ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1170/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., judecători și foști judecători în cadrul Curții de Apel Pitești, reprezentați prin BB. (și persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură) au chemat în judecată pârâtii Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, solicitând instanței obligarea acestora la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare, în raport de competențele Ministrului Justiției, să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prin încheierea de ședință din data de 10 iunie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Craiova, în baza art. 139 alin. (5) din C. proc. civ., a dispus disjungerea, fiind constituit câte un dosar separat pentru fiecare reclamant în parte, dosarul nr. x/2021 având ca obiect acțiunea reclamantei I., iar celelalte 47 de dosare având ca obiect acțiunea formulată de ceilalți 47 de reclamanți, în ordinea precizată în tabelul aflat la dosarului inițial.

Prin sentința civilă nr. 308/2021 din 29 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepția prescripției și excepția inadmisibilității.

A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției.

Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției si Ministrul Justiției să emită în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizația de încadrare sa fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectoriala de 605,225 RON.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, a arătat că, prin hotărârea primei instanțe, au fost încălcate dispozițiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, respectiv cele cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în speță fiind incidente dispozițiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că, în mod eronat prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017. În acest sens, recurentul a evocat aspectele statuate prin Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii.

Totodată, recurentul a argumentat în sensul unui caracter nelegal al soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, învederând că intimata-reclamantă s-a adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru emitere ordin în data de 27.01.2021, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acțiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 01.02.2018, nu satisface exigențele prevăzute în art. 18 alin. (3) din același act normativ. În sprijinul acestei opinii recurentul a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a arătat că Ministrul Justiției nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât subiect al raportului juridic administrativ nu poate fi decât autoritatea administrației publice.

A mai învederat recurentul că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 44 pct. 11 și 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

În opinia recurentului, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcție de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătorești, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 au fost abrogate, astfel că, implicit, nici acestea și nici decizia Curții, care a analizat constituționalitatea lor, nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acțiune.

Astfel, recurentul a subliniat că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare au fost abrogate prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări și completări, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Totodată, refuzul de recunoaștere a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON nu a fost unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării.

Recurentul a subliniat că modalitate în care prima instanță a aplicat creșterea de 25% (prin care se obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON) a fost eronată, judecătorul fondului pierzând din vedere faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție".

A mai argumentat recurentul că din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și a celor cuprinse în art. III din O.U.G. nr. 20/2016 reiese că aplicarea creșterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referință sectorială. Atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât și art. III din O.U.G. nr. 20/2016 au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", iar în raport de astfel de prevederi, în opinia recurentului, este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că o creștere de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință sectorială. Recurentul a mai învederat și că o atare creștere a cuantumului brut al salariilor de bază, fiind prevăzută expres în favoare consilierilor de probațiune, nu poate fi extinsă altei categorii de personal decât cea vizată de lege.

Intimata-reclamantă a depus note scrise la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În raport de dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, au fost citați în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de succesoarea sa în drepturi, Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În fapt, prin acțiunea înregistrată inițial în dosarul nr. x/2021, intimații-reclamanți (între care și intimata-reclamantă din prezenta cauză, I.), în calitate de judecători și foști judecători în cadrul Curții de Apel Pitești, au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere având ca obiect obligarea pârâților la emiterea de noi ordine de salarizare, în care indemnizația de încadrare să le fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație și vechime în muncă.

Soluționând cauza, după disjungerea cererii intimatei-reclamante I. și formarea dosarului nr. x/2021, instanța de fond a respins excepția prescripției, precum și excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâții să emită în favoarea acesteia un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizația de încadrare să-i fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Pârâții au contestat sentința de fond și au formulat critici atât sub aspectul soluțiilor pronunțate asupra excepțiilor invocate, cât și asupra fondului cauzei, clamând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, partea recurentă-pârâtă a arătat că prin hotărârea atacată au fost încălcate dispozițiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, precum și cele cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În referire la soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității acțiunii a susținut că, în contextul în care intimata-reclamantă nu a solicitat exercitarea unui control al legalității hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare, ci a formulat doar o cerere de emitere a unui nou ordin de salarizare, necontestând modul de stabilire a indemnizației, instanța de fond a respins în mod greșit excepția inadmisibilității, eludând normele legale ce reglementează procedura modificării actelor administrative pentru stabilirea indemnizațiilor de încadrare. Cu alte cuvinte, a apreciat că, prin soluția pronunțată, instanța a creat posibilitatea obligării sale la emiterea unor noi ordine de reîncadrare cu ocolirea procedurii legale de contestare a actului administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare.

Contrar alegațiilor recurentului și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte constată că acțiunea intimatei-reclamante este admisibilă.

Aspect necontestat, dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În speță, intimata-reclamantă nu și-a întemeiat demersul judiciar pe aceste prevederi legale, ci pe cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, supunând analizei instanței un refuz nejustificat al autorității publice pârâte de a emite un act administrativ prin care indemnizația de încadrare să-i fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Solicitarea părții a fost determinată de faptul că, anterior acestui demers, a solicitat pârâților emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația să-i fie stabilită, începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, iar prin adresa nr. x/2021 i-a fost comunicat refuzul emiterii actului administrativ în sensul solicitat.

Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, asimilat actelor administrative unilaterale conform art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, este definit de legiuitor la art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeași lege, ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau a plângerii prealabile.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

De la regula caracterului obligatoriu al procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din același act normativ, legiuitorul a stipulat la alin. (5) și excepțiile determinate de calitatea reclamantului, de obiectul acțiunii sau de efectele produse de actele administrative vizate, inclusiv în situația acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative asimilate.

Din interpretarea coroborată a normelor legale incidente, inclusiv a celor cuprinse la art. 11 alin. (1) lit. a) și b) din Legea contenciosului administrativ, rezultă, așa cum s-a reținut în mod constant în literatura de specialitate și în practica judiciară, că în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri și în cazul tăcerii administrației nu se impune procedura prealabilă.

Astfel, atunci când refuzul rezolvării unei cereri este exprimat în scris, adresa de răspuns transmisă petiționarului nu este un act administrativ tipic, ci își păstrează natura juridică de act administrativ asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ce poate fi atacat în condițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din lege, fără a fi necesară îndeplinirea procedurii prealabile. De altfel, în cazul refuzului nejustificat, deși există un înscris ce conține exprimarea explicită a autorității de a nu soluționa cererea în sensul solicitat, valabilitatea acestuia este analizată în cadrul acțiunii prin care persoana vătămată solicită obligarea autorității la efectuarea prestației ce i-a fost refuzată, în această ipoteză obiectul acțiunii vizând, așa cum s-a reținut, un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (2), pentru care îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 nu reprezintă o condiție obligatorie în vederea sesizării instanței de contencios administrativ.

Întrucât obiectul acțiunii de față vizează un refuz nejustificat, în accepțiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, și nu o contestație întemeiată pe dispozițiile speciale cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o soluție cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, reținând în acest sens că neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din lege nu poate reprezenta, în speța dedusă judecății, un fine de neprimire a acțiunii intimatei-reclamante.

Prin urmare, criticile recurentului sub acest aspect sunt nefondate și vor fi respinse.

Și în ceea ce privește criticile formulate cu privire la soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, care vizează interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține că sunt nefondate.

În speță, intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să-i fie stabilită indemnizația de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, față de împrejurarea că începând cu anul 2002 indemnizațiile magistraților se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, iar prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 s-a prevăzut că la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON se adaugă o majorare de 25%.

Potrivit regulii generale reglementate la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Înalta Curte observă că obligația la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, precum și la plata acestor drepturi salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, care a fost soluționat prin sentința definitivă nr. 946/06.04.2021, aspect reținut în mod corect și de către judecătorul fondului.

Or, atât timp cât prin intermediul demersului judiciar de față intimata-reclamantă nu a solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale, ci analizarea valabilității actului de comunicare a răspunsului la solicitarea de emitere a unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a drepturilor salariale deja câștigate, respectiv obligarea autorității pârâte la efectuarea prestației ce i-a fost refuzată, nu se poate susține cu suficient temei că ar fi incidente prevederile C. civ. în materia prescripției extinctive conform raționamentului expus de recurent.

În concluzie, dreptul intimatei-reclamante la acțiune nu este prescris, soluția instanței de fond fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii în situația dedusă judecății.

Referitor la critica privind greșita interpretare și aplicare a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 față de reținerea refuzului nejustificat al autorității pârâte de emitere a unui nou ordin de încadrare în care indemnizația intimatei-reclamante să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială mai mare, de 605,225 RON, existentă la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", răspuns comunicat cu adresa nr. x/2021, Înalta Curte reține, față de normele legale incidente, că atât prin formă, cât și prin conținut, adresa respectivă are natura unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care exprimă voința explicită a autorității publice emitente a actului contestat de a nu da curs cererii formulate de reclamantă în temeiul reglementărilor legale în vigoare la data înregistrării cererii acesteia.

Având de analizat dacă refuzul pârâtului a fost sau nu justificat, respectiv dacă sunt întrunite în speță condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte are în vedere faptul că din definiția legală oferită actului administrativ de art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, rezultă condițiile sale de validitate subsumate principiului legalității, condiții subordonate, în esență, obligației ca acest act să fie emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Astfel, actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament și cu toate actele normative având forță juridică superioară acestuia, de autoritatea competentă și în limitele competenței sale, în forma și cu procedura prevăzute de lege.

Or, așa cum se va arăta în continuare în cadrul analizei criticilor formulate cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, refuzul pârâtului de emitere a unui nou ordin de salarizare intimatei-reclamante, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, este nejustificat, fiind emis cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare și a caracterului obligatoriu al deciziilor emise de Curtea Constituțională a României și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mijloacelor procedurale prevăzute de legiuitor pentru unificarea practicii judiciare.

Cu titlu preliminar, este important a se aminti că legislația în privința salarizării personalului din sistemul justiției a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată inițial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) și prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015 și prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014.

Prin acest din urmă act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții. Ulterior, prin Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 25 noiembrie 2015, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizațiilor, inclusiv pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție".

Prin O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 s-a prevăzut că în anul respectiv cuantumul brut al salariilor de bază sau soldelor funcției de bază, salariilor funcției de bază sau indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prin care a fost introdus art. 31, în temeiul căruia, avându-se în vedere diferențele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar pentru persoanele care își desfășurau activitatea în aceleași condiții, a fost stabilită obligația egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

În fine, prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 31 august 2016, a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în sensul înlocuirii principiului egalizării indemnizațiilor în raport de nivelul maxim existent, cu regula conform căreia acest nivel se va stabili fără a se ține seama de drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Textele de lege care prevăd regula amintită au făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale statuându-se în sensul constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare.

În esență, instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile legale în discuție contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, astfel că, pentru respectarea acestuia, nivelul maxim al salariului de bază sau indemnizației de încadrare prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat conform dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Or, concluzia instanței de fond nu contrazice aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, care evidențiază principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

De asemenea, concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 36/2018. În esență, prin decizia amintită s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Demn de menționat sub acest aspect este și Decizia nr. 55/13.09.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ale cărei considerente au fost reținute în fundamentarea soluției și de către instanța de fond.

În mod similar, prin această decizie instanța supremă a statuat că, în situația în care în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" există deja hotărâri judecătorești prin care indemnizația de încadrare este stabilită la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, trebuie stabilite la acest nivel maxim și indemnizațiile celorlalți magistrați, în aplicarea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 și a art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală.

S-a mai reținut că este irelevant elementul salarial care a condus la conturarea unei indemnizații de încadrare la nivelul maxim, în cadrul instituției în care își desfășoară activitatea magistrații cărora li s-a recunoscut dreptul ca, la baza veniturilor lor, să se afle valoarea de referință sectorială aplicabilă consilierilor de probațiune, aflați în aceeași familie ocupațională, dată fiind finalitatea aplicării normelor din O.U.G. nr. 83/2014 și din O.U.G. nr. 57/2015, respectiv asigurarea, în cadrul instituției, a indemnizației de încadrare sau a salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată.

Așadar, s-a statuat în sensul că în prezent urmează să se facă aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizației de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea magistrații.

În acest context, ținând cont de faptul că, atât în cazul personalului de probațiune, cât și în cel al magistraților, prin numeroasele hotărâri pronunțate la nivelul mai multor instanțe judecătorești la nivel național, chiar intimata-reclamantă din prezenta cauză obținând o astfel de hotărâre judecătorească (sentința nr. 946/06.04.2021 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale), s-a stabilit deja o salarizare prin raportare la valoarea de referință sectorială solicitată, în mod just a apreciat instanța de fond că se impune obligarea pârâților să emită în favoarea părții reclamante un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, pentru perioada în care a îndeplinit funcția de judecător, prin care indemnizația de încadrare să-i fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reținut și faptul că, în temeiul art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, așa cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, începând cu data de 01.07.2016 și până la 31.07.2016, intimatei-reclamante i se cuvine acordarea unei valori de referință sectorială de 484,18 RON. Conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Drept urmare, conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016 și art. 1 alin. (3) din Ordinul Ministrului Justiției nr. 2883/C din 19.07.2018, începând cu luna august 2016, cuantumul brut al salariilor de bază ale personalului de probațiune s-a majorat cu 25%, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016. Conform legislației în materia salarizării, salariul de bază al personalului de probațiune, ca și indemnizația de încadrare lunară a magistraților, se obține prin înmulțirea coeficientului de ierarhizare specific funcției cu valoarea de referință sectorială, la care se adaugă sporurile și celelalte drepturi salariale. În consecință, prin majorarea cu 25% a salarialului de bază, în condițiile în care coeficienții de ierarhizare au rămas aceiași, rezultă că, începând cu 01.08.2016, valoarea de referință sectorială aplicabilă personalului de probațiune s-a majorat cu 25%.

Cum personalul de probațiune își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Naționale de Probațiune, structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Justiției, salarizarea acestuia fiind reglementată prin lege (art. 29 alin. (2) din Legea nr. 252/2013), iar în toate legile-cadru de salarizare drepturile salariale ale personalului de probațiune fiind prevăzute în anexele privind familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție", făcând parte, așadar, din familia ocupațională "Justiție", nu pot fi reținute susținerile recurentului conform cărora dispozițiile legale în discuție în prezenta cauză i-au vizat în mod expres pe consilierii de probațiune și că, în esență, creșterea cuantumului brut al salariilor de bază este prevăzută expres doar în favoarea acestora, neputând fi extinsă altei categorii decât cea vizată de lege.

Așa cum s-a precizat, salarizarea și celelalte drepturi salariale ale personalului de probațiune s-au stabilit potrivit reglementărilor specifice personalului din sistemul justiției prevăzute în legile-cadru de salarizare, iar la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" trebuie luate în considerare hotărârile judecătorești pronunțate în legătură cu întreg personalul salarizat în cadrul ordonatorilor secundari și terțiari de credite, valoarea de referință sectorială trebuind să fie unică începând cu 09.04.2015 pentru tot personalul din sistemul justiției. Prin urmare, faptul că intimata-reclamantă beneficiază de o majorare salarială acordată doar celor din sistemul de probațiune nu schimbă cu nimic rațiunile pentru care la data de 09.04.2015 valoarea de referință sectorială trebuia să fie unică, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor hotărâri judecătorești.

Aceasta, deoarece prin Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 legiuitorul a prevăzut o soluție legislativă menită să asigure egalizarea indemnizațiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familia ocupațională "Justiție", indiferent de instituția sau autoritatea publică angajatoare, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sau prin acte administrative, întemeiate pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, astfel că, începând cu data de 09.04.2015, intimata-reclamantă a fost reîncadrată și salarizată pe baza mai multor valori de referință sectorială, stabilite ca fiind maximul în plată.

În concluzie, indemnizația de încadrare trebuia calculată la nivelul maxim aflat în plată în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", nivel maxim ce a fost stabilit prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la care s-a adăugat, începând cu luna august 2016, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Cu alte cuvinte, începând cu data menționată, cuantumul valorii de referință sectorială în funcție de care se calculează salariul de bază al intimatei-reclamante s-a majorat cu 25%, respectiv de la 484,18 RON la 605,225 RON (484,18 RON + 121,045 RON = 605,225 RON).

Dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu au fost declarate neconstituționale, ci s-a stabilit că interpretarea potrivit căreia aceste prevederi nu includ și situațiile în care au fost acordate drepturi prin hotărâri judecătorești, este neconstituțională. Altfel spus, prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu și-au încetat efectele la 45 zile de la data publicării Deciziei CCR nr. 794/2016.

Pe de altă parte, la data de 01.07.2016 erau în vigoare prevederile menționate care stabileau că drepturile salariale trebuie acordate cu luarea în considerare a nivelului maxim al acestora prin raportare la ordonatorul principal de credite, în a cărui subordine se află instituția în care își desfășoară activitatea reclamanții.

În consecință, întrucât au fost deja pronunțate hotărâri judecătorești definitive prin care s-a recunoscut dreptul la o indemnizație de încadrare calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017, pârâtul avea obligația de a proceda la emiterea ordinului de salarizare în sensul solicitat de intimata-reclamantă, refuzul acestuia comunicat cu adresa nr. x/2021 fiind, ca atare, nejustificat.

Față de cele reținute anterior, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat și pe fondul cauzei o soluție corectă, cu respectarea dispozițiilor legale incidente, iar împrejurarea că în aplicarea acestor norme legale și pentru respectarea hotărârilor judecătorești și a deciziilor Curții Constituționale a dispus obligarea autorității pârâte să emită intimatei-reclamante un ordin prin care să-i stabilească indemnizația de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială superioară nu poate avea semnificația unei depășiri a limitelor puterii judecătorești sau a unei arogări a atribuțiilor de legiferare în materia acordării drepturilor salariale.

Un atare motiv de nelegalitate, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., are în vedere incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind în acest mod acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Or, în cazul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză.

Potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de Președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de Inspectorul-șef al Inspecției judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

În prezent, potrivit Legii nr. 368/2022 a bugetului de stat pe anul 2023, în vigoare de la data de 22.12.2022, au intrat în vigoare prevederile art. 142 și art. 146 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022: "Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli", iar alin. (6) al aceluiași text de lege prevede că "Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii."

Față de aceste dispoziții legale, rezultă, în ceea ce privește judecătorii, că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președintele acesteia, care este ordonator principal de credite, în virtutea subrogației legale reglementate de Legea nr. 304/2022, care operează și pentru Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta preluând poziția procesuală a Ministrului Justiției, are competența de a emite ordine privind stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi, în speță de a emite intimatei-reclamante un nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

În consecință, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, recursul urmează să fie respins ca nefondat, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere și soluțiile definitive pronunțate în acțiunile celorlalți reclamanți din dosarul inițial înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/2021 (din care a fost disjunsă și cauza de față), prin prisma statuărilor CEDO din cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza Beian contra României.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Justiției/Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 308/2021 din 29 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției/Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 308/2021 din 29 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2024.