ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2123/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.02.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, să dispună anularea Ordinului nr. 3348/C din 24 august 2020 în ceea ce-l privește, obligarea pârâtului să emită un nou ordin prin care să-i recunoască valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 și până la 31 iulie 2016, precum și valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 și până la data de 30 iunie 2017.

Prin sentința nr. 382 din 3 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; a anulat în parte Ordinul nr. 3348/C/24.08.2020, în ceea ce-l privește pe reclamant, și a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască reclamantului valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 și până la data de 31 iulie 2016, precum și valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 și până la 30.06.2017.

Împotriva sentinței nr. 382 din 3 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care face trimitere art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, pârâtul a criticat sentința de fond, în primul rând cu privire la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, considerând-o nelegală în condițiile în care intimatul-reclamant s-a adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru emiterea unui ordin în data de 27.01.2021, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acțiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 01.02.2021, nu satisface exigențele prevăzute în art. 18 alin. (3) din același act normativ.

În sprijinul opiniei exprimate a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 22 octombrie 2019, din care a citat în cuprinsul cererii de recurs considerentele reținute la paragrafele 70-80 din decizie, și a susținut că în contextul în care intimatul-reclamant a formulat acțiune în despăgubire în fața instanței de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, este nelegală dispoziția privind obligarea sa la emiterea în favoarea intimatului-reclamant a unui ordin de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Ca urmare, a considerat că în mod nelegal a omis prima instanță să aplice dispozițiile speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială conținute în Legea nr. 554/2004 și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Cât privește soluția primei instanțe pronunțate pe fondul cauzei, recurentul a solicitat să se constate că refuzul de recunoaștere a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON nu este unul nejustificat, fiind întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării.

Astfel, a considerat că trebuie avut în vedere modul greșit de stabilire a valorii de referință sectorială de 605,225 RON rezultată din cea de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, opinând că modalitatea de aplicare a creșterii de 25% pierde din vedere faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție". Așadar, din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, precum și a celor cuprinse la art. III din O.U.G. nr. 20/2016, redate în cererea de recurs, rezultă că aplicarea creșterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referință sectorială.

Sub aspectul precizat a invocat și un argument suplimentar constând în diferența de optică a legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, față de Legea nr. 293/2015, arătând că acesta a făcut o distincție între, pe de o parte, cuantumul brut al salariilor de bază sau soldelor funcției de bază sau salariilor funcției de bază, respectiv indemnizațiilor de încadrare (art. 1 alin. (1), iar pe de altă parte, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2) din același act normativ).

A subliniat și faptul că acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probațiune prin toate ordinele emise până în prezent, prin care s-a majorat succesiv valoarea de referință sectorială, din care reiese că în aplicarea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, creșterea de 25% a fost aplicată începând cu data de 01.08.2016 exclusiv cuantumului salariului de bază, iar nu și sporurilor.

În opinia recurentului-pârât, este evident că intenția legiuitorului a fost de a exclude de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, așa încât creșterea menționată nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință sectorială, în plus solicitând a se observa că, din moment ce creșterea cuantumului brut al salariilor de bază este prevăzută expres în favoarea consilierilor de probațiune, nu poate fi extinsă altei categorii de personal decât celei vizate de lege, așa cum au stabilit instanțele judecătorești în hotărârile citate cu titlu de exemplu.

În final, în contextul evocării jurisprudenței instanței de contencios constituțional, considerată relevantă în speță, recurentul-pârât a susținut că prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță și-a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și astfel atribuții de legiferare.

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare în faza procesuală a recursului. În schimb, pentru termenul de dezbateri din data de 27 aprilie 2023 a depus concluzii scrise prin care a combătut punctual criticile invocate de recurent, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Prin adresa înregistrată la dosar la data de 21.03.2023, Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în contextul modificărilor legislative survenite. În acest sens, a susținut că potrivit Legii bugetului de stat pe anul 2023, nr. 368, publicată la 19.12.2022 în Monitorul Oficial nr. 1214, la data de 22.12.2022, au intrat în vigoare prevederile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2002 privind organizarea judiciară, în temeiul cărora Înalta Curte de Casație și Justiție devine gestionar al bugetului pentru plata drepturilor salariale ale tuturor judecătorilor, indiferent de nivelul instanței la care funcționează, fiind, totodată, și emitent al actelor administrative de salarizare, urmând ca această instituție să preia drepturile procesuale și obligațiile corelative ce decurg din litigiile cu acest obiect.

La termenul de dezbateri din 27.04.2023, instanța de control judiciar a constatat că, în speță, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției a fost preluată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea subrogației legale reglementate de Legea nr. 304/2022, sens în care a luat act de această subrogare de drept intervenită în cauză și a constatat că Ministerul Justiției nu mai are calitate procesuală pasivă în prezentul dosar.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată în raport de criticile recurentului, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., de apărările formulate de intimatul-reclamant prin concluziile scrise depuse la dosar, și de dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul promovat în cauză este nefondat și îl va respinge pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

În fapt, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, intimatul-reclamant A., în calitate de judecător la Curtea de Apel București (perioada 15.09.2011-30.06.2017) și Înalta Curte de Casație și Justiție (începând cu data de 01.07.2017), a solicitat anularea Ordinului nr. 3348/C din 24.08.2020, în ceea ce-l privește, precum și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 și până la 31 iulie 2016, precum și valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 și până la data de 30 iunie 2017.

Soluționând cauza, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat ordinul contestat și a obligat pârâtul să emită în favoarea acestuia un nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască valoarea de referință sectorială în cuantumurile și pentru perioadele indicate.

Pârâtul a contestat sentința de fond și a formulat critici atât sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și asupra fondului pretențiilor deduse judecății, clamând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Cu privire la soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, partea recurentă a dezvoltat critici de nelegalitate sub aspectul încălcării de către prima instanță a dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și a prevederilor C. civ. aplicabile în materia prescripției dreptului material la acțiune.

Contrar alegațiilor recurentului și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, precum și cu apărările invocate prin concluziile scrise depuse în cauză, Înalta Curte constată că acțiunea intimatului-reclamant nu este prescrisă, soluția pronunțată asupra excepției invocate fiind legală.

A susținut recurentul că soluția instanței de fond este nelegală întrucât intimatul-reclamant s-a adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru emitere ordin, la data de 27.01.2021, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acțiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, la data de 01.02.2021, nu satisface exigențele prevăzute în art. 18 alin. (1) din aceeași lege.

În principal, este de observat, astfel cum a subliniat și intimatul-reclamant în concluziile scrise depuse în cauză, că nu este vorba în speță despre o cerere privind emiterea ordinului în discuție, actul administrativ contestat fiind emis de recurentul-pârât în aplicarea legii speciale incidente în materie.

Aspect necontestat, dispozițiile art. 7 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 și, ulterior, cele ale art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 prevăd posibilitatea contestării actului emis în aplicarea legii cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, reglementând o procedură specială în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În speță, intimatul-reclamant nu a adresat autorității pârâte o cerere de emitere a unui ordin de salarizare, cum în mod greșit susține aceasta, ci și-a întemeiat demersul judiciar pe normele legale speciale anterior arătate, respectând termenul de formulare a plângerii de 30 de zile de la comunicarea hotărârii de soluționare a contestației formulate împotriva ordinului de stabilire a drepturilor salariale, astfel cum este acesta prevăzut de art. 7 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010.

Prin urmare, solicitarea intimatului-reclamant nu a fost determinată de existența, anterior acestui demers, a vreunei cereri adresate autorității pârâte privind emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 și până la 31 iulie 2016, precum și valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 și până la data de 30 iunie 2017, pentru a putea fi primite alegațiile recurentului în sensul aplicabilității normelor legale speciale în materia răspunderii administrativ-patrimoniale ca urmare a faptului că intimatul-reclamant ar fi formulat acțiune în despăgubire în fața instanței de contencios administrativ, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, atât timp cât prin intermediul demersului judiciar de față intimatul-reclamant nu a solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale, ci analizarea valabilității actului emis în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, în soluționarea contestației formulate împotriva ordinului de stabilire a drepturilor salariale, nu se poate susține cu suficient temei că ar fi incidente în speță prevederile C. civ. în materia prescripției extinctive, astfel cum pretinde recurentul.

În plus, ordinul contestat, care a fost emis la 24 august 2020 și a stabilit un mod de calcul al drepturilor salariale pentru perioada 01.12.2016- 31.12.2017, a vizat el însuși un interval de timp cu peste 3 ani anterior datei emiterii lui.

În concluzie, dreptul intimatului-reclamant la acțiune nu este prescris, întrucât a respectat termenul derogatoriu instituit de Legea nr. 284/2010 pentru acțiunile având ca obiect contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale, soluția instanței de fond fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale aplicabile speței deduse judecății, iar criticile recurentului sub acest aspect sunt nefondate și vor fi respinse.

Cât privește criticile formulate sub aspectul soluției pronunțate pe fondul pretențiilor deduse judecății, Înalta Curte reține că nici acestea nu sunt fondate și le va respinge.

Pentru a pronunța hotărârea recurată, instanța de fond a reținut incidența Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial din data de 19.11.2021, precum și existența unor acte de încadrare emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și a unor hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit că la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", drepturile salariale trebuie calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Referitor la critica privind greșita reținere a refuzului nejustificat al autorității pârâte de recunoaștere a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, existentă la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", Înalta Curte reține, față de normele legale incidente, că din actul atacat rezultă voința explicită a autorității publice emitente de a nu da curs cererii formulate de reclamant în temeiul reglementărilor legale aplicabile în materie.

Având de analizat dacă, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul pârâtului a fost sau nu justificat, respectiv dacă sunt întrunite în speță condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași lege, Înalta Curte are în vedere faptul că din definiția legală oferită actului administrativ de art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, rezultă condițiile sale de validitate subsumate principiului legalității, condiții subordonate, în esență, obligației ca acest act să fie emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Astfel, actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament și cu toate actele normative având forță juridică superioară acestuia, de autoritatea competentă și în limitele competenței sale, în forma și cu procedura prevăzute de lege.

Or, așa cum se va arăta în continuare în cadrul analizei criticilor referitoare la fondul pretențiilor deduse judecății, refuzul pârâtului de emitere a unui nou ordin de salarizare intimatului-reclamant, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 și până la 31 iulie 2016, precum și la valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 și până la data de 30 iunie 2017, este nejustificat, fiind emis cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare și a caracterului obligatoriu al deciziilor emise de Curtea Constituțională a României și de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mijloacelor procedurale prevăzute de legiuitor pentru unificarea practicii judecătorești.

Cu titlu preliminar, este important a se aminti că legislația în privința salarizării personalului din sistemul justiției a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată inițial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) și prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015 și prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014.

Prin acest din urmă act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții. Ulterior, prin Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 25 noiembrie 2015, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizațiilor, inclusiv pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție".

Prin O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 s-a prevăzut că în anul respectiv cuantumul brut al salariilor de bază sau soldelor funcției de bază, salariilor funcției de bază sau indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prin care a fost introdus art. 31, în temeiul căruia, avându-se în vedere diferențele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar pentru persoanele care își desfășurau activitatea în aceleași condiții, a fost stabilită obligația egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

În fine, prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 31 august 2016, a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în sensul înlocuirii principiului egalizării indemnizațiilor în raport de nivelul maxim existent, cu regula conform căreia acest nivel se va stabili fără a se ține seama de drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Textele de lege care prevăd regula amintită au făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale statuându-se în sensul constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare.

În esență, instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile legale în discuție contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, astfel că, pentru respectarea acestuia, nivelul maxim al salariului de bază sau indemnizației de încadrare prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat conform dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Or, concluzia instanței de fond nu contrazice aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, care evidențiază principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

De asemenea, concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 36/2018. În esență, prin această decizie s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Demn de menționat sub acest aspect este și Decizia nr. 55/13.09.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ale cărei considerente au fost reținute în fundamentarea soluției și de către instanța de fond.

În mod similar, prin această decizie instanța supremă a statuat că, în situația în care în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" există deja hotărâri judecătorești prin care indemnizația de încadrare este stabilită la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, trebuie stabilite la acest nivel maxim și indemnizațiile celorlalți magistrați, în aplicarea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 și a art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală.

S-a mai reținut că este irelevant elementul salarial care a condus la conturarea unei indemnizații de încadrare la nivelul maxim, în cadrul instituției în care își desfășoară activitatea magistrații cărora li s-a recunoscut dreptul ca, la baza veniturilor lor, să se afle valoarea de referință sectorială aplicabilă consilierilor de probațiune, aflați în aceeași familie ocupațională, dată fiind finalitatea aplicării normelor din O.U.G. nr. 83/2014 și din O.U.G. nr. 57/2015, respectiv asigurarea, în cadrul instituției, a indemnizației de încadrare sau a salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată.

Așadar, s-a statuat în sensul că, în prezent, urmează să se facă aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea magistrații.

În acest context, ținând cont de faptul că, atât în cazul personalului de probațiune, cât și în cel al magistraților, prin numeroasele hotărâri pronunțate de mai multe instanțe judecătorești la nivel național (între care și sentința nr. 1333/2019 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2019), s-a stabilit deja o salarizare prin raportare la valoarea de referință sectorială solicitată, în mod just a apreciat instanța de fond că se impune obligarea pârâtului să emită în favoarea părții reclamante un nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască o valoare de referință sectorială superioară, corespunzătoare perioadelor precizate.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi avut în vedere și faptul că, în temeiul art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, începând cu data de 01.12.2015 și până la 31.07.2016, intimatului-reclamant i se cuvine recunoașterea unei valori de referință sectorială de 484,18 RON. Conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Ca atare, în conformitate cu art. III din O.U.G. nr. 20/2016 și art. 1 alin. (3) din Ordinul ministrului justiției nr. 2883/C din 19.07.2018, începând cu luna august 2016, cuantumul brut al salariilor de bază ale personalului de probațiune s-a majorat cu 25%, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016. Conform legislației în materia salarizării, salariul de bază al personalului de probațiune, ca și indemnizația de încadrare lunară a magistraților, se obține prin înmulțirea coeficientului de ierarhizare specific funcției cu valoarea de referință sectorială, la care se adaugă sporurile și celelalte drepturi salariale. În consecință, prin majorarea cu 25% a salarialului de bază, în condițiile în care coeficienții de ierarhizare au rămas aceiași, rezultă că, începând cu 01.08.2016, valoarea de referință sectorială aplicabilă personalului de probațiune s-a majorat cu 25%.

Cum personalul de probațiune își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Naționale de Probațiune, care este o structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Justiției, salarizarea acestuia fiind reglementată prin lege (art. 29 alin. (2) din Legea nr. 252/2013), iar în toate legile-cadru de salarizare drepturile salariale ale personalului de probațiune sunt prevăzute în anexele privind familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție", făcând parte, așadar, din familia ocupațională "Justiție", nu pot fi reținute susținerile conform cărora dispozițiile legale în discuție i-au vizat în mod expres pe consilierii de probațiune și că, în esență, creșterea cuantumului brut al salariilor de bază este prevăzută expres doar în favoarea acestora, neputând fi extinsă altei categorii decât cea vizată de lege.

Așa cum s-a arătat, salarizarea și celelalte drepturi salariale ale personalului de probațiune s-au stabilit potrivit reglementărilor specifice personalului din sistemul justiției prevăzute în legile-cadru de salarizare, iar la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" trebuie luate în considerare hotărârile judecătorești pronunțate în legătură cu întreg personalul salarizat în cadrul ordonatorilor secundari și terțiari de credite, valoarea de referință sectorială trebuind să fie unică începând cu 09.04.2015 pentru tot personalul din sistemul justiției. Prin urmare, faptul că intimatul-reclamant beneficiază de o majorare salarială acordată doar celor din sistemul de probațiune nu schimbă cu nimic rațiunile pentru care la data de 09.04.2015 valoarea de referință sectorială trebuia să fie unică, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor hotărâri judecătorești.

Aceasta, deoarece prin Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 legiuitorul a prevăzut o soluție legislativă menită să asigure egalizarea indemnizațiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familia ocupațională "Justiție", indiferent de instituția sau autoritatea publică angajatoare, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sau prin acte administrative, întemeiate pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, astfel că, începând cu data de 09.04.2015, intimatul-reclamant a fost reîncadrat și salarizat pe baza mai multor valori de referință sectorială, stabilite ca fiind maximul în plată.

În concluzie, indemnizația de încadrare trebuia calculată la nivelul maxim aflat în plată în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", nivel maxim ce a fost stabilit prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la care s-a adăugat, începând cu luna august 2016, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Cu alte cuvinte, începând cu data menționată anterior, cuantumul valorii de referință sectorială în funcție de care se calculează salariul de bază al intimatului-reclamant s-a majorat cu 25%, respectiv de la 484,18 RON la 605,225 RON (484,18 RON + 121,045 RON = 605,225 RON).

Dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu au fost declarate neconstituționale, ci s-a stabilit că interpretarea potrivit căreia aceste prevederi nu includ și situațiile în care au fost acordate drepturi prin hotărâri judecătorești, este neconstituțională. Altfel spus, prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu și-au încetat efectele la 45 zile de la data publicării Deciziei CCR nr. 794/2016.

Pe de altă parte, la data de 01.07.2016 erau în vigoare prevederile menționate care stabileau că drepturile salariale trebuie acordate cu luarea în considerare a nivelului maxim al acestora prin raportare la ordonatorul principal de credite, în a cărui subordine se află instituția în care își desfășura activitatea reclamantul.

Întrucât au fost deja emise acte de încadrare și au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive prin care s-a recunoscut dreptul la o indemnizație de încadrare calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017, pârâtul avea obligația de a proceda la emiterea ordinului de salarizare în sensul solicitat de intimatul-reclamant, refuzul acestuia fiind, prin urmare, nejustificat.

Față de cele reținute anterior, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat și pe fondul cauzei o soluție corectă, cu respectarea dispozițiilor legale incidente, iar împrejurarea că în aplicarea acestor dispoziții legale și pentru respectarea hotărârilor judecătorești și a deciziilor Curții Constituționale, a dispus obligarea autorității pârâte să emită intimatului-reclamant un ordin prin care să-i stabilească indemnizația de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială superioară, nu poate avea semnificația unei depășiri a limitelor puterii judecătorești sau a unei arogări a atribuțiilor de legiferare în materia acordării drepturilor salariale, cum pretinde recurentul.

Un atare motiv de nelegalitate, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., are în vedere incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind în acest mod acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Or, în cazul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material, ipoteză care nu se verifică însă în prezenta cauză.

Potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor,procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de Președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de Inspectorul-șef al Inspecției judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

În prezent, potrivit Legii nr. 368/2022 a bugetului de stat pe anul 2023, în vigoare de la data de 22.12.2022, au intrat în vigoare dispozițiile art. 142 și art. 146 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022: "Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli", iar alin. (6) al aceluiași text de lege prevede că "Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii."

Din aceste prevederi legale rezultă, în ceea ce privește judecătorii, că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președintele acesteia, care este ordonator principal de credite în virtutea subrogației legale reglementate de Legea nr. 304/2022, preluând poziția procesuală a Ministerului Justiției, are competența de a emite ordine privind stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi, în speță de a emite intimatului-reclamant un nou ordin de salarizare prin care să-i recunoască valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 și până la data de 31 iulie 2016, precum și valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016 și până la 30.06.2017.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturi și obligații al pârâtului Ministerul Justiției, împotriva sentinței nr. 382 din 3 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.