ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5763/2024

Ședința publică din data de 5 decembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022 la data de 06.04.2022, reclamanții A. și B. au formulat plângere împotriva hotărârii Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind respingerea contestațiilor reclamanților, prin care au solicitat să se dispună:

Prin sentința civilă nr. 2477 din 21 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile salariale solicitate de reclamanți pentru perioada anterioară datei de 04.04.2019.

A fost respinsă acțiunea pentru pretențiile salariale solicitate de reclamanți pentru perioada anterioară datei de 04.04.2019, ca fiind prescrisă.

A fost respinsă în rest acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, au susținut că hotărârea primei instanțe cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenții au arătat că, prin raportare la obiectul cererii, nu sunt incidente prevederile dreptului comun în materie de prescripție, astfel cum în mod eronat a reținut prima instanță, ci, astfel cum s-a indicat în cerere, prevederile art. 7 alin. (2) Capitolul VIII Secțiunea 1 Anexa V din Legea nr. 153/2017 care instituie o procedură și termene speciale pentru exercitarea acțiunii în anularea ordinelor de salarizare.

Având în vedere că procedura și termenele de introducere a cererii au fost respectate, se impunea respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 4 al Ordinului 2295/07.12.2021 al Procurorului General al PICCJ prin prisma normelor legale care reglementează prescripția și la perpetuarea unei situații discriminatorii, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, următoarele:

Hotărârea de fond este contradictorie întrucât instanța, deși afirmă că există o recunoaștere a salarizării având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, totuși afirmă că aceasta nu are semnificația unei renunțări la prescripție, în condițiile în care în art. 4 din ordin se arată expres că plata diferențelor salariale se face numai pe perioada de 3 ani anteriori ordinului.

Prin prisma normelor legale care reglementează prescripția, instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material (art. 2506 alin. (4) și art. 2507 C. civ.), deoarece prin art. 1 al ordinului PICCJ a recunoscut prin act scris dreptul recurenților de a fi salarizați prin raportare la VRS de 605,225 RON; această recunoaștere reprezintă o renunțare la prescripție, după renunțare începe să curgă o prescripție de același fel. În consecință, art. 4 al ordinului este nelegal, prescripția începând să curgă de la momentul recunoașterii, iar nu cu trei ani anteriori.

Mai mult, în temeiul hotărârilor civile definitive, pârâtul a fost obligat să le achite în mod corect drepturile salariale începând cu anul 2015, iar aceste hotărâri judecătorești se află în plată, pârâții efectuând recalcularea și plata eșalonată a drepturilor salariale cuvenite din 2015 și pentru viitor. În aceste condiții, cu atât mai mult pârâții nu pot invoca prescripția, de vreme ce în prezent se află în plată drepturi salariale care trebuie recalculate începând cu anul 2015. Prin urmare, în mod evident recalcularea drepturilor salariale trebuie făcută în mod corect cu privire la întreaga perioadă vizată și avându-se în vedere valoarea VRS recunoscută ca fiind corectă chiar prin ordinul contestat.

Ordinul a fost emis tocmai pentru a se elimina situațiile discriminatorii create în cadrul aceleiași familii ocupaționale, discriminare rezultată din calculul diferit al drepturilor salariale: pentru unii salariați prin punerea în aplicare a unor hotărâri judecătorești care dispuneau că valoarea corectă a VRS-ului este de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, iar pentru alții prin raportare la o valoare a VRS mai mică (fără a se avea în vedere majorarea de 25%).

Deși emise în acest scop, cele două ordine perpetuează aceeași stare de discriminare, întrucât art. 2, 3 și 4 ale ordinului tratează în mod diferit personalul care are recunoscută valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească de personalul care are recunoscută aceeași valoare de referință sectorială pe cale administrativă.

Totodată, cu privire la hotărârile judecătorești prin care li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați potrivit normelor de salarizare ale procurorilor cu grad de judecătorie încă de la data detașării, recurenții-reclamanți au mai precizat că, de vreme ce li s-au recalculat drepturile salariale în temeiul lor, recalcularea trebuia să se facă prin raportare la VRS corectă și recunoscută chiar prin ordinul atacat, respectiv aceea de 605.225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 2 al Ordinului 2295/07.12.2021 al Procurorului General al PICCJ, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, următoarele:

Instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material atunci când a apreciat, în ceea ce privește nelegalitatea prevederilor art. 2 al ordinului și înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, că aceste dispoziții nu puteau fi înlăturate de la aplicare, invocându-se Decizia nr. 457/2021 a Curții Constituționale.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de fața - VRS 605,225 RON.

Mai mult, aproape întreg personalul din justiție deține titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referință sectorială și s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeași consecință și anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătorești care au recunoscut acordarea dreptului și în continuare.

În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, recurenții-reclamanți au arătat că se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat.

Plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea lor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față și care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Au mai menționat că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca mențiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Deciziei RIL nr. 7 din 2019, Deciziei nr. 23 din 2016, Deciziei nr. 55/2021, Deciziei nr. 36 din 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la Ordinul nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului General al PICCJ care a fost emis pentru punerea în aplicare a ordinului a cărui anulare, în parte, au solicitat-o prin acțiunea introductivă, recurenții-reclamanți au solicitat anularea în parte a acestuia, întrucât anularea actului principal are drept consecință și anularea actelor subsecvente.

Totodată, au considerat că sunt îndreptățiți la acordarea dobânzilor legale și actualizarea sumelor cu aplicarea indicelui de inflație, potrivit dispozițiilor legale.

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 587/26.04.2023 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Preliminar analizării argumentelor recurenților-reclamanți, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 587/26.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție vizând recursul, ci reprezintă o apărare de fond și o precizare a situației faptice existente la momentul soluționării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2 și 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public, prin care s-au dispus următoarele: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 (art. 2); în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului (art. 4).

S-a mai dispus prin ordin, în cazul personalului căruia VRS 605,225 i-a fost recunoscută prin hotărâri judecătorești, aplicarea acestuia în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătorești (art. 3).

Ordinul nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost emis în vederea aplicării Ordinului nr. 2295/07.12.2021, referitor la salarizarea pentru viitor a specialiștilor din cadrul Ministerului Public, începând cu 01 decembrie 2021.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au apreciat că hotărârea primei instanțe cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Înalta Curte constată că, în realitate, recurenții-reclamanți își exprimă dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, neputând împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate în continuare.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, pe de o parte cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, solicitând recunoașterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 01.08.2016, și, pe de altă parte, cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Așadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că stabilirea acestora s-a realizat prin actele administrative contestate cu aplicarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, potrivit art. 2507 din C. civ. este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. De asemenea, potrivit art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului făcută printr-un act scris este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție

Este necesar a se distinge și în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ.

Aplicând aceste considerente în cauza de față, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din actele administrative supuse controlului de legalitate, emitenții acestora au menționat că salarizarea reclamanților se realizează începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, în condițiile în care se menționează "în condițiile prezentului ordin", iar dispoziția privind faptul că în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului reflectă voința emitenților actelor de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actelor de recunoaștere.

Intimații-pârâți au făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care le sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora (art. 3 din ordin), și drepturile recunoscute în mod voluntar prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție (potrivit articolului 4 din ordin).

Întrucât nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimații-pârâți ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci se reflectă, în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, voința reală a acestora de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, limitarea prevăzută la art. 4 din ordin nu este nelegală.

Din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii actelor atacate, se deduce intenția intimaților-pârâți debitori de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, se reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Din conținutul ordinelor contestate, reiese că acestea prevăd două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești, pentru care plata se va face potrivit dispozitivului acestora.

Este de observat că recurenții-reclamanți nu au indicat, nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de recurs, faptul că ar beneficia de vreun titlu executoriu provenit de la o instanță judecătorească în sensul recunoașterii dreptului salarial prin prisma VRS 605,225 RON, anterior datei emiterii ordinului contestat, respectiv 07.12.2021, astfel că situația acestora intră sub incidența art. 2 și art. 4 din ordinul litigios.

Recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea ordinului susținând că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situația altor colegi care au hotărâri judecătorești prin care instanțele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată.

Instanța de control judiciar nu poate primi acest argument și constată că hotărârile judecătorești la care au făcut trimitere reclamanții în acțiune reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Referitor la al doilea aspect invocat de recurenții-reclamanți, care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza motivelor de recurs, în condițiile în care, potrivit Ordinului nr. 587/26.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018 (în raport de Ordinul nr. 2295/07.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Neîntemeiate sunt și criticile recurenților privind soluția instanței de fond referitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru drepturile salariale solicitate pentru perioada anterioară datei de 04.04.2019, având în vedere dispozițiile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și art. 2503 alin. (2) din C. civ., în condițiile în care în cauză nu s-a făcut dovada unor întreruperi sau suspendări a termenului de prescripție de trei ani, iar acțiunea a fost expediată prin poștă la data de 04.04.2022.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 2477 din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 2477 din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.