ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 32/2015

Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 10 martie 2015, în Dosarul nr. 2.651/104/2013*, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la: "aplicarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, potrivit cărora în anul 2011, pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, prin trecerea într-o altă tranșă de vechime în muncă/funcție, salarizarea se face la nivelul de salarizare aflat în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care personalul este încadrat; - dacă, în raport de prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale și de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, respectiv dacă, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, care instituie, la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție/muncă, majorarea salariului de bază/indemnizației lunare de încadrare corespunzător numărului de clase suplimentare, multiplicat cu procentul de la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, dar fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare, se face distincție între: a) reîncadrare, care se face potrivit Legii-cadru de salarizare, dar ale cărei valori din anexe nu se aplică și b) plata efectivă a drepturilor salariale, dacă această plată este guvernată de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010, în sensul că se face la nivelul de salarizare aflat în plată pentru funcțiile similare din punct de vedere al vechimii." II. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Olt la data de 26.04.2013, cu nr. 2.651/104/2013, reclamanții Șerban Irina, Călușaru Marin, Pantelimon Amina Speranța, Noajă Constantin Ștefan, Eniță Cătălina Mihaela, Pavel Marinel Corneliu, Prodan Felicia, Bădan Mihaela Florina, Andrei Aristide Ștefan, Nițu Marian Sergiu, Moșteanu Marian Eugen, Aspra Adrian Marcel și Bălașa Ion au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: a) stabilirea cuantumului indemnizației brute lunare, precum și a cuantumului sporurilor pentru risc și confidențialitate și al sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite la același nivel cu cele ale celorlalți procurori cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, respectiv tribunal, având aceeași vechime în funcția de magistrat; b) obligarea pârâților să plătească reclamanților, începând cu datele de referință indicate de fiecare reclamant și în continuare, diferența dintre indemnizația brută lunară a reclamanților din prezent și indemnizația celorlalți procurori cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, respectiv tribunal, având aceeași vechime în funcția de magistrat, sumele cuvenite urmând să fie actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective; c) obligarea pârâților să plătească reclamanților, începând cu datele anterior menționate și în continuare, diferența dintre indemnizația brută lunară din prezent și indemnizația celorlalți procurori cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, respectiv tribunal, având aceeași vechime în muncă; d) obligarea pârâților să plătească de la datele la care fiecare dintre reclamanți a trecut în tranșele suplimentare de vechime în funcție și, respectiv, în muncă și în continuare, diferența dintre cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și al sporului pentru condiții deosebite de muncă primite în prezent și cuantumul celor două sporuri, raportat la valoarea stabilită a indemnizației brute lunare de la punctul 1 din acțiune, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective; e) chemarea în garanție a statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat să aloce sumele necesare plății drepturilor salariale stabilite.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au calitatea de procurori în cadrul parchetelor de pe lângă Tribunalul Olt și de pe lângă judecătoriile Slatina, Corabia și Balș și, prin ordine ale procurorului general al României, li s-au stabilit indemnizații de încadrare brută lunară și sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, condiții deosebite de muncă și vechime în funcție. Au considerat reclamanții că ordinele sunt discriminatorii pentru ei, având în vedere că alți colegi, cu aceeași funcție și vechime, dar care au dobândit treptele de vechime anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare Legea nr. 285/2010, aveau o indemnizație de încadrare brută mai mare și implicit și cuantumul sporurilor. În drept, au fost invocate prevederile art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 pct. 2 din Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 154 alin. 3 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, art. 4 și 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, și art. 2 din Legea nr. 285/2010.

Prin Sentința civilă nr. 1.424 din 17 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 2.651/104/2013, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Olt, invocată din oficiu și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, care, la rândul său, prin Sentința civilă nr. 1.406 din 14 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.651/104/2013, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea și a dispus declinarea competenței soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel București.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 917 din 19.03.2014 pronunțată în Dosarul nr. 2.651/104/2013, a admis excepția de necompetență materială, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului negativ de competență, reținându-se că litigiul este întemeiat pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, denumită în continuare Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, nefiind contestate ordinele de salarizare emise pe numele reclamanților, pentru a fi incidente dispozițiile art. 7 din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 284/2010.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2.081 din 6 mai 2014, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, apreciindu-se că, în mod judicios, s-a constatat prin Sentința nr. 917 din data de 19 martie 2014 că nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din capitolul VIII al anexei nr. VI al Legii-cadru nr. 284/2010, pentru a fi competentă curtea de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 2.651/104/2013*, iar, prin Sentința civilă nr. 1.073 din 18 septembrie 2014 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a respins cererea formulată împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-au respins celelalte excepții, invocate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții Șerban Irina, Călușaru Marin, Pantelimon Amina Speranța, Noajă Constantin Ștefan, Eniță Cătălina Mihaela, Pavel Marinel Corneliu, Prodan Felicia, Bădan Mihaela Florina, Andrei Aristide Ștefan, Nițu Marian Sergiu, Moșteanu Marian Eugen, Aspra Adrian Marcel și Bălașa Ion în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și s-a stabilit cuantumul indemnizației brute lunare și al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate și pentru condiții deosebite de muncă ce se cuvine fiecăruia dintre reclamanți la valoarea calculată pentru ceilalți procurori cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, respectiv de parchet de pe lângă tribunal, având aceeași vechime în muncă și în funcția de magistrat, dar dobândită anterior datei de 31.12.2010. Totodată, prin aceeași hotărâre, au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt să plătească reclamanților diferența dintre suma reprezentând indemnizația brută lunară, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate și sporul pentru condiții deosebite de muncă, pe care aceștia o încasează în prezent, și suma reprezentând indemnizația brută lunară, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate și sporul pentru condiții deosebite de muncă, pe care o încasează ceilalți procurori cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, respectiv de parchet de pe lângă tribunal, având aceeași vechime în muncă și în funcția de procuror, dar pe care au dobândit-o anterior datei de 31.12.2010, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecăreia și până la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt au calitate procesuală pasivă, având obligația de plată către reclamanți a drepturilor salariale, fie în calitate de angajator, fie în calitate de ordonator principal, secundar sau terțiar de credite. Pe fondul cauzei, s-a arătat că există o discriminare evidentă între magistrații care au îndeplinit vechimea în muncă și/sau specialitate după data de 1 ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit aceleași condiții până la data de 31 decembrie 2010, deoarece acești magistrați, deși se găsesc în prezent în aceeași tranșă de vechime în muncă și funcție, au o salarizare diferită. S-a mai apreciat că nu este posibil ca îndeplinirea condițiilor de vechime în muncă și în specialitate într-un alt an să conducă pentru unele categorii de persoane, aflate în situații identice, la aplicarea unui tratament diferențiat, fără a exista o justificare rațională și obiectivă în acest sens, nici justificarea economică și nici cea financiară nereprezentând argumente suficiente pentru acceptarea unor diferențe de tratament. Respectarea principiului nediscriminării, din care rezultă și cel al remunerării egale pentru persoanele care desfășoară muncă în aceleași condiții, presupunea ca, odată cu îndeplinirea condițiilor pentru trecerea într-o nouă tranșă de vechime în muncă și în funcție, începând cu 2011, pentru acești magistrați salarizarea să fie identică cu cea a magistraților care au îndeplinit aceleași condiții până la data de 31 decembrie 2010.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt.

Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă, în cadrul soluționării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății, dispunând, totodată, suspendarea cauzei până la pronunțarea soluției cu privire la dezlegarea în drept a problemelor sesizate, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Dispozițiile legale a căror interpretare se solicită stipulează următoarele: a) Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare Art. 7 alin. (1): "Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare."; Art. 10 alin. (5): "Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare."; Art. 11 alin. (3): "Tranșele de vechime în muncă, în funcție de care se acordă cele 5 gradații potrivit alin. (2), respectiv clasele de salarizare, sunt următoarele: - gradația 1 - de la 3 la 5 ani - 3 clase succesive de salarizare suplimentare față de nivelul minim al fiecărei funcții; - gradația 2 - de la 5 la 10 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare față de cele deținute pentru gradația 1; - gradația 3 - de la 10 la 15 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare față de cele deținute pentru gradația 2; - gradația 4 - de la 15 la 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară față de cele deținute pentru gradația 3; - gradația 5 - peste 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară față de cele deținute pentru gradația 4." b) Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice Art. 2: "În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat."; Art. 4 alin. (2): "În anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare lege-cadru."; Art. 6 alin. (1) și (3): "(1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. [...] (3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție», (...)." c) Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, denumită în continuare Legea nr. 283/2011 Art. 4 alin. (2): "(2) În anul 2012 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare." d) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum si unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 Art. 2: "Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, și ale art. 1 alin. (4) și (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) și (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) și art. 13 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător și în anul 2013." e) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 Art. 1 alin. (1): "În anul 2014, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013 în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare". IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea din 10 martie 2015 în Dosarul nr. 2.651/104/2013*, a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivat de faptul că: 1. de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, în raport cu dispozițiile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 și cu cele ale art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, depinde soluționarea pe fond a cauzei; 2. problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; 3. problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate până la data de 10 martie 2015. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Reclamanții au apreciat, prin cererea formulată la 9.03.2015, că este oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea problemei de drept privind aplicarea art. 2 din Legea nr. 285/2010, în condițiile în care modalitatea de interpretare a acestei dispoziții legale, raportată la prevederile invocate, a fost cauza ce a condus la crearea discriminării pretinse prin acțiune.

Pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt nu au formulat un punct de vedere asupra acestei chestiuni.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că problema interpretării art. 2 din Legea nr. 285/2010 nu este una recentă pe rolul instanțelor de judecată, întrucât cauze având obiect similar au fost judecate încă din anul 2011 la Curtea de Apel București, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Iași și Curtea de Apel Pitești. Împrejurarea că există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care au soluționat în mod diferit această problemă duce la concluzia că mecanismul legal de unificare a practicii este recursul în interesul legii. Pe de altă parte, s-a arătat că nu este vorba despre o chestiune "de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei", întrucât dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 nu au fost aplicabile situațiilor în care s-au aflat reclamanții, care nu au fost promovați în înțelesul art. 2, ci avansați în tranșe de vechime în muncă sau în funcție conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010. Referitor la interpretarea și aplicarea art. 2 din Legea nr. 285/2010, acest pârât a arătat că, anterior datei de 1.01.2011, conform art. 5 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, în situația în care personalul a îndeplinit condițiile pentru trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție, s-a acordat tranșa corespunzătoare vechimii prin aplicarea procentului de 5, 10, 15, 20, 25 sau 30%, la salariul de bază din decembrie 2009. De la 1 ianuarie 2011 însă, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010, personalul a fost reîncadrat pe clase de salarizare, pe noile funcții, pe gradații și grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31.12.2010. Modalitatea de calcul al drepturilor salariale a fost diferită, în sensul că, în art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, s-a prevăzut că trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție sau în muncă se concretizează prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii dobândite, pentru fiecare clasă acordându-se o majorare cu 2,5% a indemnizației de încadrare brute lunare. Art. 2 din Legea nr. 285/2010 a prevăzut că, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat. Așadar, art. 2 s-a aplicat în situația numirilor noi în funcție sau promovării în funcție sau treaptă sau grad profesional, or reclamanții nu se află în niciuna dintre aceste situații, ei fiind avansați în tranșe de vechime în funcție.

Pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât sporurile solicitate de reclamanți în acțiune au fost incluse, conform art. 9 din Legea-cadru nr. 284/2010, în coeficienții de salarizare prevăzuți de noua lege numai teoretic, așa cum susțin chiar reclamanții în acțiune. Pe de altă parte, în jurisprudența sa constantă cu privire la legalitatea dispozițiilor Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat legalitatea acestora, atâta vreme cât Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra neconstituționalității lor. VI. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al instanței de trimitere asupra problemei juridice supuse interpretării este în sensul că există această distincție, între reîncadrarea și plata efectivă a drepturilor salariale în raport cu prevederile legale sus- menționate, deoarece, pe de o parte, angajatorul trebuie să procedeze la reîncadrare, care se face potrivit legii-cadru de salarizare, dar ale cărei valori nu se aplică, iar, pe de altă parte, trebuie să facă plata efectivă a drepturilor salariale pentru personalul astfel reîncadrat la nivelul de salarizare pe care îl are în plată personalul având condiții identice de funcție și vechime, îndeplinite până la data de 31.12.2010, conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010. Astfel, s-a apreciat că, în speță, își găsește aplicabilitatea art. 2 din Legea nr. 285/2011, care, folosind sintagma "personal promovat în funcții", are evident în vedere și "trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție a personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție»" [sintagmă folosită de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010], trecerea judecătorilor și procurorilor într-o altă tranșă de vechime în funcție reprezentând o promovare. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curtea de Apel Pitești, prin Adresa nr. 10/A/21 aprilie 2015, a învederat că practica acestei instanțe a fost unitară în sensul admiterii cererilor prin care reclamanții au invocat discriminarea față de alți colegi, discriminare cauzată de modalitatea de aplicare a dispozițiilor din legile de salarizare în vigoare după data de 1.01.2011.

Curtea de Apel Târgu Mureș a înaintat două hotărâri judecătorești, soluțiile pronunțate fiind în sensul admiterii acțiunilor având un astfel de obiect.

Curtea de Apel București a comunicat faptul că, la nivelul Tribunalului Teleorman, au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate în această materie, din analiza cărora rezultă că, la nivelul acestei instanțe, se conturează practică neunitară.

Prin Adresa nr. 781/33/28 aprilie 2015, Curtea de Apel Brașov a arătat faptul că nu există jurisprudență relevantă la nivelul acestei instanțe, însă Tribunalul Covasna a înaintat copia Sentinței civile nr. 502 din 12 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.490/119/2012, soluția pronunțată fiind în sensul admiterii acțiunilor având un astfel de obiect.

Curtea de Apel Craiova, prin Adresa nr. 14.854 din data de 5 mai 2015, a comunicat că, în ceea ce privește practica Secției I civile a acestei instanțe, nu a fost identificată practică judiciară. Tribunalul Dolj a precizat că opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Secției conflicte de muncă și asigurări sociale și din cadrul Secției civile ale acestei instanțe este în sensul că plata salariilor în cazul avansării într-o tranșă de vechime în funcție sau în muncă trebuie să se facă la nivelul de salarizare aflat în plată pentru funcțiile similare din punct de vedere al vechimii, nivelul salariilor fiind necesar să fie egal pentru toți cei care îndeplinesc aceleași condiții de vechime în muncă sau în funcție, fără a exista hotărâri pronunțate în acest sens. Cu toate acestea, în cadrul Secției conflicte de muncă și asigurări sociale a existat și o opinie potrivit căreia salarizarea se face potrivit normelor juridice în vigoare la data avansării într-o tranșă de vechime în funcție sau în muncă, în acest sens fiind pronunțate Sentința nr. 4.459/2013 de la 21 mai 2013 în Dosarul nr. 19.639/63/2012 și Sentința nr. 8.948/2012 din data de 21 decembrie 2012 în Dosarul nr. 11.397/63/2012. Totodată, în cadrul Secției contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Dolj există practică unitară în sensul că avansarea personalului încadrat în funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizației potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, așa cum rezultă din sentințele nr. 3.291/2014 de la 12 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 10.910/63/2014, și nr. 23/2015 de la 13 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 9.568/63/2014, irevocabilă, conform Deciziei nr. 1.400/2015 de la 6 aprilie 2015 prin respingerea recursului. Tribunalul Gorj și Tribunalul Mehedinți au arătat că nu au fost identificate spețe relevante privind problema de drept dedusă judecății, iar Tribunalul Olt a comunicat faptul că practica completelor specializate în conflicte de muncă și asigurări sociale privind aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 a fost de respingere a cererilor de chemare în judecată, anexând Sentința civilă nr. 2.036/2013 de la 12 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.688/104/2013.

Curțile de apel Galați, Bacău, Timișoara, Constanța, Ploiești, Alba Iulia, Oradea, Suceava, Iași și Cluj-Napoca au comunicat că, pe rolul acestor instanțe și al tribunalelor arondate, nu au fost înregistrate cauze având un astfel de obiect.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil nu a comunicat niciun răspuns cu privire la problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională a fost sesizată în numeroase rânduri cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate a diferitelor prevederi ale Legii-cadru nr. 284/2010, ale Legii nr. 285/2010 și ale Legii nr. 283/2011, care au fost respinse, relevante fiind următoarele decizii: - Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum, și în special, a art. 1 din lege; - Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice; - Decizia nr. 884 din 25 octombrie 2012 vizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010; - Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010; - Decizia nr. 166 din 19 martie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010 și art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010; - Decizia nr. 150 din 18 martie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 și Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, a fost abrogată prin dispozițiile art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010. Această intervenție legislativă a avut ca scop evitarea posibilelor dezechilibre financiare pe care aplicarea Legii-cadru nr. 330/2009 le-ar fi putut provoca. Curtea Constituțională a mai reținut că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. Totodată, s-a subliniat faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă. În același timp, Curtea Constituțională a reținut că principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. În cazul de față, situațiile juridice sunt diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora li se aplică două acte normative diferite, respectiv Legea- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 762 din 9 noiembrie 2009, și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Cu privire la dispozițiile Legii nr. 285/2010 supuse controlului de constituționalitate a priori, în Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2010, Curtea Constituțională a reținut că, "prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, «în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești». În continuare, în opinia invocată, se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului (a se vedea paragrafele 20 și 21 ale opiniei citate). Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice". În aceste condiții, s-a reținut că dispozițiile de lege criticate de autorii excepției se aplică tuturor categoriilor personalului plătit din fonduri publice, aflate în situația prevăzută în cuprinsul Legii nr. 285/2010, fără privilegii și fără discriminări. Pentru aceleași argumente, Curtea Constituțională a constatat că textele de lege criticate nu contravin nici dispozițiilor art. 53 din Constituția României și nici celor ale art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu atât mai mult cu cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății.

Prin Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, constatând că dispozițiile sus- menționate sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În ceea ce privește jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe s-a pronunțat irevocabil prin deciziile nr. 474 din 4.02.2014, nr. 4.346, nr. 4.373 și nr. 4.376 din 18 noiembrie 2014 în sensul respingerii recursurilor recurenților-reclamanți și menținerii hotărârilor instanței de fond, reținându-se, în esență, că, odată cu adoptarea Legii-cadru nr. 284/2010, a intervenit o schimbare de optică a legiuitorului privind acordarea sporului de vechime, astfel că nu poate fi reținută încălcarea art. 20 din Constituția României.

În alte cauze având același obiect, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adoptat soluția casării cu trimitere spre rejudecare a sentințelor pronunțate de instanțele de fond, pentru analizarea apărărilor privind incidența art. 2 din Legea nr. 285/2010 și art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010. Această soluție a fost adoptată prin deciziile nr. 1.262, 1.267 din 12 martie 2014, nr. 2.005 din 30 aprilie 2014 și nr. 3.136 din 17 iulie 2014.

Se mai impune menționarea existenței, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ, a mai multor dosare având același obiect, în care s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, precum și a art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011, dispunându-se suspendarea judecării cauzei conform art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă anterior, respectiv dosarele nr. 9.169/2/2012, nr. 8.784/2/2012 și nr. 1.718/2/2013. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. 8 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a instituției juridice privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe fondul cauzei, s-a considerat că, în raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale și de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, în ipotezele avute în vedere de legiuitor (numire, promovare în funcție/grad etc.), prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, aplicând succesiv din urmă, respectiv de la Legea-cadru nr. 330/2009, actele de salarizare. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, s-au reținut următoarele: În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: 1. existența unei cauze aflate în curs de judecată; 2. cauza să fie soluționată în ultimă instanță; 3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; 4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; 5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Din examinarea cauzei deduse judecății rezultă că toate aceste condiții de admisibilitate sunt îndeplinite cumulativ.

Astfel, obiectul prezentei cauze este apelul formulat împotriva Sentinței nr. 1.073 din 18 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.651/104/2013* pronunțată de Tribunalul Vâlcea în primă instanță, cererea de apel se judecă în ultimă instanță la Curtea de Apel Pitești, iar hotărârea pronunțată în apel este definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, fiind, așadar, îndeplinite primele trei condiții de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește condiția ca sesizarea să aibă ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În interpretarea acestei noțiuni, doctrina afirmă că sintagma "problemă de drept" trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă". Pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În cauză, instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune având ca obiect stabilirea cuantumului indemnizației brute lunare și a sporurilor, în motivarea căreia s-a arătat că procurorii cu aceeași funcție și vechime dobândite până la data de 31.12.2010, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, au o indemnizație de încadrare brută mai mare și un cuantum mai mare al sporurilor, realizându-se astfel o discriminare între reclamanți și alți procurori cu aceeași vechime, ca urmare a aplicării greșite a actelor normative succesive emise în materia salarizării, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, Legea-cadru nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010 și Legea nr. 283/2011.

În mod evident, de aceste dispoziții legale depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar, din aceste texte legale, problema de drept care se ridică se referă la aplicarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 și art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 în sensul de a se stabili dacă, în raport cu prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, plata este guvernată de art. 2 din Legea nr. 285/2010, în sensul că se face la nivelul de salarizare aflat în plată pentru funcții similare. Având în vedere că întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile vizează o chestiune de drept punctuală, iar nu întreaga problematică a unui text de lege, urmărind interpretarea și aplicarea punctuală a unei dispoziții legale, se constată îndeplinită cerința impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă, anume ca sesizarea să aibă ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale în care, deși nu le apreciază explicit ca fiind noi, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior într-un număr de cauze care să fi creat o anumită practică judiciară sau chiar o practică neunitară. Inexistența unei practici cristalizate în timp a instanțelor și lipsa unei orientări majoritare a jurisprudenței spre o anumită interpretare a normelor analizate, lipsa unor argumente oferite de doctrină, fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să își reliefeze caracterul de noutate în sensul art. 519