ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2959/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., judecători și foști judecători în cadrul Curții de Apel Pitești, reprezentați prin BB. (și persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură) au chemat în judecată pârâtii Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, solicitând instanței obligarea acestora la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare, în raport de competentele Ministrului Justiției, să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții. 1.

Prin încheierea din data de 10 iunie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Craiova a dispus, în temeiul art. 139 alin. (5) C. proc. civ., disjungerea cauzei, fiind constituit câte un dosar separat pentru fiecare reclamant în parte, dosarul nr. x/2021 având ca obiect acțiunea reclamantului H., iar celelalte 47 de dosare având ca obiect acțiunea formulata de ceilalți 47 de reclamanții, în ordinea precizata în tabelul aflat la dosarului inițial. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 307 din data de 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova– secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției și excepția inadmisibilității, a admis acțiunea formulată de reclamantul H. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției și a obligat pârâții să emită in favoarea reclamantului un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate la punctul I.2. de mai sus, a formulat recurs Ministerul Justiției, prin care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, Ministerul Justiției a arătat că, prin hotărârea primei instanțe, au fost încălcate dispozițiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, respectiv cele cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în speță fiind incidente dispozițiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că, în mod eronat prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017. În acest sens, recurentul a evocat aspectele statuate prin Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii. Totodată, recurentul a argumentat în sensul unui caracter nelegal al soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, învederând că intimatul-reclamant s-a adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru emitere ordin în data de 27.01.2021, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acțiunii în anulare formulată în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 01.02.2018, nu satisface exigențele prevăzute în art. 18 alin. (3) din același act normativ. În sprijinul acestei opinii recurentul a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii. Printr-un alt set de argumente, recurentul a arătat că Ministrul Justiției nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât subiect al raportului juridic administrativ nu poate fi decât autoritatea administrației publice. A mai învederat recurentul că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 44 pct. 11 și 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016. În opinia recurentului, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcție de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătorești, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 au fost abrogate, astfel că, implicit, nici acestea și nici decizia Curții, care a analizat constituționalitatea lor, nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acțiune. Astfel, recurentul a subliniat că dispozițiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare au fost abrogate prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări și completări, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016. Totodată, refuzul de recunoaștere a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON nu a fost unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării. Recurentul a subliniat că modalitate în care prima instanță a aplicat creșterea de 25% (prin care se obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON) a fost eronată, judecătorul fondului pierzând din vedere faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune. iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție". A mai argumentat recurentul că din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și a celor cuprinse în art. III din O.U.G. nr. 20/2016 reiese că aplicarea creșterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referință sectorială. Atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât și art. III din O.U.G. nr. 20/2016 au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", iar în raport de astfel de prevederi, în opinia recurentului, este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că o creștere de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință sectorială. Recurentul a mai învederat și că o atare creștere a cuantumului brut al salariilor de bază, fiind prevăzută expres în favoare consilierilor de probațiune, nu poate fi extinsă altei categorii de personal decât cea vizată de lege.

Apărările formulate în cauză Legal citați, intimatul-reclamant H. și intimatul-pârât Ministrul Justiției nu au depus întâmpinări.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 28 martie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 31 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de succesoarea sa în drepturi, Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru următoarele considerente: Examinând criticile invocate în recurs, Înalta Curte reține că nu pot fi primite argumentele expuse de recurentul-pârât în susținerea greșitei soluționări a excepțiilor invocate de acesta în fața primei instanțe, care, de altfel, sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond. Din circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de control judiciar reține, în acord cu prima instanță, că reclamantul a îndeplinit funcția de judecător în cadrul Curții de Apel Pitești, iar prin cererea înregistrata sub nr. x/27.01.2021 a solicitat pârâților emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON. Prin adresa nr. x/2021, pârâții au comunicat reclamantului refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat, iar prin sentința nr. 946/2021, definitivă prin neapelare și pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, complet specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, a fost admisa acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Pitești și a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente potrivit perioadei în care reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul instanței, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând o VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata, către reclamanți, a diferențelor dintre drepturile salariate pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 și până la recunoașterea drepturilor, diferențe actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. În raport de astfel de repere, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, se observă că, în speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare și la stabilirea, în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească a îndreptățirii sale la aplicarea coeficientului solicitat. Astfel, reclamantul nu a învestit instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 și dispozițiile similare din Legea 153/2017, ci a înțeles să sesizeze instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâților de a emite un act administrativ. Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.". Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Înalta Curte are în vedere că anterior formulării acțiunii, reclamantul a solicitat pârâților emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, dar, prin adresa nr. x/2021, pârâții au comunicat reclamantului refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat. În consecința, în cauză suntem în prezența unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel încât refuzul pârâților de a rezolva cererea reclamantului îl dispensează pe acesta de a urma o nouă procedură prealabilă. De altfel, o atare distincție între tipurile de acțiuni ce impun parcurgerea sau nu a unei proceduri prealabile rezultă și din analiza întregului raționament expus de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017, extragerea paragrafelor 35-37 și 49 ale unei astfel de decizii (evocate de recurent) din contextul general din care acestea fac parte neputând reprezenta un demers apt a genera o altă concluzie. De asemenea, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocata în raport cu prevederile art. 2500 și art. 2517 C. civ., se constată că aceasta este nefondată având în vedere că, prin prezenta acțiune, nu se solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripției extinctive. Obligația la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente și la plata acestor drepturi salariale, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON a fost dedusă deja judecății în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, completul specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, fiind pronunțată sentința definitivă nr. 946/2021, însă prin acțiunea prezentă se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința sus menționată. Pentru aceste motive nu se poate da eficiență, în cauza pendinte, aspectelor statuate prin punctele 70-80 ale Deciziei nr. 22/2019, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii. Din perspectiva fondului cauzei, se reține că, prin sentința definitiva nr. 946/2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, a fost definitiv stabilit dreptul subiectiv al reclamantului la plata unui salariu care să țină seama de valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, fiind aspecte de drept deja dezlegate printr-o hotărâre judecătorească, ce se impun cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, fără a mai putea fi reexaminate. Pentru aceste motive argumentele recurentului-pârât referitoare la legalitatea stabilirii drepturilor de natură salarială prin raportare la VRS de 605,225 RON nu pot genera o nouă analiză a unor astfel de aspecte. Totodată, potrivit art. 74 alin (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege, iar drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor și procurorilor stabilindu-se prin lege specială . Potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. De asemenea, potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009, în exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise. Rezultă astfel că, în ceea ce privește judecătorii, Ministrul Justiției era, la data pronunțării sentinței primei instanțe, cel care avea competența de a emite ordine privind stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi, fiind astfel nefondate criticile recurentului privind lipsa unei calități procesuale pasive a Ministrului Justiției în cauză. Subrogarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile Ministrului Justiției, în virtutea prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022, a operat în baza unor prevederi legale intrate în vigoare ulterior datei soluționării cauzei în primă instanță, motiv pentru care, la data pronunțării hotărârii atacate, Ministrul Justiției era subiectul de drept cu legitimitate procesuală pasivă în cauză. În ceea ce privește criteriile în raport de care trebuie stabilite indemnizația de încadrare și a celelalte drepturi aferente, instanța de control judiciar apreciază că și din această perspectivă trebuie să se dea eficiență autorității de lucru judecat atașate sentinței definitive nr. 946/2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, prin care instanța a decis că reclamantul are dreptul la calcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016. Astfel, deși în cauză nu este incidentă excepția autorității de lucru judecat în raport cu antereferita sentință, este, însă, incident efectul pozitiv al lucrului judecat. Rezultă astfel că, întrucât reclamantul se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a stabilit dreptul acestuia la a i se acorda indemnizația de încadrare și celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, se constata că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiției avea obligația de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare în sensul statuat prin sentința definitiva nr. 946/2021, refuzul acestuia fiind nejustificat. În consecința, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat, în mod corect, caracterul nejustificat al refuzului pârâților de a emite reclamantului un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, hotărârea recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. În raport de astfel de considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de succesoarea sa în drepturi, Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 307 din data de 29 octombrie 2021, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,