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă a apreciat că sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât există o cauză în curs de judecată, completul de judecată care sesizează instanța supremă judecă în ultimă instanță, față de prevederile art. 717 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cauza se află în competența materială a tribunalului potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, soluționarea pe fond a cauzei depinde de soluționarea chestiunilor a căror lămurire se solicită, iar aceste chestiuni nu au mai format obiectul unei statuări obligatorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare (astfel cum rezultă din cercetarea site-ului instanței).

Cu privire la penultima condiție, tribunalul a apreciat că este îndeplinită, întrucât ca instanță de apel rejudecă pricina în condițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Necesitatea interpretării art. 478 alin. (4) prin prisma art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă are legătură cu soluția adoptată asupra fondului cauzei, atât în limitele în care a avut loc judecata în primă instanță, cât și în cele determinate de precizările ulterioare anulării sentinței. Legătura strânsă dintre chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării și obiectul cauzei este relevată de faptul că analiza pretenției concrete, adică a legalității actelor de executare, respectiv a întinderii titlului executoriu, depinde de chestiunile menționate.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 13.501/288/2013 al Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă a apreciat, cu privire la prima chestiune de drept, că art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă excedează unor simple precizări și vizează pretenții (adică protejarea unor drepturi subiective civile sau a unor situații juridice pentru care calea judecății este obligatorie) care sunt cuprinse implicit în actele de procedură întocmite de părți, adică rezultă din aspectele de fapt relatate, din susținerile formulate în legătură cu pretenții explicite. Aceste aspecte, coroborate cu faptul că alin. (4) al art. 478 din Codul de procedură civilă este subsecvent alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, conduc la concluzia că pretențiile explicitate în faza judecății în sensul arătat nu pot fi considerate cereri noi, formulate cu încălcarea limitelor efectului devolutiv, față de ce s-a judecat în primă instanță.

De asemenea, pretenția nouă în sensul alin. (3) al art. 478 din Codul de procedură civilă este pretenția care nu a fost adusă niciodată în fața primei instanțe, însă denumirea ori încadrarea juridică a cererii, ca formă de manifestare a pretenției, sunt în căderea instanței, astfel cum rezultă din art. 22 din Codul de procedură civilă. Potrivit alin. (9) al acestui text de lege, obiectul și limitele procesului rezultă din cererile și apărările părților. Formularea unor cereri în justiție poate fi clară atât sub aspectul pretențiilor concrete, cât și al precizării elementelor de fapt și drept care le susțin, dar poate fi și exprimată într-o formă care impune necesitatea unor lămuriri. Indiferent dacă aceste lămuriri sunt necesare pentru stabilirea calificării juridice ori a limitelor învestirii, ele au ca premisă esențială tot cererea ori actul de procedură care conține apărarea.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, tribunalul a apreciat că art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă, sub aspectul competenței materiale, trebuie interpretate și aplicate în mod strict, iar instanța de apel, în cazul în care rejudecă o cauză, în limitele efectului devolutiv reglementat de art. 477 și 478 din Codul de procedură civilă, evocând fondul în temeiul art. 480 alin. (3) teza I din același act normativ, nu se transformă niciodată în "primă instanță".

Prin Încheierea din 17 martie 2015 instanța a amânat pronunțarea, la cererea părților, pentru ca acestea să depună, în scris, puncte de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. Din verificarea actelor dosarului rezultă că aceste puncte de vedere nu au fost depuse.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, părțile nu și-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii deduse judecății, așa cum prevăd dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

La dosar a fost depus punctul de vedere formulat de domnii profesori universitari doctori Viorel Mihai Ciobanu și Gabriel Boroi, care au arătat că în noul Cod de procedură civilă s-a introdus ca o dispoziție nouă prevederea art. 478 alin (4), preluată parțial din legislația franceză, care permite părților explicitarea pretențiilor cuprinse implicit în cererile și apărările adresate primei instanțe, dar că "prin aplicarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu s-a voit și nu se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului prin încălcarea art. 478 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, ci numai la explicitarea lui în raport cu cererea formulată în primă instanță. Tocmai de aceea, instanțele de apel sunt datoare să examineze cu atenție cererile și apărările părților formulate în apel și să determine exact sensul lor pentru a nu decide eronat că este vorba de cereri noi, textul art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă neputând fi interpretat excesiv de larg, ca să ducă la anihilarea art. 478 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, dar nefiind de acceptat nicio interpretare prea restrictivă, care să facă inaplicabilă această dispoziție". În legătură cu cea de-a doua întrebare s-a menționat că "art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu are nicio incidență asupra excepției de necompetență materială și că aceasta poate fi invocată, astfel cum rezultă în mod expres din art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea competenței sau la termenul [singurul posibil, conform art. 131 alin. (2) din Codul de procedură civilă] acordat pentru lămuriri sau probe suplimentare privind competența. Acest regim sever al excepției de necompetență poate fi atenuat în situația în care una dintre părți a invocat în termen excepția de necompetență și prima instanță a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei, când poate fi formulat pe acest aspect motiv de apel; în aceeași modalitate se va proceda și când, în temeiul art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța primă de fond a stabilit din oficiu că este sau nu competentă material, deși a existat, după caz, opoziția uneia sau a ambelor părți și când cel interesat poate formula motiv de apel."

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că prima chestiune de drept din conținutul sesizării întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe fond s-a concluzionat că dispozițiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi înțelese ca derogând de la prevederile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecății și cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluționate de către prima instanță, deși făcuseră obiectul învestirii acesteia.

Cât privește cea de-a doua chestiune de drept, judecătorii-raportori au constatat că aceasta nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă vizând cerința noutății și a influențării soluționării cauzei pe fond, pentru declanșarea mecanismului de unificare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, așa încât sesizarea trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor amintite, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

În ceea ce privește prima chestiune de drept cuprinsă în sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, întrucât sesizarea pune în discuție o chestiune de drept vizând semnificația cererilor implicite sau virtuale cu a căror judecată poate fi învestită instanța de apel fără ca aceasta să însemne modificarea cadrului procesual în această etapă jurisdicțională; de lămurirea chestiunii de drept poate depinde soluționarea fondului cauzei întrucât, în speță, după anularea hotărârii de primă instanță, se pune problema determinării, și prin explicitarea pretențiilor, a fondului cererii cu a cărei evocare este învestită instanța de apel; chestiunea de drept este nouă, în reglementarea anterioară a apelului neregăsindu-se o prevedere similară; de asemenea, asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu constituie obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; sesizarea s-a făcut de un complet învestit cu soluționarea pricinii în ultimă instanță.

Asupra dezlegării chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că obiectul sesizării vizează limitele efectului devolutiv respectiv, în ce măsură dispozițiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care dau posibilitatea părților să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, se constituie într-o derogare de la celelalte alineate, referitoare la interdicția modificării cadrului procesual în etapa jurisdicțională a apelului.

În ce privește devoluțiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare, ea rămâne guvernată, la fel ca în Codul de procedură civilă din 1865, de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

În timp ce concretizarea primei reguli se regăsește în dispozițiile art. 477 din Codul de procedură civilă (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 din Codul de procedură civilă, care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Această din urmă regulă, care interesează în dezlegarea chestiunii de drept semnalate, înseamnă interdicția pentru părți de a schimba cadrul procesual [alin. (1) al art. 478 din Codul de procedură civilă], de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță, în motivarea apelului ori prin întâmpinare [alin. (2) al aceluiași articol] și, de asemenea, interdicția schimbării calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum și a formulării de pretenții noi [alin. (3) al art. 478 din Codul de procedură civilă].

În același timp, acest principiu, tantum devolutum quantum iudicatum, cunoaște o nuanțare, inexistentă în reglementarea anterioară, dată de dispozițiile alin. (4), care permit părților să expliciteze pretențiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

Reglementarea alin. (4) al art. 478 din Codul de procedură civilă este de inspirație franceză, preluând, în parte, dispozițiile art. 566 din Codul de procedură civilă francez (text potrivit căruia părțile pot explicita pretențiile care fuseseră cuprinse în mod virtual în cererile și apărările formulate în primă instanță și să adauge la acestea toate cererile care sunt accesoriul, consecința acestora sau sunt complementare acestora).

Se observă că legiuitorul român a fost mai restrictiv, permițând doar o explicitare a pretențiilor implicite, nu și formularea de cereri accesorii sau complementare în apel.

În privința posibilității recunoscute părții de a aduce astfel de lămuriri în calea de atac a apelului trebuie subliniat că ele vizează pretențiile virtuale, adică acelea a căror existență, chiar dacă nu și-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecății în primă instanță, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenției principale (a cărei rezolvare integrală presupunea și rezolvarea unei pretenții virtuale sau implicite).

Așa cum s-a subliniat în doctrină, textul art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă se justifică prin două funcții: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenții; aducerea în atenția instanței a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea integrală a litigiului și posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, iar, pe de alta, plenitudinea devoluțiunii, fără a se ignora limitele acesteia.

De asemenea s-a arătat că o asemenea explicitare nu poate fi raportată decât la pretențiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanțe, o explicitare a unor pretenții subsecvente judecății în primă instanță fiind inadmisibilă [cu rezerva, bineînțeles, a cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru alin. (5) al art. 478 din Codul de procedură civilă].

Pentru a exista o cerere implicită sau virtualmente cuprinsă în ceea ce a fost dedus judecății în primă instanță este necesar să existe o legătură strânsă, de așa manieră încât în absența acesteia pretenția principală să nu își poată găsi o dezlegare integrală ori o rezolvare corectă.

De exemplu, atunci când soluția dată unei chestiuni litigioase presupune ca antecedent logic soluționarea unei alte chestiuni litigioase, aceasta din urmă trebuie considerată ca implicită în cererea principală.

Este situația regăsită și într-o contestație la executare în care, punându-se în discuție legalitatea actelor executorului, se pretinde că acestea nu sunt conforme titlului executoriu care, fiind reprezentat de o hotărâre judecătorească, era susceptibil de lămuriri care să fie aduse înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului (adică, de o contestație la titlu) și abia apoi să se treacă la o executare corectă a acestuia.

Împrejurarea că în conținutul cererii de primă instanță nu s-a precizat expres că, separat de contestația la executare se formulează și contestație la titlu, deși din argumentarea pretenției referitoare la nelegalitatea actelor executorului rezulta că ceea ce se contesta, prioritar, era modalitatea în care fusese înțeles titlul și se trecuse la punerea lui în executare, impunea obligația pentru instanță de a proceda, astfel cum prevede art. 22 din Codul de procedură civilă, la calificarea și la stabilirea corectă a cadrului judecății (care presupunea inclusiv aspecte legate de competență, față de jurisdicțiile diferite pe care le atrăgeau cele două forme de contestație).

În absența unei asemenea clarificări în primă instanță îi revine instanței de apel obligația ca, în condițiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, să solicite și să primească lămuririle părții în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecății prin actul de sesizare a instanței.

Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanței îi revine obligația și puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părții, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăși nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri.

Așadar, precizările care pot fi aduse pretențiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluțiunii și deducerea în fața judecății a unor cereri noi. În același timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absența pronunțării primei instanțe asupra respectivelor pretenții, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Dispozițiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă aduc o atenuare sau nuanțare a acestui principiu pentru ipoteza în care, de exemplu, în condițiile unei redactări defectuoase, imprecise a cererii ori a lipsei rolului activ al primei instanțe nu s-a observat că pretenției principale îi era atașată, implicit, și o altă pretenție, în absența rezolvării căreia cererea principală fie nu își are o rezolvare corectă, fie primește o rezolvare incompletă.

Astfel fiind, revine instanței sarcina să aprecieze caracterul de pretenție implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanță, în așa fel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi - ceea ce ar nesocoti limitele devoluțiunii în apel -, dar nici să rămână nesoluționate pretenții doar pentru că ele au fost defectuos exprimate.

În concluzie, dispozițiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi înțelese ca derogând de la prevederile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecății și cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluționate de către prima instanță, deși făcuseră obiectul învestirii acesteia.

Cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă vizează formularea unui răspuns la întrebarea dacă "în situația în care în apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, fie în limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 din Codul de procedură civilă, se poate invoca excepția necompetenței materiale, urmând ca astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor anterioare".

O primă observație este aceea că se impune stabilirea obiectului acestei părți a sesizării întrucât, deși norma de procedură instituie aptitudinea titularului sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinența necesară pentru a face obiectul sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, totuși, revine Înaltei Curte de Casație și Justiție sarcina analizării pertinenței întrebării și necesității pronunțării unei hotărâri prealabile.

Această analiză presupune, în primul rând, evaluarea calității și clarității întrebării formulate de către titularul sesizării, ca premisă a formulării unui răspuns util, fiind criticabilă opțiunea titularului sesizării de a formula o întrebare într-o manieră necenzurată, incoerentă, în care se tinde la plasarea ei în câmpul ipotezelor, ceea ce îi atenuează precizia.

În acest context și pentru a da coerență întrebării se constată, față de obiectul litigiului, că titularul sesizării a considerat necesară intervenția mecanismului de unificare pentru clarificarea chestiunii de drept referitoare la posibilitatea invocării excepției de necompetență materială în limitele efectului devolutiv al judecării unei cauze în apel, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă.

Verificând această chestiune de drept din perspectiva condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, mai întâi, că nu este îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Dispozițiile art. 130 alin. (2) din Codul procedură civilă stabilesc că necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, încheierea având caracter interlocutoriu, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, în mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Aceste prevederi legale referitoare la regimul de invocare a excepției de necompetență de ordine publică și la modalitatea sa de soluționare nu prezintă o noutate legislativă în planul dreptului procesual.

Aceleași limite procedurale referitoare la posibilitatea și momentul invocării excepției, la obligația judecătorului de a verifica din oficiu competența instanței sesizate și de a consemna în încheiere interlocutorie cele reținute referitor la competență existau și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 159

Chiar dacă nu se poate pune semnul echivalenței între primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și prima zi de înfățișare, potrivit reglementărilor succesive care guvernează regimul procesual al excepției de ordine publică, această distincție nu prezintă importanță pentru evaluarea caracterului de noutate al chestiunii de drept în discuție, de vreme ce se pot desprinde două reguli comune relevante în cauză, care transcend în succesiunea codurilor: că necompetența de ordine publică se poate invoca numai până la un anumit moment procesual și că excepția necompetenței se poate invoca numai în fața primei instanțe.

În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, dar și fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, se constată că ceea ce este important sub acest aspect sunt existența și dezvoltarea unei jurisprudențe continue în această materie în aplicarea art. 159

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, iar eventualele opinii jurisprudențiale izolate sau pur subiective nu ar putea constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Distinct însă de acest aspect se constată și că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra acestei chestiuni, prin Decizia nr. 113 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Secția I civilă (publicată în extras pe site-ul: http://www.juridice.ro/313875/iccj-necompetenta-de-ordine- publica-nu-mai-poate-fiinvocata-in-orice-fază-a-procesului.html), decizie prin care s-a stabilit că necompetența materială, deși este de ordine publică, nu mai poate fi invocată în orice fază a procesului, ci numai în fața primei instanțe, in limine litis, iar "art. 159

Deși textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislația procesual penală internă, modalitatea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, prin pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii sau prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, în acord cu doctrina în materie, că textul legal are în vedere nu doar o hotărâre judecătorească obligatorie erga omnes, ci și una pronunțată într-un recurs în casație în măsura în care aceasta a fost dată publicității de așa manieră încât să fie cunoscută de titularii unor asemenea sesizări.

În această ordine de idei nu mai prezintă relevanță faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat printr-un recurs în interesul legii chestiunea de drept în discuție sau că un astfel de recurs nu se află în curs de soluționare.

În concluzie, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiția restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în privința chestiunilor de drept noi și asupra cărora Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat.

Totodată, trebuie subliniat că se solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate tocmai din cauza împrejurării că problema supusă analizei nu implică noutate. Titularul sesizării arată, cu privire la cea de-a doua chestiune care face obiectul sesizării, că art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă trebuie aplicate restrictiv, iar instanța de apel, în cazul în care rejudecă o cauză evocând fondul, în temeiul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu se transformă niciodată în primă instanță.

Rezultă, din chiar considerentele expuse de către titularul sesizării, că nu este vorba de deducerea spre interpretare a unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

Se pune, nu în ultimul rând, problema eficienței sesizării raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit, adică a aptitudinii procedurii de a-și atinge scopul, câtă vreme nu este identificată o problemă de drept care să necesite cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

În jurisprudența sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății.

Chestiunea de drept care face obiectul sesizării se circumscrie unei excepții de procedură, titularul sesizării punând în discuție posibilitatea de a invoca în apel, în rejudecarea cauzei în limitele efectului devolutiv din apel și evocând fondul, potrivit art. 480 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă, excepția de necompetență materială a instanței.

Această chestiune nu are însă aptitudinea de a influența soluționarea pe fond a cauzei, în sensul acestei concluzii pronunțându-se deja Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform Deciziei nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, prin care s-a statuat că excepția necompetenței nu influențează soluționarea fondului unei cauze, ci doar a unui incident procesual și că, impunându-se cu prioritate, analiza raportului de dependență dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei, acesta este inexistent în situația în care chestiunea de drept vizează o problemă de competență.

Complementar celor reținute în decizia menționată se constată că raportat la litigiul în care sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovată, titularul sesizării se află în faza de evocare a fondului în apel, după ce, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a fost admis apelul, anulată sentința primei instanțe și fixat termen pentru rejudecarea fondului. În acest stadiu, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu ar avea oricum aptitudinea, chiar independent de argumentele anterioare, de a influența raportul de dependență între lămurirea chestiunii de drept care face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei.

Pentru considerentele arătate se constată, cu referire la cea de-a doua întrebare, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă vizând cerința noutății și a influențării soluționării cauzei pe fond, pentru declanșarea mecanismului de unificare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, astfel încât sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.