ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1560/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 13.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- anularea în parte a Ordinului ministrului justiției nr. 434/C/07.02.2022 și a răspunsului nr. x/12.04.2022 și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, potrivit hotărârii judecătorești, respectiv decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2020;

- obligarea pârâtului la emiterea ordinului cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și asupra sporurilor și celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, urmând a dispune uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 07.05.2017 si în continuare;

- obligarea pârâtului la plata efectivă a salariilor calculate prin raportare la un VRS de 605,225 RON, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 07.05.2017 și în continuare, potrivit deciziei civile nr. 3175/03.06.2021 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2020;

- actualizarea sumelor menționate mai sus cu indicele de inflație, la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a acestor diferențe salariale.

Prin sentința civilă nr. 326 din 3 martie 2023, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare; a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; a anulat parțial Ordinul nr. 434/C/07.02.2022 și răspunsul la contestație nr. x/12.04.2022, emise de Ministrul Justiției, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamantei ce nu corespund nivelului recunoscut prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curții de Apel București – secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2020; a obligat pârâtul să emită ordinul de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamantei cu respectarea hotărârii judecătorești menționate; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 326 din 3 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au promovat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul Ministerul Justiției.

3.1. Recursul formulat de reclamanta A.

Reclamanta A. a formulat recurs împotriva aceleiași sentințe, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv în ceea ce privește capătul 2 al cererii și, rejudecând pe fond acest aspect, admiterea cererii si obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de salarizare in care sa i se acorde VRS 605,225 începând cu data solicitată, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Raportat la capătul de cerere care vizează înlăturarea plafonării instituite prin dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, recurenta a arătat că a contestat Ordinul ministrului justiției nr. 434/C/07.02.2022 prin care s-a acordat valoarea de referință sectoriala în cuantum de 605,225 RON, solicitând instanței: anularea în parte a art. 1, referitor la data de la care drepturile salariale se stabilesc, recalcularea și plata drepturilor salariale rezultate; astfel, a solicitat ca acest drept sa i se acorde începând cu data de 07.05.2017; drepturile vizate de actul administrativ să se acorde fără plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prin sentința recurată, a fost admis primul capăt de cerere, fiind obligat Ministerul Justiției să-i acorde drepturile solicitate cu 07.05.2017. Cu toate acestea, instanța de fond a respins capătul de cerere privind înlăturarea plafonării instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, apreciind și motivându-și soluția prin aceea că, "în condițiile în care art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2018 sunt încă în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, acestea sunt aplicabile în emiterea ordinelor de salarizare, atâta timp cât s-a atins nivelul maxim de plată pentru anul 2022."

În acest context, instanța de fond, prin motivarea de care a înțeles să uzeze, a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege și care decurg din aplicarea etapizată a legii, nu și drepturile care își au izvorul în hotărâri judecătorești.

De altfel, o serie de hotărâri judecătorești pronunțate fără aplicarea acestei plafonări, au stat la baza emiterii în sistemul de justiție a unor acte administrative de salarizare, care să acorde în mod unanim, VRS 605,225 RON, începând cu anul 2018, la zi.

Recurenta a susținut că VRS 605,225 RON există în patrimoniul personalului din cadrul familiei ocupaționale "justiție" potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în M. Of. nr. 1029/21.12.2016, conform căreia personalul care beneficiază de aceleași condiții de muncă, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică, iar această egalizare la nivelul maxim al indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Ordinul nr. 434/C/07.02.2022 și răspunsul la contestație nr. x/12.04.2022 emise de Ministrul Justiției, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamantei ce nu corespund nivelului recunoscut prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020 și a obligat la emiterea ordinului de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamantei cu respectarea hotărârii judecătorești menționate.

Recurentul a invocat faptul că sentința civilă a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente, fiind criticabilă prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2.1. Instanța a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 32 C. proc. civ., ținând cont că intimatei-reclamante i-au fost recunoscute deja diferențele salariale prin hotărârea pronunțată în materia dreptului muncii.

În conformitate cu art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., excepția lipsei de interes este o excepție de fond (întrucât vizează nerespectarea uneia dintre condițiile de exercițiu pentru orice acțiune civilă), absolută (fiind semnalată încălcarea unor norme de ordine publică) și peremptorie (prin admiterea sa întrerupe judecarea pe fond).

În conformitate cu art. 247 alin. -1 C. proc. civ., excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar în fața instanței de recurs, dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.

În condițiile în care reclamanta beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale potrivit hotărârii judecătorești invocate în susținerea acțiunii, aceasta nu mai justifică interesul, privit ca folosul practic urmărit prin declanșarea prezentei proceduri judiciare.

3.2.2. Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că aceasta nu vizează însăși acțiunea în contencios administrativ.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 2500 coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani. De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Însă, coroborând toate aceste dispoziții cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate", în raport cu data introducerii acțiunii (13.05.2022) prin care se solicită emiterea unui ordin de salarizare în conformitate cu decizia civilă nr. 3175/03.06.2021, orice pretenție anterioară datei de 13.05.2019 este prescrisă; însă, în mod netemeinic și nelegal, prima instanță obligă pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se realizeze reîncadrarea și recalacularea drepturilor salariale ale reclamantei, cu toate că, chiar, instanța de fond a reținut buna credință a Ministerului Justiției, prin "recunoașterea" drepturilor intimatei-reclamante realizată prin emiterea OMJ nr. 434/C/2022.

3.2.3. Recurentul a arătat că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021.

Generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunțarea și motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că: "plecând de la premisa că un nivel al valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistrați aflați în situații identice, instanțele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive și de statuat asupra necesității egalizării indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim. în cuprinsul Deciziei nr. 29/17.05.2021, hotărârea anterioară care viza practic aceeași problemă de drept, nu se reținuse existența acestei stări de fapt.

Ținând cont că doar ulterior acestei din urmă decizii s-a pus problema necesității egalizării salarizării la nivel maxim, și după aprobarea fondurilor necesare, a fost emis pentru judecători Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021, iar pentru categoria profesională a reclamantei - personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției - Ordinul ministrului justiției nr. 6247/C/30.12.2021, urmate de acte pentru stabilirea drepturilor individuale cu începere de la 30.12.2021 - Ordinul ministrului justiției nr. 434/C/07.02.2022.

Potrivit art. 1 din OMJ nr. 434/C/07.02.2022, "începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariate ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare."

Recurentul a arătat că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 potrivit OMJ nr. 434/07.02.2022, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu și sporurile, pentru consilierii de probațiune, nefiind vorba de o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "justiție".

În acest sens, dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevăd în mod clar că: "începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016".

Din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referință sectorială.

Prin urmare, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

Astfel, prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a reținut, în esență, că posibilitatea instanțelor judecătorești de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății contravine principiului separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Curtea a precizat că, "în virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".

De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Așadar, Curtea Constituțională a statuat că acordarea altor drepturi decât de cele prevăzute expres de lege este o depășire a puterii judecătorești, rolul instanțelor fiind acela de realizare a justiției, adică de a soluționa litigiile aplicând legea, iar nu de a cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin acte normative, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

În concluzie, se arată că sunt corecte, pertinente și legale argumentele Ministerului Justiției referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, privind aplicarea majorării de 25 % la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referință sectorială, ordinul contestat fiind legal emis.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Pe fondul cauzei, în mod corect a reținut instanța de fond că plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu ar putea fi depășit nici prin hotărâri judecătorești, nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi întrucât textul nu distinge cu privire la motivul pentru care indemnizațiile de încadrare pot ajunge mai mari.

În primul rând, prin decizia nr. 3175/03.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a dispus ca recalcularea indemnizației de încadrare a recurentei să se realizeze cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, motiv pentru care orice soluție contrară acestei decizii ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii.

Se arată că înlăturarea aplicării unor dispoziții legale în vigoare nu se poate realiza decât în urma admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor vizate. De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, constatând că acestea nu contravin prevederilor constituționale invocate.

Astfel, prin Decizia nr. 700/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituțională a subliniat următoarele:

"Analizând prevederile legale criticate în ansamblul actului normativ din care fac parte, Curtea reține că Legea-cadru nr. 153/2017 are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, începând cu data de 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a legii. De ta această dată, drepturile salariale ale personalului plătit din bugetul generat consolidat al statului sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în lege, astfel cum prevede art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.

(37) În acest context normativ, Curtea constată că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, ta nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire ta reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii. prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creșterilor salariate la un nivel stabilit prin lege. O asemenea soluție legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, și anume acela de "eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare", și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.

(38) În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului. Constituția prevede în ort. 41 alin. (2), printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe țară", fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

(39) De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I. nr. 451 din 20 iunie 2014, și Decizia nr. 31 din. 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23., Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczcrek împotrivc Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza B. împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele C. împotriva României și D. împotriva României, paragraful 15."

Aceste considerente sunt reluate si în alte decizii pronunțate de Curtea Constituțională, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Astfel, se invocă si deciziile nr. 585/2021, nr. 409/2021, nr. 282/2021, nr. 106/2021, nr. 7/2021, nr. 813/2021, nr. 761/2020 și nr. 326/2020 pronunțate de Curtea Constituțională.

Totodată, prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, Curtea Constituțională a constatat că "de la data intrării sale în vigoare (1 iulie 2017), Legea-cadru nr. 153/2017 creează un nou cadru legislativ, instituind reguli noi în ceea ce privește modul de stabilire a salariilor de bază pentru întreg personalul din aparatul propriu al autorităților administrației publice locale. Hotărârile judecătorești privind recunoșterea unor drepturi salariale la care fac referire autoarele excepției au fost emise prin interpretarea unor norme prevăzute de acte normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, anterioare intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 și independente de acest act normativ. în aceste condiții, Curtea constată că, prin adoptarea unui nou sistem de salarizare pentru personalul bugetar, legiuitorul a acționat în domeniul propriu de competență, fără a interfera, sub niciun aspect, cu activitatea de înfăptuire a justiției. Pe cale de consecință, prevederile art. 1 alin. (3) - (5), art. 21 alin. (2) și (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție nu sunt încălcate."

Legislația anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizațiile magistrațiilor se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare (art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției).

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariate ale magistraților a inclus indemnizațiile de încadrare, precum și sporurile, însă valoarea de referință sectorială și coeficienții prevăzuți în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor și al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariția Legii-cadru nr. 153/2017.

Așadar, valoarea de referință sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, și coeficienții prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiți în mod concret și direct la calculul indemnizațiilor magistraților sub imperiul legislației anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii nr. 284/2010, doar indirect și prin raportare la legislația anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizațiilor și sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

În schimb, ținând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 și de aplicarea sa etapizată, salariile de bază nu pot fi majorate, începând cu 01.01.2018, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, "(3) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1)sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.".

Art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune următoarele: "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38."

În acest sens, prin art. 38 alin. (2) lit. a) și (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-au prevăzut următoarele:

"(2) începând cu data de 1 iulie 2017:

a) se mențin în plata la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potnvit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții;"

Potrivit prevederilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare:

"(4) în perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creștere a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 114 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018. Creșterea respectivă și data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit h)."

Totodată, alin. (6) al aceluiași articol prevede următoarele: "(6) în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor saiariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Așadar, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la VRS, respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, iar valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare reglementați de legislația anterioară nu mai prezintă relevanță.

În acest moment, toate funcțiile de execuție de judecător, se află, prin recalculările succesive ale VRS, la maximul stabilit de Anexa V a Legii 153/2017.

În ceea ce privește practica judiciară, aceasta este în acord cu cele mai sus expuse, orice drepturi saiariale suplimentare fiind acordate până la atingerea plafonului prevăzut de lege.

Astfel, prin decizia civilă nr. 88/10.02.2022 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2020, instanța de control judiciar a admis apelul declarat de Curtea de Apel Iași și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul în care la recalcularea drepturilor salariale se va aplica art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin sentința civilă nr. 885/04.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei, a anulat OMJ nr. 5270C/2019 și a obligat la emiterea unui alt ordin de încadrare salarială prin care să recalculeze indemnizația reclamantei începând cu 01.01.2019 de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, plafonată la nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017.

Similar, prin decizia civilă nr. 82/25.01.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate de Ministerul Justiției si Tribunalul Hunedoara si a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul în care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a dispus obligarea pârâtului Tribunalul Hunedoara la plata către reclamanți și intervenienți a diferențelor de drepturi salariale cu aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017

.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 183/01.02.2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2021, instanța a admis apelul declarat de Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Bihor și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâții la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamanților raportat la o VRS de 605,225 începând cu data de 19.01.2018 și în continuare, cu respectarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În soluționarea cauzei, s-a invocat și Decizia nr. 34/06.06.2022 pronunțată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanța a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv sintagma "ca urmare a majorărilor salariale reglementate" se interpretează în sensul că se aplică și în cazul majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești sau doar în cazul majorărilor salariale stabilite prin acte normative (legi, ordonanțe de urgență) sau acte administrative ale ordonatorilor de credite?".

În motivarea hotărârii, înalta Curte a subliniat următoarele:

"101. Or, din examinarea hotărârilor judecătorești definitive depuse la dosarul cauzei rezultă că, în materia supusă analizei, există o practică recentă, însă consistentă și unitară, fără excepție, a instanțelor de apel, care consideră îndreptățirea reclamanților - personal plătit din fonduri publice încadrat în cadrul familiei ocupaționale Justiție - la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente acesteia la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, sau de la o dată ulterioară cu încadrarea în termenul de prescripție, precum și plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, până la atingerea plafonului reglementat de grila de salarizare din anexa Legii-cadru nr. 153/2017."

"104. Împrejurarea că unele instanțe au limitat explicit drepturile salariale recunoscute conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar altele nu, este lipsită de relevanță din perspectiva analizei de față, soluțiile pronunțate astfel fiind influențate de conturarea cadrului procesual în fiecare cauză, urmare a pretențiilor și apărărilor concrete ale părților, fără ca în faza de executare eficacitatea hotărârilor, indiferent de soluția pronunțată, să fie diferită.

În drept, au fost invocate prevederile art. 471 alin. (5) și art. 490 din C. proc. civ.

Deși întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiției i-a fost comunicată recurentei – reclamante A. în termenul legal, aceasta nu a combătut apărările pârâtului în cadrul unui răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) incidente și în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ.

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 11.07.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 19.03.2024, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul celor două recursuri ce fac obiectul pricinii deduse judecății.

7.1. Elemente de fapt și de drept reținute de prima instanță

7.1.1. Obiectul dosarului nr. x/2020

Prin sentința civilă nr. 4343/15.09.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât, a respins ca prescrisă acțiunea reclamantei pentru perioada anterioară datei de 7 mai 2017 și a respins cererea în cauza formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curții de Apel București – secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și obligat pârâtul, începând cu data de 07.05.2017 până la zi și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, la plata către reclamantă a diferențelor bănești corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, respectiv diferența dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, diferență actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, la care se adaugă dobândă legală penalizatoare de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.

7.1.2. Ordinul nr. 434/03.03.2022

Prin Ordinul nr. 434/03.03.2022, pârâtul Ministerul Justiției a stabilit că, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, conform Anexei; pentru perioada anterioară datei emtierii acestui ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eșalonat.

La data de 03.03.2022, reclamanta a formulat contestație împotriva Ordinului ministrului justiției nr. 434 din data de 07.02.2022, prin care au fost stabilite indemnizațiile de încadrare și sporurile aferente acestora, întrucât acesta nu respecta dispozițiile legale și interpretările acestora date de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională, solicitând anularea în parte a Ordinului menționat și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și asupra sporurilor și celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 07.05.2017 si în continuare.

Prin adresa nr. x/12.04.2022, Ministerul Justiției, în răspunsul la contestația antereferită, a refuzat soluționarea favorabilă a cererii reclamantei.

7.2. Recursul formulat de recurentul-pârât

7.2.1. Motivul de recurs referitor la lipsa interesului acțiunii

Recurentul-pârât a invocat lipsa interesului acțiunii, raportat la împrejurarea că intimatei-reclamante i-au fost recunoscute deja diferențele salariale prin hotărârea pronunțată în materia dreptului muncii, aspect de fapt necontestat și invocat chiar de către aceasta, de altfel, ca temei al acțiunii sale.

Înalta Curte nu poate constata lipsa de interes a demersului reclamantei, având în vedere finalitatea diferită a celor două acțiuni. Astfel, prin titlul executoriu obținut anterior în fața unei instanțe de litigii de muncă, s-a acordat plata efectivă a unor diferențe bănești rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 07.05.2017 și până la zi; prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat emiterea unui nou ordin, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și asupra sporurilor și celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 07.05.2017 si în continuare.

Or, emiterea efectivă a unui ordin salarial produce efecte juridice diferite de cele ale acordării diferențelor bănești, din perspectiva consecințelor referitoare la încadrarea salarială si efectele viitoare ale unui ordin de salarizare.

Ca urmare, faptul că recurenta-reclamantă beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale potrivit hotărârii judecătorești invocate în susținerea acțiunii, pronunțate în materia litigiilor de muncă nu înlătură folosul material al acțiunii în obligarea la emiterea eventualului ordin de salarizare care să includă aceste drepturi salariale considerate a fi datorate de către reclamantă; aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate conform solicitării reclamantei, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectiva hotărâre judecătorească nu este de natură a modifica/completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială; or, atâta timp cât reclamanta se consideră vătămată prin neemiterea ordinului, aceasta justifică un interes procesual, privit ca folosul practic urmărit prin declanșarea prezentei proceduri judiciare. Ca urmare, acest prim motiv de recurs invocat de recurentul-pârât este nefondat.

7.2.2. Motivul de recurs referitor la greșita soluționare de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune

Recurentul a invocat faptul că, raportat la prevederile art. 2500 coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., art. 2524 C. civ. și art. 171 alin. (1) din Codul muncii, în raport cu data introducerii acțiunii (13.05.2022) prin care se solicită emiterea unui ordin de salarizare în conformitate cu decizia civilă nr. 3175/03.06.2021, orice pretenție anterioară datei de 13.05.2019 este prescrisă.

Înalta Curte constată că prima instanță a procedat la o corectă aplicare a legii, având în vedere că acțiunea în contencios administrativ este supusă unui termen special de decădere, prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, care a fost respectat, raportat la procedura prealabilă exercitată cu respectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004 și la contestarea chiar a conținutului acestui ordin; astfel, contestarea datei de acordare a drepturilor salariale recunoscute prin acest ordin (art. 4) reprezintă un aspect ce privește fondul litigiului, iar nu un reper cronologic de calculare a prescripției conform regulilor din C. civ.. Cum în mod corect a subliniat prima instanță, prin prezentul litigiu nu se tinde la stabilirea altor drepturi substanțiale, pentru alte perioade, ci la recunoașterea efectelor prin ordin al ordonatorului principal de credite în limitele pentru care deja reclamanta a ieșit din pasivitate și a obținut recunoașterea drepturilor de creanță. Pentru aceste motive, și acest motiv de recurs este nefondat.

7.2.3. Motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă referitor la greșita aplicare a legii prin stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021

Recurentul-pârât a criticat greșita obligare a pârâtului de către prima instanță de a emite ordin cu acordarea VRS de 605,225 RON conform nivelului recunoscut prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curții de Apel București – secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2020, respectiv începând cu data de 07.05.2017, considerând că reclamanta este îndreptățită doar începând cu data de 30.12.2021, data recunoscută de ordinul atacat.

Prima instanță a reținut că prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2020, reclamanta a obținut, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 07.05.2017 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON; prin această hotărâre judecătorească, definitivă, s-au dezlegat chestiuni litigioase esențiale, privitoare la raportul de muncă al reclamantei, al căror efect pozitiv trebuie să se reflecte și în actele administrative emise de ordonatorul principal de credite în ceea ce privește corecta încadrare salarială și efectele viitoare. A mai reținut prima instanță că Ministerul Justiției a fost parte în dosarul nr. x/2020, astfel că este ținut să respecte autoritatea de lucru judecat, hotărârea fiindu-i opozabilă.

Ca urmare, reține prima instanță că sunt în discuție efecte în planul dreptului administrativ ale hotărârii judecătorești favorabile reclamantei, în sensul materializării drepturilor substanțiale recunoscute acesteia în actele administrative emise de către Ministerul Justiției, prin ministru, astfel încât indemnizația de încadrare să corespundă, în prezent, cuantumului corect calculat prin luarea în considerare a elementelor salariale rezultate din hotărâre.

În ceea ce privește plata efectivă a drepturilor salariale, prima instanța a reținut că reclamanta beneficiază de efectele dispozițiilor finale ale ordinului menționat în ceea ce privește bugetarea și efectuarea plăților, precum și de cele ale hotărârii judecătorești, în executarea cărora plata diferențelor salariale se va face eșalonat, conform legii, actele atacate fiind legale și temeinice sub acest aspect.

Înalta Curte constată că, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârii judecătorești definitive de mai sus, este fondată critica recurentului, în sensul că prin aceasta drepturile câștigate de reclamantă au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate nu au schimbat indemnizația de încadrare a reclamantei.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați, în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

Ca urmare, se impune admiterea recursului pârâtului și respingerea acțiunii, în ceea ce privește pretențiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată; pretențiile aferente perioadei 01.01.2018 – 30.12.2021 vor fi însă analizate împreună cu motivul de recurs al reclamantei referitor la deplafonare.

7.2.4. Recursul formulat de recurenta-reclamantă referitor la emiterea unui ordin de salarizare in care sa i se acorde VRS 605,225 începând cu data de 07.05.2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În ceea ce privește recunoașterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON anterior datei de 01.01.2018, Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:

"(6) În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională "Justiție".

Dispozițiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituționalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate prin deciziile pronunțate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023, precum și celelalte decizii enunțate la capitolul IV din prezenta decizie.

În esență, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum și o analiză a dispozițiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituțională a subliniat că "stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).

Având în vedere faptul că noul sistem de salarizare consacrat prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-a aplicat începând cu data de 1 ianuarie 2018, înlăturarea aplicării prev. art. 38 alin. (6) anterior intrării în vigoare este lipsită de fundament.

Ca urmare, se impune respingerea acțiun