ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5549/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat plângere împotriva Ordinului nr. 1216/16.05.2022 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care i-au fost recunoscute drepturile salariale avându-se în vedere valorile de referință sectorială de 463,50 RON în perioada 01.08.2016 - 30.11.2016 și de 484,18 RON în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017 și nu prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017, în conformitate cu Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A solicitat reclamanta: - stabilirea drepturilor sale salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în conformitate cu prevederile art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - emiterea unui nou ordin privind modul de stabilire a drepturilor sale salariale, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016; - calcularea diferențelor dintre drepturile pe care ar fi trebuit să le încaseze dacă ar fi fost în mod corect raportate la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și cele încasate, începând cu 01.08.2016; precum și plata acestor diferențe, actualizate cu rata inflației, respectiv plata dobânzilor legale remuneratorii și a celor legale penalizatoare cuvenite pentru drepturile restante, începând cu data nașterii drepturilor și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 2358 din 9 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 14.07.2019 și a respins cererea cu privire la pretențiile anterioare acestei date, ca prescrisă. De asemenea, a respins în rest acțiunea privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2358 din 9 decembrie 2022 a Curții de Apel București a exercitat recurs reclamanta A., invocând în drept art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În motivare a susținut, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a soluției pronunțate de instanța de fond și a principalelor argumente reținute în fundamentarea acesteia, că deși s-a constatat că prin emiterea Ordinului nr. 1216/16.05.2022 (emis pentru punerea în aplicare a sentinței nr. 573/2019 a Tribunalului Mureș, rămasă definitivă prin decizia nr. 473/2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018), i-au fost stabilite drepturile salariale pentru perioada 16 noiembrie 2015-30 iunie 2018, prima instanță a reținut în mod greșit că în cadrul litigiului finalizat nu s-a solicitat acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, neputând fi luată în discuție întreruperea prescripției cu privire la acest drept.

Astfel, în dosarul anterior menționat a fost obligat Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită în favoarea sa ordin de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor pentru toată perioada detașării, fiind obligat Parchetul General la plata diferențelor dintre drepturile salariale de care trebuia să beneficieze în calitate de specialist în cadrul parchetului și drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 16.11.2015-01.07.2018.

Totodată, prin introducerea cererii de chemare în judecată din data de 16.11.2018, în același dosar precizat, reclamanta susține că nu a solicitat doar anumite elemente ale salariului sau alte sporuri ce i se cuveneau, ci drepturile salariale integrale de care trebuia să beneficieze ca specialist în cadrul parchetului, drepturi ce cuprind și valoarea de referință sectorială.

Făcând trimitere la principiul ce susține sistemul de salarizare, potrivit căruia drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forța legii, arată că în conformitate cu prevederile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare de la data de 01.08.2016, valoarea de referință sectorială reprezintă un element al salariului de bază și al drepturilor salariale datorate salariatului, care se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale incidente pentru sectorul bugetar.

Stabilirea drepturilor salariale dispuse prin ordinul contestat s-a făcut cu luarea în considerare a evoluției acestui element salarial, însă doar parțial, fără a cuprinde și modificările aplicabile de la data de 01.08.2016, în conformitate cu prevederile Ordinului PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021, adică fără a se avea în vedere majorarea acordată prin raportarea salariului la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

În opinia recurentei, recunoașterea unui nivel pentru valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, instituit pe cale administrativă prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior emiterii Ordinului nr. 1216/16.05.2022, trebuia să producă modificări ale nivelului salariului său de bază în integralitate (inclusiv valoarea de referință sectorială), ce îi era datorat în perioada 01.08.2016-31.12.2017.

De asemenea, recunoașterea drepturilor sale salariale aferente perioadei 01.07.2015-30.06.2018, prin emiterea Ordinului PÎCCJ nr. 1216/16.05.2022, are ca rezultat plata eșalonată a acestor drepturi pe o perioadă de 5 ani (2020-2024), iar ca efect întreruperea termenului de prescripție, conform art. 171 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii.

Pe de altă parte, împlinirea prescripției nu poate fi invocată, în opinia recurentei, nici din perspectiva exercitării dreptului la acțiune din data de 16.11.2018 în cadrul dosarului nr. x/2018 înregistrat pe rolul Tribunalului Mureș, prin care a solicitat plata diferențelor salariale pentru perioada 16.11.2015-01.07.2018, apreciind că devin aplicabile prevederile C. civ. privind întreruperea prescripției extinctive.

Cu privire la soluția primei instanțe pronunțate asupra fondului cauzei, recurenta a susținut că a solicitat stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 01.08.2016, fiind incidente prevederile Legii nr. 284/2010 care au stabilit menținerea acestor drepturi până la data de 31 decembrie 2017.

A considerat că s-a reținut în mod greșit că a solicitat o modificare a drepturilor salariale începând cu data de 14.07.2019, acest aspect coroborat cu împrejurarea că începând cu data de 1 ianuarie 2018 salariul de bază i-a fost stabilit la nivelul grilei pentru anul 2022 neputând avea semnificația că stabilirea drepturilor salariale pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017 în conformitate cu Ordinul PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021 ar genera depășiri ale salariului începând cu data de 01.01.2018, nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pentru aceste motive a solicitat ca la stabilirea drepturilor salariale ce i se cuvin pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017 să fie avute în vedere dispozițiile Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și prevederile Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază sau indemnizației de încadrare trebuie să fie stabilit prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont și de hotărârile judecătorești, aspecte prin prisma cărora valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională "Justiție".

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în faza procesuală a recursului. În schimb, a înaintat la dosar, la termenul din data de 23 noiembrie 2023, după închiderea dezbaterilor, note de ședință însoțite de înscrisuri justificative.

Recurenta-reclamantă a depus o notă de probe suplimentare constând în înscrisuri emise ulterior formulării cererii de chemare în judecată, făcând referire la adresa nr. x din 25.01.2023 a Departamentului Economico-Financiar și Administrativ - Serviciul Financiar, Buget, Contabilitate și Salarizare - Biroul Salarizare și Decontări din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care i-au fost aduse la cunoștință, în sume brute, drepturile salariale cuvenite în urma pronunțării deciziei definitive nr. 473/R din 09.09.2020 a Curții de Apel Târgu Mureș.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs și a probelor administrate în dovedire, raportat la normele legale incidente în materie, Înalta Curte constată că demersul reclamantei este fondat, în sensul că soluția pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile, incidența acestui motiv de nelegalitate fiind de natură a determina casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

În fapt, prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a contestat Ordinul PÎCCJ nr. 1216/16.05.2022 și a solicitat obligarea pârâtului să-i stabilească drepturile salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în conformitate cu art. 1 din Ordinul PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021; emiterea unui nou ordin privind modul de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu 01.08.2016; calcularea diferențelor dintre drepturile pe care ar fi trebuit să le încaseze dacă ar fi fost în mod corect raportate la VRS de 605,22 RON și cele încasate, începând cu aceeași dată, 01.08.2016; precum și plata acestor diferențe, actualizate cu rata inflației și plata dobânzilor legale remuneratorii și a celor legale penalizatoare aferente drepturilor cuvenite, începând cu data nașterii acestora și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 2358 din 09.12.2022 a fost respinsă ca prescrisă cererea reclamantei cu privire la pretențiile anterioare datei de 14.07.2019 și a fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de reclamantă, care a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii, incident atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurenta a invocat motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii judecătorești, din dezvoltarea susținerilor din cererea de recurs rezultă că partea a formulat critici ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor legale incidente cauzei, în contextul reținerii prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 14.07.2019 și a netemeiniciei acțiunii pentru restul pretențiilor, putând fi încadrate aceste critici în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de control judiciar va proceda la analiza sentinței de fond recurate din perspectiva prevederilor legale anterior menționate.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente, soluția primei instanțe fiind pronunțată, în primul rând, cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, în fundamentarea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 14.07.2019 instanța de fond a reținut că reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească prin care drepturile sale salariale să fie stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, iar în cadrul litigiului finalizat prin sentința nr. 573/2019 a Tribunalului Mureș, definitivă prin decizia nr. 473/R/2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, a constatat că nu s-a solicitat acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON.

Ca atare, a apreciat că nu poate fi pusă în discuție întreruperea prescripției cu privire la acest drept, iar în condițiile în care a solicitat acordarea dreptului menționat, pentru prima dată la 13.07.2022, prin acțiunea ce face obiectului cauzei de față, a constatat că operează termenul de prescripție de 3 ani stabilit de art. 171 din Codul muncii pentru pretențiile anterioare datei de 14.07.2019.

Din probele administrate în cauză reiese că prin sentința nr. 573/14.11.2019 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 473/R/2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat să emită reclamantei un ordin de încadrare în conformitate cu grilele de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor, aferente întregii perioade a detașării, iar instituția a fost obligată la plata diferențelor dintre drepturile salariale de care trebuia să beneficieze în calitate de specialist în cadrul parchetului și drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 16.11.2015-01.07.2018.

Legislația în privința salarizării personalului din sistemul justiției a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată inițial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) și prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015, dată de la care valoarea de referință sectorială trebuia să fie unică, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor hotărâri judecătorești.

Conform legislației în materia salarizării, salariul de bază sau indemnizația de încadrare lunară a personalului din familia ocupațională "Justiție" se obține prin înmulțirea coeficientului de ierarhizare specific funcției cu valoarea de referință sectorială, la care se adaugă sporurile și celelalte drepturi salariale.

Constată Înalta Curte că prima instanță nu a analizat susținerile părții reclamante prin raportare la normele legale incidente în materie, limitându-se să rețină că introducerea unei acțiuni prin care au fost solicitate alte drepturi decât cel în discuție în prezenta cauză, soluționată prin sentința nr. 573/14.11.2019 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și rămasă definitivă prin decizia nr. 473/R/2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, nu poate produce efectul de întrerupere a cursului prescripției cu privire la alte drepturi decât cele vizate de acțiunea formulată.

Or, procedând în această manieră, fără a analiza efectiv dacă modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantei corespunde cadrului normativ incident, instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală ce se impune a fi casată.

Așa cum rezultă din actele dosarului, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis un act general de salarizare, Ordinul nr. 2295/07.12.2021, destinat atât procurorilor din cadrul tuturor unităților de parchet, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, cât și specialiștilor din cadrul Ministerului Public, prin intermediul acestui ordin stabilind, la art. 1, că începând cu data de 1 august 2016, categoriile de personal menționate se salarizează cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 605,225 RON, iar la art. 2 că, începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, în aplicarea sentinței nr. 573 din 14.11.2019 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și rămasă definitivă prin decizia nr. 473/R/2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, Procurorul General a emis un ordin individual, în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă, și anume Ordinul nr. 1216/16.05.2022, contestat în cauză, prin care i-au fost stabilite drepturile salariale în perioada 16.11.2015-30.06.2018.

Față de dovezile administrate în cauză, este de observat că susținerile recurentei-reclamante din cererea de recurs și din nota de probatorii, referitoare la admiterea în mod greșit a excepției prescripției acțiunii pentru pretențiile anterioare datei de 14.07.2019, sunt întemeiate în contextul în care prima instanță nu a verificat dacă la stabilirea drepturilor salariale ale părții, prin ordinul contestat, au fost luate în considerare dispozițiile Ordinului PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021, conform celor două ipoteze prevăzute la art. 3 și art. 4, ordin aplicabil inclusiv reclamantei, fiind emis în vederea respectării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 și a prevederilor legale incidente în materie.

De asemenea, instanța de fond nu a verificat dacă, într-adevăr, reclamantei i-au fost calculate drepturile salariale în raport de o valoare de referință sectorială inferioară celei în raport de care au fost calculate indemnizațiile altor salariați din cadrul aceleiași familii ocupaționale și nici dacă emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021 anterior emiterii ordinului individual contestat în cauză, a produs modificări ale nivelului salariului de bază al acesteia, în integralitate, inclusiv al valorii de referință sectorială pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017, cum pretinte partea.

Întrucât aspectele asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței emitentului actului contestat cu privire la momentul de la care se recunoaște în patrimoniul reclamantei dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 14.07.2019, fără analizarea tuturor susținerilor părților raportat la probatoriul administrat, este nelegală, lăsând astfel necercetat fondul pretențiilor deduse judecății.

Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare și în ceea ce privește soluția pronunțată asupra pretențiilor ulterioare datei de 14.07.2019.

Astfel, prima instanță a constatat că recunoașterea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON realizată prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021, s-a realizat tot cu respectarea termenului de prescripție, precum și cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, adică fără a fi depășit nivelul stabilit prin lege pentru anul 2022.

Recurenta-reclamantă susține că nu a solicitat o modificare a drepturilor salariale începând cu data de 14.07.2019 și că stabilirea drepturilor sale salariale pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017 în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 2295/07.12.2021 nu poate genera depășiri ale salariului începând cu data de 1 ianuarie 2018, nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, reținute de prima instanță.

Așadar, este de observat că nici pretențiile deduse judecății pentru perioada ulterioară datei de 14.07.2019 nu au fost analizate pe fondul acestora de către prima instanță, prin prisma susținerilor reclamantei referitoare la emiterea Ordinului general de salarizare nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, destinat, așa cum s-a precizat, nu numai procurorilor, ci și specialiștilor din cadrul Ministerului Public.

Întrucât prima instanță a pronunțat soluțiile asupra pretențiilor aferente celor două perioade evidențiate, fără a le analiza pe fondul lor, adică fără a verifica dacă modul de calcul al acestora, stabilit prin ordinul contestat, este corect prin raportare la prevederile Ordinului nr. 2295/07.12.2021 și la sentința civilă în executarea căreia a fost emis, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunțată în integralitate cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile, motiv pentru care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Se impune această soluție cu atât mai mult cu cât, în faza procesuală a recursului, după închiderea dezbaterilor, intimatul-pârât a depus la dosar note de ședință însoțite de Ordinele nr. 2295/07.12.2021 și nr. 551/12.04.2023 ale PÎCCJ, față de acesta din urmă invocând excepția rămânerii fără obiect a demersului reclamantei, înscrisuri ce nu au fost avute în vedere de către prima instanță la analiza legalității ordinului contestat, impunându-se respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție.

Cu ocazia rejudecării cauzei se va proceda la un examen efectiv al criticilor invocate de reclamantă și în susținerea cărora a administrat înscrisurile depuse la dosar inclusiv în faza recursului, prin raportare la apărările formulate de pârât și la probele administrate, precum și la alte eventuale mijloace de probă necesare a fi administrate în cauză, în vederea analizării tuturor aspectelor de fond esențiale, necesare lămuririi situației de fapt.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. al prezentei decizii, constatând că sentința primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea normelor legale aplicabile, de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 2358 din 9 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.