ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 18/2024

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal (ca efect al declinării de la Tribunalul Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 359/19.05.2022), reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat următoarele: anularea în parte a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește art. 2 și 4 din acest ordin privind salarizarea prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 și a actelor subsecvente; anularea în parte a Ordinului nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale; obligarea pârâților la stabilirea drepturilor salariale ale subsemnaților prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 până la zi, precum și pentru viitor; obligarea pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin privind modul de stabilire a drepturilor salariale, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016; obligarea pârâților să dispună plata diferenței dintre drepturile pe care ar fi trebuit să le încaseze dacă ar fi fost în mod corect calculate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și cele încasate, începând cu 01.08.2016, până la zi, precum și pentru viitor; obligarea pârâților la alocarea fondurilor necesare plății prejudiciului produs, reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația de încadrare încasată, pentru fiecare lună, începând cu 01.08.2016 până la zi și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON; obligarea pârâților la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2149 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata diferenței de venit, actualizată cu indicele de inflație la care se aplică dobânda legală; a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenței de venit, actualizată cu indicele de inflație la care se aplică dobânda legală, pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește celelalte cereri; a respins excepția prescripției; a respins în rest acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce privește soluția de admitere în parte a excepției lipsei calității procesuale pasive pentru petitul vizând plata drepturilor salariale și a diferențelor reprezentând actualizarea acestor drepturi și de respingere a acestor petite, precum și soluția de respingere pe fond a cererii, menținerea în rest a sentinței recurate în ceea ce privește soluțiile de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției prescripției, iar rejudecând pe fond, respingerea în tot a lipsei calității procesuale pasive și admiterea în fond a cererii de chemare în judecată.

Astfel, au apreciat recurenții că hotărârea primei instanțe cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Cu privire la lipsa calității procesuale pasive a pârâților în ceea ce privește plata drepturilor și diferențelor salariale rezultate din actualizare

Recurenții – reclamanți au susținut că ambii pârâți, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de persoane care stabilesc, gestionează și dispun asupra drepturilor salariale și de persoane obligate prin hotărâri care se bucură de autoritate de lucru judecat, au calitate procesuală pasivă, motiv pentru care soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților pentru petitul privind plata drepturilor și diferențelor salariale este netemeinică și nelegală.

Cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 4 al Ordinului 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ prin prisma normelor legale care reglementează prescripția și la perpetuarea unei situații discriminatorii

Recurenții – reclamanți au susținut că hotărârea de fond este contradictorie, întrucât instanța de fond, deși afirmă că există o recunoaștere a salarizării având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, totuși afirmă că aceasta nu are semnificația unei renunțări la prescripție, în condițiile în care în art. 4 din ordin se arată expres că plata diferențelor salariale se face numai pe perioada de 3 ani anteriori ordinului.

De asemenea, cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 4 din ordin prin prisma normelor legale care reglementează prescripția, instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material care reglementează prescripția.

Astfel, sunt nelegale prevederile art. 4 al ordinului care dispun că recalcularea și plata diferențelor rezultate din aplicarea prevederilor celor două ordine pentru persoanele cărora valoarea de referință sectorială le este recunoscută pe cale administrativă ca fiind de 605,225 RON se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinelor.

Vă rugăm să observați că, chiar în conținutul celor două ordine se face referire la recunoaștere, astfel că recunoașterea nu poate fi considerată decât ca fiind una expresă și scrisă, motiv pentru care este fără putință de tăgadă faptul că acesteia i se aplică regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv începerea cursului unei noi prescripții.

În consecință, art. 4 al ordinului este nelegal, prescripția începând să curgă de la momentul recunoașterii, iar nu cu trei ani anteriori, astfel cum prevede art. 4 al acestuia.

Mai mult, în temeiul hotărârilor civile definitive anexate, pârâtul a fost obligat să le achite în mod corect drepturile salariale începând cu anul 2015, iar aceste hotărâri judecătorești se află în plată, pârâții efectuând recalcularea și plata eșalonată a drepturilor lor salariale cuvenite din 2015 și pentru viitor. În aceste condiții, cu atât mai mult pârâții nu pot invoca față de recurenți prescripția, de vreme ce în prezent se află în plată drepturi salariale care trebuie recalculate începând cu anul 2015. Prin urmare, în mod evident recalcularea drepturilor salariale ale recurenților trebuie făcută în mod corect cu privire la întreaga perioadă vizată și avându-se în vedere valoarea VRS recunoscută ca fiind corectă chiar prin ordinul contestat.

Au precizat, totodată, că în mod eronat prima instanță a reținut că ar fi afirmat că există hotărâri judecătorești prin care li s-a recunoscut dreptul la VRS de 605,225 RON și că acestea nu au fost depuse. Recurenții au invocat hotărârile judecătorești prin care li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați potrivit normelor de salarizare ale procurorilor cu grad de judecătorie încă de la data detașării, respectiv sentința civila nr. 914/06.05.2021 pronunțată de Tribunalul Suceava, astfel cum a fost aceasta a fost modificată prin decizia civilă nr. 196/22.03.2022 pronunțata de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2018 și sentința civilă nr. 1625/23.09.2021 pronunțată de Tribunalul Suceava, definitivă prin decizia civilă nr. 8/18.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2019.

Cu privire la aceste hotărâri judecătorești au afirmat că, de vreme ce li s-au recalculat drepturile salariale în temeiul lor, recalcularea trebuia să se facă prin raportare la VRS corectă și recunoscută chiar prin ordinul atacat, respectiv aceea de 605.225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 2 al Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Recurenții au susținut că instanța de fond în mod greșit a reținut că, în ceea ce privește înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 că aceste dispoziții nu puteau fi înlăturate de la aplicare, invocându-se Decizia nr. 457/2021 a Curții Constituționale.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate (evident de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariate, cum este cazul de față -VRS 605,225 RON.

Mai mult, aproape întreg personalul din justiție deține titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referință sectorială și s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeași consecință și anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătorești care au recunoscut acordarea dreptului și în continuare.

Recurenții au invocat și Decizia nr. 55/2021, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2021, din considerentele căreia rezultă că jurisprudența națională a stabilit că, în ipoteza existenței unor situații de discriminare salarială în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", privind raportarea salariului de bază la VRS de 605,225 RON, aspect ce trebuie verificat de instanța care instrumentează cauza, salariul de bază urmează a fi egalizat prin raportare la acest VRS.

Prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, subsemnații ne aflăm în situația unei scăderi salariale prin plafonare ta nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat.

Au mai făcut referire recurenții și la Decizia RIL nr. 7 din 2019, care face referire în mod expres la o situație absolut identică, solicitând, de asemenea, să fie avute în vedere și argumentele din Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care este obligatorie și din ale cărei considerente rezultă că neplata salariilor subsemnaților prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătorești, reprezintă o încălcare a unui drept constituțional.

Cu privire la Ordinul nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, emis pentru stabilirea drepturilor salariale, recurenții au solicitat anularea în parte a acestui ordin având în vedere că anularea actului principal are drept consecință și anularea actelor subsecvente.

Au mai susținut recurenții că sunt îndreptățiți la primirea cuantumului dobânzii penalizatoare ce va fi calculat, după intrarea în vigoare a O.G. nr. 13/2011, potrivit acestui act normativ, dobândă penalizatoare care este definită de art. 1 alin. (3) ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, precum și la actualizarea creanței la inflație.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note de ședință prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect în raport de emiterea Ordinului nr. 587/26.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Mai întâi, verificând hotărârea recurată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține incidența acestui motiv, sub aspectul nemotivării hotărârii în ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive și de respingere a capătului de cerere având ca obiect plata diferenței de venit, actualizată cu indicele de inflație la care se aplică dobânda legală, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată nu respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul de fond nejustificând argumentat soluția adoptată referitoare la lipsa calității procesuale pasive a tuturor pârâților în ceea ce privește plata drepturilor și diferențelor salariale.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

Reclamanții au calitatea de funcționari publici, specialiști în cadrul parchetelor, angajați în cadrul parchetelor începând cu 11.11.2019, anterior, începând cu anul 2014 fiind detașați pe aceste posturi și salarizați de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pe toată perioada detașării.

Întrucât pentru recunoașterea și valorificarea drepturilor lor reclamanții au înțeles să acționeze în justiție atât Ministerul Public, cât și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, determinarea calității procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv a titularului obligației de plată a drepturilor salariale.

Prin urmare, având în vedere că legitimitatea procesuală pasivă vizează raportul juridic dedus judecății și faptul că acest raport este unul complex, raportat la atribuțiile pârâților, astfel cum sunt prevăzute de lege pentru realizarea drepturilor afirmate de reclamanți, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru a identifica care dintre cei trei pârâți chemați în judecată are atribuții privind plata drepturilor și diferențelor salariale.

Înalta Curte constată că sentința recurată este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La fond, reclamanții au susținut că prin hotărâri judecătorești le-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, hotărâri judecătorești ce nu au fost analizate de către prima instanță.

Instanța de recurs constată că recurenții-reclamanți au depus la dosar sentința civila nr. 914/06.05.2021 pronunțată de Tribunalul Suceava, astfel cum a fost aceasta a fost modificată prin decizia civilă nr. 196/22.03.2022 pronunțata de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2018 și sentința civilă nr. 1625/23.09.2021 pronunțată de Tribunalul Suceava, definitivă prin decizia civilă nr. 8/18.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2019, hotărâri prin care arată că li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați potrivit normelor de salarizare ale procurorilor cu grad de judecătorie încă de la data detașării.

Față de această împrejurare, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind necesar ca instanța de fond să analizeze relevanța acestor hotărâri în prezenta cauză, respectiv dacă între cele două dosare (nr. x/2018 și nr. y/2019 ale Tribunalului Suceava) și prezentul dosar există identitate din perspectiva naturii drepturilor salariale solicitate sau, dimpotrivă, privesc drepturi salariale de o natură diferită, fără relevanță din punct de vedere al fondului prezentei cauze.

În măsura în care reiese suprapunerea de obiect cu aceste dosare întrucât privesc aceleași drepturi salariale, se impune a fi supusă unei noi analize și critica reclamanților privind nelegalitatea prevederilor art. 4 al Ordinului 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ prin prisma normelor legale care reglementează prescripția.

În ceea ce privește nelegalitatea prevederilor art. 2 al Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenții – reclamanți au susținut că prin Legea nr. 153/2017 s-au stabilit drepturi în defavoarea acestora, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față și care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține că se impune a se verifica dacă, în privința recurenților – reclamanți s-au emis ordine individuale de salarizare cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluția de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare justificându-se și sub acest aspect.

În acest sens, cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere și Ordinul nr. 587/26.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, depus de către intimatul – pârât la termenul de judecată stabilit pentru soluționarea prezentului recurs.

Pentru considerentele expuse, apreciind recursul ca fiind fondat în limitele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I C. proc. civ., republicat, Înalta Curte urmează să caseze sentința recurată și să trimită cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G. și H. împotriva sentinței civile nr. 2149 din 15 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.