ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1098/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, solicitând anularea parțială a Ordinului de salarizare individuală nr. 1490/C din 24.05.2017 și emiterea unui nou ordin de salarizare, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, având în vedere Legea nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Prin sentința civilă nr. 4944 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției ca neîntemeiată.

A admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a anulat în parte Ordinul ministrului justiției nr. 1490/C/2017 în ceea ce îl privește pe reclamantul A., cu consecința obligării părții pârâte la emiterea unui ordin de încadrare salarială producător de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare pentru reclamant a unei valori de referință sectorială de 405 RON, respectiv producător de efecte juridice începând cu data de 01.12.2015, cu luarea în considerare pentru reclamant a unei valori de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10%.

3.1. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul pârât Ministerul Justiției a susținut că, în mod greșit, prima instanță a respins excepția invocată ca fiind nefondată, cu motivarea că reclamantul a formulat acțiunea cu respectarea termenului stabilit de art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea - cadru 284/2010.

Dispozițiile art. 7 stabilesc că prescripția începe să curgă de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, în prezenta speță de la data de 09.04.2015, pe de o parte. Pe de altă parte, nimic nu îl împiedica pe reclamant să solicite chiar de la adoptarea Legii nr. 71/2015, cu respectarea termenelor legale imperative, emiterea unui ordin de salarizare cu aplicarea unei noi valori de referință sectorială, dacă aprecia că drepturile nu i-au fost calculate corect la acel moment.

Pe fondul cauzei, recurentul pârât a arătat că la data de 21.12.2016 a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3 indice 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale privind excepția de neconstitutionalitate a art. 3 indice 1 alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

Prin Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstitutionalitate a art. 3 alin. (1)

1 -4

din O.U.G. nr. 57/2015, alineate care au fost introduse prin O.U.G. nr. 43/2016. în soluționarea excepției, Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de neconstitutionalitate a art. 3 alin. (1)

4

dîn O.U.G. nr. 57/2015, ca neîntemeiată excepția art. 3 alin. (1)

1

-1

3

din O.U.G. nr. 57/2015 și a admis excepția de neconstitutionalitate a art. 3 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, stabilind că nivelul maxim trebuie să includă și drepturile obținute prin hotărâri judecătorești, fiind respinse celelalte aspecte.

Pe de altă parte, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție: "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale a fost subliniată chiar prin decizia nr. 839/2009 a Curții Constituționale dar și prin alte decizii ale Curții. Astfel, se observă că pretențiile reclamantului pe o perioadă anterioară acestora nu sunt admisibile.

Ținând cont de stabilirea unei noi indemnizații de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii a fost emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017 care a modificat OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, la art. 1 alin. (1) din cuprinsul acestuia, prevăzându-se ca: "începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 {...)". Totodată, potrivit art. 2 din OMJ nr. 219/2017, indemnizațiile de încadrare brute lunare rezultate din aplicarea art. 1 se plătesc începând cu luna februarie 2017, pentru drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2017, urmând ca, după efectuarea calculelor în vederea stabilirii diferențelor și asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției, să fie plătite și diferențele rezultate pentru perioada anterioară.

Prin urmare, față de textele legale invocate și având în vedere că valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii din data de 1 octombrie 2016 și totodată, în conformitate cu art. . 3 indice 1 din O.U.G. nr. 57/2015 care prevede nivelul maxim în plată, recurentul a apreciat că reclamantul nu are nici un temei legal de a pretinde aplicarea valorii de referință sectorială de 405 de la 9.04.2015, în condițiile în care această valoare de referință a fost folosită, deci era în plată, din data 1.10.2016.

Astfel, în acest sens au procedat și Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, etc.

În contextul celor mai sus arătate, recurentul a considerat că, în mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, începând cu data de 9.04.2015, depășindu-și în acest mod atribuțiile puterii judecătorești, făcând o aplicare incorectă a legii.

Totodată, în cuprinsul art. 1 alin. (2) al OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, s-a prevăzut că emiterea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale și plata acesteia urmează a se efectua după finalizarea calculelor, în urma centralizării datelor necesare comunicate de ordonatorii secundari și terțiari de credite.

În consecință, începând cu luna februarie 2017, reclamantul a primit indemnizația aferentă lunii ianuarie, majorată cu valoarea de referință sectorială de 405 RON la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din OMJ nr. 219/C/01.02.2017.

3.2. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 14 iulie 2020, recurentul-pârât a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, raportat la emiterea OMJ nr. 90/C/2019.

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței deduse judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Referitor la excepția prescripției invocată de ministerul pârât, instanța de recurs constată că în mod corect judecătorul fondului a respins această excepție, având în vedere că procedura administrativă prealabilă nu este supusă în cauza de față prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 invocate de pârât, ci art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea – cadru nr. 284/2010, reclamantul formulând contestație și depunând acțiunea în termenul prevăzut de art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea – cadru nr. 284/2010, raportat la adresa nr. x/07.07.2017 emisă de Ministerul Justiție ca răspuns la contestația reclamantului.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că Ordinul MJ nr. 4680/C/2016 dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016. Acest ordin a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/2017, care a prevăzut o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeași dată – 1 octombrie 2016. Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamantului în raport de valorile de referință menționate în cererea de chemare în judecată, neavând niciun temei legal pentru a aplica această valoare de referință sectorială.

Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, reclamantul din prezenta cauză are dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiază și alți magistrați ce au obținut aceste drepturi prin hotărâri judecătorești definitive. Susținerea recurentului pârât, conform căreia această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016 este greșită. Înalta Curte are în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Înalta Curte mai reține că valoarea de referință sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 (precum și prin Ordinul individual nr. 1490/C/2017) nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamantului, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar.

În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Așadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ține de temporalitatea aplicării deciziilor Curții Constituționale. În realitate, aplicare unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor la edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

Recurentul pârât Ministerul Justiției a mai susținut, prin concluziile scrise depuse la dosarul instanței de recurs că, urmare a emiterii Ordinului nr. 90/C/04.01.2019, acțiunea reclamantului a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantului de a-i fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinului 90/C/2019, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenite reclamantului, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamantului de către pârâtul Ministerul Justiției.

Prin urmare, Înalta Curte constată că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 4944 din 14 decembrie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.