ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3320/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24.07.2022 sub nr. dosar x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea parțială a Ordinului nr. 433/C/07.02.2022 și obligarea intimatului la emiterea în favoarea acesteia a unui nou ordin de salarizare, cu recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară, începând cu 30.12.2018 până la 30.12.2021, pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru 153/2017; precum și acordarea diferenței dintre indemnizația de încadrare brută lunară recalculată prin raportare la VRS 605,225 pentru perioada 30.12.2018 - 30.12.2021 (plafonată conform art. 38 alin. (6) din Legea cadru) și cea efectiv plătită, sumă pentru care se datorează dobânda legală penalizatoare de la data emiterii ordinului contestat.

Prin sentința civilă nr. 2242 din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

A anulat adresa nr. x/01.04.2022 și, în parte, Ordinul nr. 433/C/07.02.2022 cu privire la data de stabilire a indemnizației brute lunare de încadrare a reclamantei - 30.12.2021- în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017, emise de Ministerul Justiției.

A obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare pe numele reclamantei, cu recalcularea indemnizației brute lunare de încadrare, începând cu data de 30.12.2018 până la data de 30.12.2021, pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenței dintre indemnizația de încadrare brută lunară recalculată prin raportare la VRS 605,225 pentru perioada 30.12.2018 - 30.12.2021, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și cea efectiv plătită, sumă actualizată cu dobânda legală, până la data plății efective.

3.1. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției

Împotriva sentinței civile nr. 2242 din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea acțiunii ca lipsită de obiect.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

În primul rând, în ceea ce privește participarea Ministerului Justiției în proces, au fost invocate prevederile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022; prin aceste dispoziții a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiției în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății."

Așadar, văzând atât prevederile generale din C. proc. civ. cât și dispozițiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a avut loc transmiterea calității procesuale a Ministerului Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În speță, deși hotărârea atacată a fost pronunțată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, rezultă că Ministerul Justiției nu mai justifică la acest moment calitatea procesuală în prezenta cauză, dar justifică, în continuare, interesul în formularea căii de atac.

Pe de o parte, chiar dacă subrogarea a avut loc prin efectul legii, ea trebuie constatată de către instanța judecătorească învestită cu soluționarea litigiului în curs de desfășurare, față de necesitatea continuării procesului în contradictoriu cu entitatea care a dobândit, în temeiul legii, calitatea de debitor al obligațiilor a căror aducere la îndeplinire se urmărește pe calea prezentei acțiuni. Astfel, Ministerul Justiției justifică în continuare participarea în proces, cel puțin până la momentul introducerii în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește drepturile și obligațiile sale, înalta Curte de Casație și Justiție și, după caz, președintele acesteia, trebuie să se bucure de independență procesuală, respectiv să aibă deplina posibilitate de a face acte procesuale de dispoziție și de a ataca hotărârea judecătorească formulând propriile critici, inclusiv pe fondul cauzei.

Pentru aceste motive, a solicitat scoaterea din cauză a Ministerului Justiției și introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea acțiunii ca lipsită de obiect, pentru următoarele considerente:

Prin Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023, s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, conform grilelor din anexa la acest ordin, iar diferențele salariale urmează a fi actualizate cu indicele de inftatie si dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Or, întrucât solicitările reclamantei au fost deja soluționate prin acest ordin, recurenta-pârâtă a apreciat că se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii ca lipsită de obiect.

3.2. La termenul de judecată din 31.05.2024, Înalta Curte, în temeiul art. 38 din C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 142 alin. (6) din C. proc. civ., a luat act de transmiterea calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta din urmă, în calitate de pârâtă, subrogându-se de drept în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului.

3.3 Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin notele de ședință depuse la dosar, a susținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește data de la care s-a recunoscut prin ordinele Ministrului Justiției dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, se arată că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunțarea și motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistrați aflați în situații identice, instanțele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive și de statuat asupra necesității egalizării indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiției au acordat, potrivit competențelor, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ținând cont de necesitatea egalizării indemnizațiilor care s-a impus prin evoluția jurisprudenței, urmnând ca hotărârile deja pronunțate să fie executate potrivit prevederilor legale.

Prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, emis de către Ministerul Justiției, s-a hotărât ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și ale curților de apel, precum și ale asistenților judiciari, să se stabilească având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Art. 4 al ordinului a prevăzut că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referintă sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozitiilor legale incidente.

În aplicarea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, a fost emis ordinul nr. 433/C/07.02.2022, prin care s-a hotărât că începând cu data de 30.12.2021 drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Constanța, prevăzuți în anexele la ordin, se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Or, intimata-reclamantă nu a înțeles să atace și Ordinul MJ nr. 6245/C/30.12.2021 în raport de data de la care dreptul de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605.225 RON a fost recunoscut, ordinul nr. 433/C/07.02.2022, fiind emis în temeiul ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, neputând produce efecte pentru o perioadă anterioară Ordinului MJ nr. 245/C/30.12.2021, astfel că, sub acest aspect, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală.

În al doilea rând, solicită a se avea în vedere că prin Ordinul MJ "nu salarizarea persoanelor aflate în situații identice s-a făcut diferit, ci că, în privința unora dintre acestea, pentru o anumită perioadă, a operat un mod de stingere a obligațiilor salariale prevăzute de legislația muncii." (Sentința civilă nr. 2119/22.11.2022 pronunțată de către Curtea de Apel București, CAF, în dosar nr. x/2022)

Or, în cauza dedusă judecății, reclamanta nu au ieșit din starea de pasivitate pentru a deduce justiției dreptul pretins decât după data emiterii ordinului MJ, în condițiile în care încă de la data de 01 august 2016, data intrării în vigoare a prevederilor legale ce reglementau acest drept, respectiv prevederile art. 3

1

din O.U.G. nr. 20/2016 - pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aceasta cunoștea sau trebuia să cunoască că are posibilitatea de a solicita MJ recalcularea drepturilor salariale ce i se cuveneau și, în eventualitatea unui refuz, să formuleze acțiune prin care să solicite recunoașterea dreptului.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că, astfel cum a reținut, de altfel, și curtea supremă, dreptul la calcularea indemnizației de încadrare în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este prevăzut de dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicate în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și a deciziilor interpretative ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, date în dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenții-reclamanți putând solicita recunoașterea dreptului de a fi salarizați prin raportare la VRS 605 începând cu data de 01.08.2016, dată de la care aceștia cunoșteau sau ar fi trebuit să cunoască nașterea dreptului de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON. (I.C.C.J. Decizia nr. 4940/31.10.2023 pronunțată în dosar Nr. x/2021).

Or, acest drept este supus prescripției, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 2523 C. civ.. A considera că reclamanta are posibilitatea de a solicita recalcularea drepturilor salariale având în vedere VRS 605,225 RON ar conduce la soluția imprescriptibilității acestui drept, lucru care ar fi neconform cu principiile ce guvernează prescripția extinctivă, fiind contrar scopului urmărit de către legiuitor la momentul instituirii prescripției.

Astfel, practica judiciară definește prescripția ca mijloc de stingere a obligațiilor și a acțiunilor, determinat de un interes de ordine publică și de stabilitate socială, ca situațiile de fapt stabilite într-un timp anterior să nu mai poată fi schimbate. Ea apare ca o sancțiune a creditorului nediligent, care a lăsat mai mult timp să treacă, fără a-și valorifica dreptul subiectiv.

Ca atare, odată cu expirarea termenului legal, titularul unui drept ocrotit de lege pierde nu dreptul de a acționa, ci dreptul de a-l mai constrânge pe debitor la îndeplinirea obligației sale, care poate consta în executarea unei prestații, în respectarea unei situații juridice, în suportarea unei sancțiuni civile.

Prescripția este, așadar, o sancțiune juridică îndreptată împotriva pasivității tituIarului unui drept subiectiv sau al unei situații juridice ocrotite de lege.

Totodată, se arată că reclamanta, în perioada anterioară datei indicate, a fost salarizată prin ordine care nu au fost contestate de aceasta în privința datei de la care ar fi trebuit să beneficieze de anumite drepturi sau în privința neacordării anumitor drepturi.

Prin urmare, aceasta a stat în pasivitate în privința pretențiilor formulate în prezenta cauză până la data emiterii ordinului contestat.

Altfel spus, intimatei-reclamante nu îi poate fi asigurată repunerea în termenul de acțiune prin recunoașterea dreptului de a ataca ulterior un ordin de salarizare asupra unui aspect pe care ar fi trebuit să îl sesizeze și eventual să îl atace, cu privire la ordinele de salarizare terioare.

În sprijinul acestei opinii, recurenta-pârâtă a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019, în considerentele acestei decizii reținându-se că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. II alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii de definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Or, în condițiile în care intimata-reclamantă a formulat acțiune în contencios administrativ în despăgubire (urmărind și plata drepturilor aferente unei noi salarizări), în temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, recurenta-pârâtă solicită să se constate ca fiind nelegală solicitarea privind obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-a subrogat în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, la emiterea unor noi ordine de salarizare care să producă efecte pe o altă durată și, de asemenea, să acorde noi drepturi, fiind dată, evident, în pofida logicii juridice care fundamentează regulile aplicabile procedurii contenciosului administrativ.

În plus, chiar dacă, în esență, ne aflăm în materia contenciosului administrativ, dată fiind natura pretențiilor solicitate (drepturi salariale), apreciază că nu poate fi exclusă de plano aplicabilitatea normelor de drept comun în materia prescripției.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune".

În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, astfel cum a arătat anterior, în acord cu cele reținute și de către instanța supremă, acesta este 01.08.2016, dată la care au intrat în vigoare prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 20/2016.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

În atare condiții, intimata-reclamantă avea posibilitatea de a solicita să îi fie recunoscut dreptul de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, lucru pe care aceasta nu l-a făcut.

Stabilirea, pe cale administrativă, a dreptului acesteia de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021 nu este un motiv de nelegalitate a ordinului atacat, în condițiile în care, astfel cum a arătat, reclamanta a stat în pasivitate și nu și-a exercitat dreptul de a solicita să îi fie recunoscut dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,2025 RON.

Totodată, solicită a se avea în vedere că nici Curtea Constituțională, prin decizia nr. 794/2016, nici Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr. 55/2021 nu au reținut obligatia ordonatorului principal de credite de a recunoaște prin act administrativ dreptul judecătorilor de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu o anumită dată.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază nu se poate reține existența unei cauze de anulare a ordinului atacat, în ceea ce privește data de la care dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON a fost recunoscut, mai ales în condițiile în care, prin Ordinul MJ nr. 6245/C/2021, respectiv ordinul nr. 433/C/2022 s-a arătat că pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale stabilite potrivit hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Nu în ultimul rând, având în vedere scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiției constatând incidența unei anumite stări de fapt și de drept, a ales să ia o decizie dministrativă pentru viitor, apreciază că acesta nu poate fi cenzurat de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, mergând către o dată anterioară emiterii ordinului.

Prin urmare, acest ordin nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor, mergând către o dată anterioară emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Justiției și concluzii scrise la notele de ședință formulate de către recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, astfel cum s-a luat act în ședința publică de la termenul din 31 mai 2024, în cauză a operat transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta din urmă, în calitate de pârâtă, subrogându-se de drept în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului, în temeiul dispozițiilor art. 142 din Legea nr. 304/2022, care prevăd următoarele:

"(2) Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli. (...) (6) Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii."

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției anularea parțială a Ordinului nr. 433/C/07.02.2022 și obligarea intimatului la emiterea în favoarea acesteia a unui nou ordin de salarizare, cu recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară, începând cu 30.12.2018 până la 30.12.2021, pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru 153/2017; precum și acordarea diferenței dintre indemnizația de încadrare brută lunară recalculată prin raportare la VRS 605,225 pentru perioada 30.12.2018 - 30.12.2021 (plafonată conform art. 38 alin. (6) din Legea cadru) și cea efectiv plătită, sumă pentru care se datorează dobânda legală penalizatoare de la data emiterii ordinului contestat.

Prin sentința recurată, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, fiind anulată adresa nr. x/01.04.2022 și, în parte, Ordinul nr. 433/C/07.02.2022 cu privire la data de stabilire a indemnizației brute lunare de încadrare a reclamantei - 30.12.2021- în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017, emise de Ministerul Justiției.

A fost obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare pe numele reclamantei, cu recalcularea indemnizației brute lunare de încadrare, începând cu data de 30.12.2018 până la data de 30.12.2021, pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenței dintre indemnizația de încadrare brută lunară recalculată prin raportare la VRS 605,225 pentru perioada 30.12.2018 - 30.12.2021, cu respectarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și cea efectiv plătită, sumă actualizată cu dobânda legală, până la data plății efective.

Împotriva acestei soluții, a declarat recurs Ministerul Justiției, în cauză operând transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În aceste condiții, analizând sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control constată că susținerile recurentei-pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție sunt fondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente, soluția primei instanțe fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

În prealabil, Înalta Curte constată că susținerile Ministerului Justiției în sensul că acțiunea reclamantei rămâne fără obiect în raport de Ordinul nr. 959/12.04.2023 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu sunt fondate.

În acest sens, se reține că solicitările reclamantei vizează perioada 30.12.2018-30.12.2021, în timp ce prin Ordinul nr. 959/12.04.2023 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.04.2023.

În schimb, susținerile recurente-pârâte Înalta Curte de Casați și Justiție sunt apreciate de instanța de control ca fiind fondate, urmând a fi admise.

Din analiza materialului probator aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, emis de către Ministerul Justiției, s-a hotărât ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și ale curților de apel, precum și ale asistenților judiciari, să se stabilească având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Art. 4 al ordinului a prevăzut că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referintă sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozitiilor legale incidente.

În aplicarea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, a fost emis ordinul nr. 433/C/07.02.2022, prin care s-a hotărât că, începând cu data de 30.12.2021 drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Constanța, prevăzuți în anexele la ordin (reclamanta regăsindu-se în Anexa 1 la poziția 17 - fila x verso dosar fond), se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Prin art. 2 din acest ordin s-a arătat că, pentru perioada anterioară datei emiterii sale, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Analizând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că instanța de fond, reținând faptul că există hotărâri judecătorești definitive vizând calcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, cu acordarea drepturilor începând cu 01.08.2016 - aplicabile conform Deciziei CCR nr. 794/2016 întregii Familii ocupaționale Justiție, VRS 605,225 fiind confirmat, la nivelul Curții de Apel Constanța, ca element de calcul al indemnizației de încadrare brute lunare încă din iulie 2017, conform deciziei civile nr. 6625/16 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul x/2020, a apreciat, în mod eronat, că reclamantei trebuie să îi fie recunoscute aceleași drepturi pe o perioadă de trei ani anterioară celei vizate de ordinul contestat, anume, de la 30.12.2018 la 30.12.2021.

Înalta Curte nu poate împărtăși raționamentul primei instanțe.

Sub un prim aspect, instanța de control reține că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunțarea și motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistrați aflați în situații identice, instanțele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive și de statuat asupra necesității egalizării indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiției au acordat, potrivit competențelor, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ținând cont de necesitatea egalizării indemnizațiilor care s-a impus prin evoluția jurisprudenței, urmând ca hotărârile deja pronunțate să fie executate potrivit prevederilor legale.

Reclamanta susține că este îndreptățită a beneficia de acest VRS în perioada 30.12.2018-30.12.2021, fără a se prevala de hotărâri judecătorești preexistente emiterii ordinului contestat, prin care să fi fost recunoscută, în beneficiul său, în mod definitiv, VRS indicată începând cu o dată anterioară celei de la care ordonatorul principal de credite a înțeles să îi recunoască acest drept în vederea egalizării indemnizațiilor de încadrare din sistem, ci se întemeiază pe cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, invocând împrejurarea că unor colegi judecători din cadrul aceleiași instanțe li s-ar fi acordat, prin hotărâri judecătorești, VRS 605,225 RON începând cu 09.07.2017 și apreciind, așadar, că se impune egalizarea indemnizației sale cu cea maximă din sistem nu doar pentru viitor, cum a procedat pârâtul, ci și pentru trecut.

Or, soluția legislativă a stabilirii salariului de bază la nivel maxim în cadrul aceleiași autorități sau instituții, pentru persoanele care ocupă aceeași funcție și îndeplinesc aceleași condiții de încadrare și vechime, astfel cum a fost interpretată în jurisprudența instanței de contencios constituțional și a instanței supreme, respectiv în sensul că se impune a se ține seama inclusiv de drepturile cu aplicabilitate generală stabilite ori recunoscute prin hotărâri judecătorești, a avut în vedere, în principal, dezideratul înlăturării oricăror situații de discriminare și aplicarea principiului plată egală pentru muncă egală.

În acest sens, instanța de control reține faptul că Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis în vederea eliminării pe viitor a unor situații discriminatorii, generate prin recunoașterea pe cale judecătorească pentru unii magistrați a unei VRS 605,225 RON, în cuprinsul ordinului fiind invocate prevederile art. 6 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 153/2017 care consacră principiul nediscriminării și principiul egalității.

De asemenea, reține că Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 nu a avut în vedere nici punerea în executare a hotărârilor prin care anumitor magistrați le-a fost recunoscut, pe cale judecătorească, dreptul de a fi salarizați prin VRS 605,225 RON, la art. 4 din ordin arătându-se că pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

În acest context, Înalta Curte constată că, deși Ordinul nr. 433/C/07.02.2022, a cărui anulare se solicită de către reclamantă, a fost emis în baza și în temeiul ordinului MJ nr. 6245/C/30.12.2021, intimata-reclamantă nu a înțeles să atace și acest din urmă ordin în raport de data de la care dreptul de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605.225 RON a fost recunoscut.

Astfel, ordinul nr. 433/C/07.02.2022 nu poate produce efecte pentru o perioadă anterioară Ordinului MJ nr. 6245/C/30.12.2021, sub acest aspect instanța de fond pronunțând o hotărâre nelegală.

Mai mult decât atât, reține instanța de control că prin Ordinul MJ nr. 6245/C/30.12.2021 "nu salarizarea persoanelor aflate în situații identice s-a făcut diferit, ci că, în privința unora dintre acestea, pentru anumită perioadă, a operat un mod de stingere a obligațiilor salariale prevăzute de legislația muncii." (Sentința civilă nr. 2119/22.11.2022 pronunțată de către Curtea de Apel București, CAF, în dosar nr. x/2022).

Dreptul la calcularea indemnizației de încadrare în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este prevăzut de dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicate în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și a deciziilor interpretative ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, date în dezlegarea unor chestiuni de drept, intimata-reclamantă putând solicita recunoașterea dreptului de a fi salarizată prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.08.2016, dată de la care aceasta cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască nașterea dreptului de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON. (I.C.C.J. Decizia nr. 4940/31.10.2023 pronunțată în dosar Nr. x/2021).

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, în perioada anterioară datei indicate, a fost salarizată prin ordine care nu au fost contestate de aceasta în privința datei de la care ar fi trebuit să beneficieze de anumite drepturi sau în privința neacordării anumitor drepturi.

Or, în cauza dedusă judecății, reclamanta nu a ieșit din starea de pasivitate pentru a deduce justiției dreptul pretins decât după data emiterii ordinului contestat, astfel că nu poate înlătura această pasivitate prin contestarea ordinului dedus judecății în dosarul de față, ce are ca obiect stabilirea voluntară, pe cale administrativă, pentru viitor, a unui drept salarial, mai precis, a dreptului la acordarea VRS de 605,225 RON, recunoașterea acestui drept intervenind nu direct în temeiul legislației de salarizare anterioare Legii nr. 153/2017, ci doar în vederea eliminării pe viitor a unor situații discriminatorii, generate prin recunoașterea pe cale judecătorească, pentru unii magistrați, a acestei VRS.

Cu alte cuvinte, faptul că, prin ordinul contestat, pârâtul a înțeles să acorde, pentru viitor, VRS 605,225 RON, nu poate îndreptăți reclamanta să conteste modul în care i-au fost stabilite drepturile salariale în trecut, începând cu 30.12.2018, câtă vreme nu a uzat de căile procedurale conferite de lege pentru a-și exprima, la momentul respectiv, nemulțumirea în acest sens. A accepta o atare posibilitate ar echivala cu a impune Ministerului Justiției modificarea retroactivă a actelor emise anterior pentru stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei, or, nu există niciun temei de drept pentru a i se pretinde aceasta autorității, printr-un demers judiciar ce vizează un act subsecvent, iar nu legalitatea respectivelor acte de salarizare din perioada 31.12.2018 - 30.12.2021.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că stabilirea, pe cale administrativă, a dreptului reclamantei de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a ordinului atacat, în condițiile în care reclamanta a stat în pasivitate și nu și-a exercitat în trecut dreptul de a solicita să îi fie recunoscut dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,2025 RON.

Mai mult, instanța de control urmează a avea în vedere faptul că nici Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 794/2016, nici Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 55/2021 nu au reținut obligatia ordonatorului principal de credite de a recunoaște prin act administrativ dreptul judecătorilor de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu o anumită dată.

Prin urmare, în speță, nu se poate reține existența unei cauze de anulare a ordinului atacat, în ceea ce privește data de la care dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON a fost recunoscut, mai ales în condițiile în care, prin Ordinul MJ nr. 6245/C/2021, respectiv Ordinul nr. 433/C/2022, s-a arătat că pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale stabilite potrivit hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Totodată, având în vedere scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiției a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, Înalta Curte apreciază că ordinul atacat nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor, mergând către o dată anterioară emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici argumentele privind discriminarea sau cele privind egalizarea cu alți colegi judecători din cadrul Curții de Apel Constanța, invocate prin cererea de chemare în judecată și reținute de către instanța de fond, în sensul că pentru judecătorii Curții de Apel Constanța, VRS 605,225 a fost confirmat ca element de calcul al indemnizației de încadrare brute lunare încă din iulie 2017, întrucât o hotărâre judecătorească produce efecte doar între părți, acestea neputând fi extinse și persoanelor străine de procesul în cadrul căruia a fost pronunțată.

Astfel, prin decizia civilă nr. 6625/16 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul x/2020, au fost admise apelul principal și apelul incident și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A fost admisă excepția lipsei calității procesual active cu privire la pretențiile de obligare a ordonatorilor principali de credite la repartizarea creditelor bugetare/virarea creditelor necesare asigurării fondurilor pentru plata diferențelor salariale și, în consecință, respinse aceste pretenții ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală.

A fost admisă în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Constanta, Tribunalul Olt și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, fiind obligați fiecare dintre pârâți la recalcularea indemnizației de încadrare pentru reclamanți și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referintă sectorială de 605,225 RON, cu aplicarea dispozitiilor art. 38 din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 09.07.2017, corespunzător raporturilor de serviciu avute cu fiecare dintre reclamanți, precum și la plata către reclamanți a acestor diferențe salariale, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare aferente.

Din analiza sentinței invocate, nu rezultă că au fost stabilite obligații referitoare la emiterea unor noi ordine de salarizare, titlul executoriu invocat stabilind doar obligația recalculării indemnizațiilor de încadrare a reclamanților și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referintă sectorială de 605,225 RON, cu aplicarea dispozitiilor art. 38 din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 09.07.2017, corespunzător raporturilor de serviciu avute cu fiecare dintre reclamanți, precum și la plata către reclamanți a acestor diferențe salariale, în sarcina angajatorilor, respectiv Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Constanța, Tribunalul Olt și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Din această perspectivă, se constată o greșită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătorești invocate, cât timp Ministerul Justiției nu a fost parte și nu a fost obligat la emiterea ordinelor de salarizare, astfel că față de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

De altfel, ordinul atacat în prezenta cauză stabilește plata eșalonată a drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești definitive având ca obiect VRS 605,225 RON pe perioada anterioară emiterii ordinului contestat.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este greșită, impunându-se ca hotărârea recurată să fie reformată.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința civilă recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 2242 din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.