ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1634/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 septembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea Ordinului PICCJ nr. 2272/04.08.2017 în ceea ce privește VRS aplicabilă drepturilor salariale ale reclamantei pe perioada 09.04.2015-01.10.2016, obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantei pe baza unei VRS de 405 RON pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 și a unei VRS de 445,5 RON pe perioada 01.12.2015-01.10.2016, precum și obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale, a inflației și a dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 1021 din data de 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată;

(ii) a admis excepția lipsei calității pasive a pârâtului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale;

(iii) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantei, pe baza unei VRS de 405lei, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 și pe baza unei VRS de 445,5 RON, pe perioada 01.12.2015-01.10.2016;

(iv) a respins cererea de anulare a Ordinului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 2272/04.08.2017, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1021 din 7 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a criticat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că excepția este întemeiată, întrucât reclamanta nu a contestat Ordinul nr. 1704/30.07.2015 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizațiile majorate ale personalului din cadrul acestei unități de parchet.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât a reiterat contextul legislativ, inclusiv deciziile Curții Constituționale, care au condus la emiterea ordinelor de salarizare, concluzionând că, la data de 9 aprilie 2015, în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" nu exista în plată nicio indemnizație de încadrare brută lunară pentru funcția de judecător/procuror stabilită cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON.

A mai susținut pârâtul că solicitarea reclamantei încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât data de la care se acordă drepturile salariale pretinse prin acțiune nu poate fi data de 9 aprilie 2015, ci trebuie să se raporteze la Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, decizie în temeiul căreia procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2536/21.12.2016.

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile pârâtului cu privire la soluția dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte constată că obiectul prezentei cauze îl reprezintă cenzurarea refuzului autorității pârâte de soluționare a cererii formulate de reclamantă la data de 21 august 2017, prin care a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015.

Înalta Curte reține că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situația refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajați a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunțarea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunțate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile, respectiv formularea unei plângeri prealabile împotriva unui ordin de salarizare în situația în care reclamanții salariați invocă neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze.

Prin urmare, nici în speța de față nu era necesară contestarea în prealabil a Ordinului nr. 1704/30.07.2015 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

De altfel, Înalta Curte constată că, prin recurs, pârâtul s-a rezumat la a relua argumentele expuse în fond în susținerea excepției, fără a formula critici concrete cu privire la considerentele pentru care instanța de fond a respins excepția inadmisibilității.

De asemenea, nici în susținerea motivelor de recurs vizând soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurentul-pârât nu a formulat critici de nelegalitate concrete, în raport de considerentele primei instanțe, ci doar a reiterat apărările expuse în fața instanței de fond cu privire la inexistența în plată, la data de 09 aprilie 2015, a unei indemnizații calculate în funcție de valoarea de referință sectorială de 405 RON și la încălcarea principiului neretroactivității.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanta din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de o indemnizație brută de încadrare calculată în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, în conformitate cu prevederile Legii nr. 71/2015, precum și cu cele statuate prin Decizia nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

Înalta Curte constată că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, a fost consfințit principiul de dreptul muncii conform căruia pentru muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare, având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Așadar, este neîntemeiată susținerea pârâtului, reiterată în recurs, în sensul că indemnizația solicitată de către reclamantă putea fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În cuprinsul considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Decizia Curții Constituționale a consacrat soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Se observă că însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existența unor hotărâri judecătorești, prin care se recunoaște un anume nivel al salarizării, începând cu data de 09.04.2015, sunt relevante în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizației de plată.

Aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial al Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

Ca atare, este nefondat și argumentul pârâtului, privitor la un pretins caracter retroactiv al solicitării de stabilire a drepturilor salariale de la data de 09.04.2015.

Față de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că stabilirea indemnizației de încadrare a reclamantei în raport de valoarea de referință sectorială în sumă de 405 RON, doar cu începere de la data de 01.10.2016, nu respectă prevederile legale, prima instanță reținând în mod corect că valoarea sectorială în raport cu care trebuie calculate drepturile salariale ale reclamantei este de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 și de 445,5 RON, în urma majorării cu 10% conform O.U.G. nr. 35/2015, pentru perioada 01.12.2015-01.10.2016.

În concluzie, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1021 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2021.