Decizia nr. 1775/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: I. Anularea parțială a Ordinului nr. 1409 din data de 17.05.2019 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 să emită un nou ordin de salarizare, respectiv: 1.1. Pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON - (405 RON +8,5% majorare prevăzută de O.G. nr. 13/2008); 1.

Pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2018 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON, la care se adaugă creșterea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010- (405 RON +8,5%+ 10%); 1.

Începând cu data de 1.01.2018 și în continuare, stabilirea salariului pentru luna decembrie 2017 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,17 RON (conform pct. 1.2), la care se va aplica majorarea de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017. II. Obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, începând cu data de 09.04.2015 și până la emiterea ordinului de la pct. I, a diferenței dintre venitul pe care l-aș fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la VRS de: - 440,16 RON pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, - 484,17 RON pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, respectiv 484,18 RON majorat cu 25% conform Legii 153/2017, începând cu 1.01.2018 și în continuare) și venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială mai mică), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. Prin sentința civilă nr. 901 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale de ordine publică și a declinat competența de soluționare a cauzei promovată de reclamantă, în favoarea Curții de Apel Pitești. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 75/F-CONT din 28 iulie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 23.08.2016 invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ; s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București; s-a dispus anularea parțială a Ordinului nr. 1409/17.05.2019 și a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin prin care salarizarea reclamantei pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 să se raporteze la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON (405 RON + 8,5% majorare prevăzută de O.G. nr. 13/2008), iar pentru perioada 01.12.2015-31.12.2018 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON la care se adaugă creșterea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010; au fost obligați pârâții să plătească reclamantei diferențele salariale dintre sumele efectiv încasate și sumele cuvenite în perioadele mai sus arătate și în raport de valoarea de referință sectorială aferentă fiecărei perioade, așa cum a fost mai sus stabilită, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației și dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilității sumelor până la data plății efective a debitului principal. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 75/F-CONT din 28 iulie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenții au solicitat admiterea exceptiei dreptului material la actiune pentru pretentii anterioare datei de 23.08.2016, admiterea excepției lipsei de obiect pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017 și respingerea actiunii ca neintemeiată. În ceea ce privește excepția lipsei de obiect, recurenții-pârâți au invocat Ordinul nr. 3206/29.11.2019, prin care, pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, s-a acordat o valoare de referință sectorială de 484,18 RON. În fine, au apreciat că, în mod gresit, s-a dispus actualizarea diferentelor de drepturi salariale cu rata inflatiei si acordarea dobânzii penalizatoare. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: anularea parțială a Ordinului nr. 1409 din data de 17.05.2019 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 să emită un nou ordin de salarizare, respectiv: pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON - (405 RON +8,5% majorare prevăzută de O.G. nr. 13/2008); pentru perioada 01.12.2015 - 31.12. 2018 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON, la care se adaugă creșterea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010- (405 RON +8,5%+ 10%); începând cu data de 1.01.2018 și în continuare, stabilirea salariului pentru luna decembrie 2017 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,17 RON (conform pct. 1.2), la care se va aplica majorarea de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017; obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, începând cu data de 09.04.2015 și până la emiterea ordinului de la pct. I, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la VRS de: - 440,16 RON pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, - 484,17 RON pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, respectiv 484,18 RON majorat cu 25% conform Legii 153/2017, începând cu 1.01.2018 și în continuare) și venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială mai mică), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâții formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, în parte, respectiv în ceea ce privește greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară sesizării instanței de judecată. Astfel, se reține că dispozițiile art. 2.517 din C. civ. stabilesc că "Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen". Având în vedere că acțiunea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23.08.2019, în raport de dispozițiile legale antereferite, dreptul material la acțiune privind drepturile salariale solicitate de reclamantă pentru perioada anterioară datei de 23.08.2016 este prescris. În ceea ce privește restul criticilor formulate de recurenții-pârâți pe fondul cauzei, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au susținut, în esență aplicarea corectă de către acestia a legii salarizării cu modificările și completările corespunzătoare, motiv pentru care hotărârea recurată este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Instanța de control judiciar constată că, în mod corect a constatat prima instanță că diferendul născut din emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților privește incidența dispozițiilor 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări: 1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins: "(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: «

La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins: "(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării. (1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției." Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare." Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor. Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtei în în sensul că nu poate fi reținută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată. Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad. Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015. Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale. În cuprinsul deciziei s-a menționat că: "Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim." Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare". Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate. Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că pârâtii au aplicat dispozițiile legale antereferite, însă valoarea concretă și corectă a VRS trebuie să fie cea de 440,15 RON (405 + 4% + 4,5%), respectiv 484,18 RON (440,15 + 10%), întrucât dispozițiile O.G. nr. 13/2008 stabileau: "art. 1 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007. (2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și pentru personalul din serviciile de probațiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune". "art. 2 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c și 3c la Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007. (2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008". Reiese așadar că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, în mod corect apreciind judecătorul fondului că nu se poate considera că O.G. nr. 13/2008 este în prezent abrogată și nu se mai aplica, acest act normativ fiind în vigoare o perioadă de timp până la apariția Legii 330/2009 și apoi a Legii 283/2010, prevăzând majorarea VRS-ului cu 4% plus 4,5% față de nivelul VRS din anul 2007. Totodată, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actelor normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că există hotărâri judecătorești prin care au fost calculate drepturile salariale prin raportare la valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008. Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentilor-pârâti privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încalcarii dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce privește stabilirea valorii de referință sectorială de 440,15 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,16 RON pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, majorările salariale fiind recunoscute parțial și prin emiterea ordinelor depuse la dosar, însă nu pentru o VRS majorată și conform O.G. nr. 13/2008, și nu întocmai cu privire la perioadele solicitate de reclamantă prin cererea introductivă, astfel că sunt nefondate și susținerile recurentilor privind rămânerea fără obiect a acțiunii în raport de emiterea Ordinului nr. 3206/29.11.2019. Nu pot fi primite nici criticile privind greșita obligare a recurenților la plata diferențelor salariale dintre sumele efectiv încasate și sumele cuvenite în perioadele mai sus arătate și în raport de valoarea de referință sectorială aferentă fiecărei perioade, așa cum a fost stabilită, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației și dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilității sumelor până la data plății efective a debitului principal. Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor formulată de reclamantă, Înalta Curte reține că, prin omisiunea pârâtului de a emite dispoziții de salarizare cu indemnizația de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispozițiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii fiind îndeplinite. Așa fiind, având în vedere soluția adoptată în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 23.08.2016, Înalta Curte constată că dreptul reclamantei la acțiune pentru suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 440,16 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 este prescris, repararea pagubei cauzate urmând să se efectueze prin acordarea diferenței de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,16 RON, corespunzătoare perioadei 01.12.2015-31.12.2018, drepturile urmând să fie stabilite în raport de perioada constatată ca fiind prescrisă. În privința cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâtilor la plata dobânzilor legale penalizatoare, instanța de control judiciar amintește că prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul in interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009, astfel că nu pot fi primite nici criticile recurenților cu privire la acest aspect. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâti, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinge ca prescrisă acțiunea pentru perioada anterioară datei de 23.08.2016 și va menține în rest sentința atacată.