ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5015/2022

Ședința publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2020 din data de 21.01.2020, reclamanții A., în nume propriu și pentru reclamanții B. B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, ca prin hotărârea ce veți pronunța, să se dispună:

Prin sentința civilă nr. 122 pronunțată la 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, invocată prin întâmpinare, în raport de capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la plata diferențelor salariale solicitate prin acțiune.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 09.04.2015 - 21.01.2017, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare, și a respins acțiunea în ceea ce privește recunoașterea și plata drepturilor salariale solicitate pentru această perioadă ca fiind prescrisă.

A admis, în parte, actiunea formulată de reclamanții A., în nume propriu și pentru reclamanții B. B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, și Curtea de Apel București.

A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților noi ordine de încadrare începând cu data de 21.01.2017 și în continuare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000.

A obligat pârâții la plata către reclamanți începând cu data de 21.01.2017 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 122 din 10 noiembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect se critică hotărârea pe considerentul că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în raport de Decizia nr. 13/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a statuat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc formulate de personalul instanțelor de judecată nu sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Ministerului Justiției numai prin prisma calității de ordonator principal de credite.

Printr-o altă critică, se susține că soluția instanței de fond este eronată având în vedere că în prezenta cauză se solicită emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, iar dosarul menționat are ca obiect recalcularea și plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19,000.

Susține recurentul că prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, încuviințarea solicitării reclamanților prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituite prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge astfel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Pe de altă parte, se susține că instanța de fond nu a administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizație stabilită în funcție de coeficientul de multiplicare 19,000 și la care să se raporteze în mod concret. Acest coeficient de încadrare nu a fost inclus niciodată în indemnizația de încadrare, având în vedere că prin cererile de chemare în judecată nu s-a solicitat stabilirea indemnizațiilor brute de încadrare în funcție de coeficienții DNA și DIICOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzător procurorilor DNA și DIICOT. Prin urmare, nefiind făcută nicio analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizațiilor de încadrare față de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești nu au modificat modul de stabilire a indemnizațiilor de încadrare.

În ce privește starea de discriminare, invocă recurentul Decizia CJUE pronunțată în cauza C-310/10 Agafiței contra României prin care s-a statuat că nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 criteriul categoriei socioprofesionale, respectiv de punere în aplicare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocupația forței de muncă.

Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Prin urmare acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia 794/2016 a Curții Constituționale a României nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor prevăzute de 2,5,11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Se mai susține că obligarea Ministerului Justiției de a emite ordin de stabilire a indemnizațiilor reclamanților și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 este nelegală în condițiile în care prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ se dispune că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămnân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3.2. Împtriva hotărârii judecătorești anterior menționată au declarat recurs incident reclamanții M., II., N., NN. și KK. prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate în limita soluției de admitere a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru perioada 09.04.2015 – 21.01.2017.

Susțin recurenții reclamanți că deși dispozițiile art, 171 alin. (3) din Codul muncii și art. 2500, art. 2517 și art. 2524 din C. civ. instituie un termen de prescripție de 3 ani care curge de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea dreptului, mai exact de când dreptul salarial era datorat, totuși invocarea acestor dispoziții legale nu determină efectul vizat de pârâtul Ministerul Justiției.

În acest condiții, Ministerului Justiției îi revenea obligația de a pune în executare toate normele juridice relevante în materia salarizării judecătorilor inclusiv art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 71/2015, dar și art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 modificată și completată prin O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 cunoscând nivelul maxim de salarizare cuvenit fiecărei categorii de judecători. Prin urmare, nu părțile reclamante erau cele care dețineau în orice moment informația privind drepturile salariale acordate altor judecători prin diverse hotărâri judecătorești ca urmare a diferitelor conduite omisive ale Ministerului Justiției în executarea conformă a legii în materie, ci pârâtul Ministerul Justiției, reclamanții putând cel mult cunoaște întâmplător faptul beneficierii de către alți judecători de drepturi salariale în cuantum superior ca urmare a pronunțrăii unor hotărâri judecătorești de sancționare a conduitei omisive sau greșite a Ministerului Justiției în aplicarea legii.

Invocă recurenții sentința civilă nr. 230/F-CONT/17.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, rămasă definitivă prin respingerea recursului formulat de Ministerul Justiției prin care a fost admisă în parte inclusiv cererea formulată de reclamanți fiind obligat Ministerul Justiției să emită ordine de salarizare în favoarea reclamanților cu o indemnizație de încadrare recalculată începând cu data de 09.04.2015 potrivit art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin și completată prin Legea 71/2015, ținând cont de vechimea în profesie și în muncă, de studii, de gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței respectiv a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să vireze, și pe pârâta Curtea de Apel București să plătească sumele reprezentând diferențele între remunerațiile plătite reclamanților începând cu data de 09.04.2015 și cea la care erau îndreptățiți potrivit art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, și susțin că această hotărâre are efect întreruptiv de prescripție în condițiile art. 2537 pct. 2 C. civ. în ceea ce privește dreptul reclamanților la venitul salarial acordat de O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015.

La data de 25 mai 2022, recurentul Ministerul Justiției a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconsituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin Legea nr. 71/2005) și a art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016) precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016 în măsura în care aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraților a unor drepturi salariale fără să se țină seama de gradul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora funcționează magistrații, cu incălcarea art. 1 alin. (4) și (5), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României, cerere ce a făcut obiectul dosarului asociat nr. x/2020

II. Soluția instanței de recurs

În ce privește critica din recurs ce vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că prima instanță a statuat corect asupra legitimității procesuale a autorității ministeriale, reținând că raportul juridic litigios este generat de refuzul emiterii ordinului de salarizare conform solicitării reclamanților.

Înalta Curte constată, astfel, că față de pârâtul Ministerul Justiției prima instanță a dispus obligarea autorității să emită reclamanților noi ordine de încadrare, obligație care corespunde atribuțiilor sale de ordonator principal de credite, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite. Rezultă că Ministerul Justiției are atribuții și în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor, precum și stabilirea drepturilor salariale ale acestora, astfel că există identitate între titularul obligației subiective și persoana chemată în judecată. Prin urmare, sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că acesta are legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu.

Însă în ceea ce privește critica din recurs referitoare la lipsa calității procesuale pasive pe capătul de cerere privind obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, Înalta Curte o găsește întemeiată.

Aceasta întrucât, calitatea recurentului-pârât de ordonator principal de credite, prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată) nu cuprinde și obligația de plată a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, ci numai de a dispune toate măsurile ce se impun în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instanțelor a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Având în vedere și cele statuate în Decizia nr. 13/2016 pronunțată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față), se poate concluziona că, în privința capătului de cerere prin plata diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanță caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanți.

Din analizarea legislației în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11 alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienții de multiplicare" funcției de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienții de ierarhizare prevăzuți de Legea nr. 330/2009 și nici valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situație privind modalitatea de calcul a indemnizației pentru judecători și procurori s-a păstrat și după data de 01.07.2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ: "(1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din același act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, soluția primei instanțe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Consttuționale a României, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Această decizie consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale.

Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituțional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituțională reținând în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Pe cale de consecință, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaționale justiție existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistrați care dețineau aceeași funcție cu cea a reclamanților și îndeplineau aceleași condiții de vechime cu a acestota și care beneficiau de o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizația de încadrare pentru reclamanți trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

Se reține ca fiind incidentă și Decizia nr. 11/04.05.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii prin care s-a statuat că "(38). Așadar, prin hotărârile judecătorești din prima orientare jurisprudențială nu s-a tranșat dacă reclamanții judecători sunt îndreptățiți la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., precum în cazul hotărârilor din cea de-a doua orientare, ci s-a făcut doar aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizației de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea. (39). Față de cele expuse, se constată că hotărârile judecătorești atașate memoriului nu relevă tranșarea aceleiași chestiuni de drept, iar împrejurarea că atât instanțele care au admis cererile reclamanților, cât și cele care le-au respins s-au raportat și la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 nu infirmă această concluzie."

Nici susținerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamantului prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, care, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar reținut de acesta, afirmând existenței unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reținut în decizia nr. .51/2020 a Curții Constituționale.

Că este așa o confirmă și reținerea instanței supreme în Decizia nr. 11/2020 antereferită: "45. Astfel, reclamanții, susținând că, în cadrul aceleiași funcții ocupaționale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferențe de drepturi salariale față de indemnizațiile care se cuveneau procurorilor D.N.A și D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizațiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea; așadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispozițiile din ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, dar și pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate și pe Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanți, potrivit căreia coeficienții de multiplicare în discuție ar fi fost deja recunoscuți altor magistrați aflați în situații identice, instanțele au examinat discriminarea reglementărilor succesive și au statuat asupra necesității egalizării indemnizațiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată."

În ce privește recursurile incidente formulate de recurenții reclamanți M., N., II., KK. și NN., Înalta Curte va răspunde prin critici comune având în vedere conținutul identic al acestora.

Reține Înalta Curte că recursurile incidente formulate sunt nefondate, judecătorul fondului în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 09.04.2015 – 21.01.2017.

În acest sens, se constată că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți a fost depusă la data de 21.01.2020, astfel că pentru perioada 09.04.2015 – 21.01.2017 a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Se reține, că instanța de fond verificând prescripția dreptului la acțiune, a determinat în mod corect, în raport cu materia supusă judecății, momentul de început al cursului prescripției extinctive, reținând că începutul și împlinirea termenului prescriptiv sunt strâns legate de nașterea dreptului supus prescripției, astfel că prescripția operează distinct, pentru fiecare parte a salariului lunar neachitat, salariatul fiind în imposibilitatea de a-și mai exercita dreptul la acțiune privind diferențele salariale mai vechi de trei ani în raport cu data introducerii acțiunii judiciare.

Susținerile recurenților conform cărora, prin sentința nr. 230/F-CONT/17.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, termenul de prescripție s-a întrerupt, nu pot fi avute în vedere în analiza instanței de recurs, fiind formulate omisso medio, respectiv nu au fost deduse judecății în primă instanță.

Or, reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere efectele principiul legalității căilor de atac, judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea omisso medio a unor noi motive, neaduse în atenția primei instanțe, nu este permisă.

În consecință, se constată că recursurile incidente sunt nefondate, judecătorul fondului a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată în sensul că va înlătura obligația pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamanți începând cu data de 21.01.2017 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective, și va respinge ca nefondate recursurile incidente formulate de recurenții reclamanți M., N., II., KK. și NN.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 122 din 10 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată în sensul că înlătură obligația pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamanți începând cu data de 21.01.2017 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective.

Menține în rest sentința atacată.

Respinge ca nefondate recursurile incidente declarate de recurenții-reclamanți M., N., II., KK. și NN. împotriva sentinței nr. 122 din 10 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2022.