ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4745/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E. - în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, pronunțarea unei hotărâri în următorul sens: 1. obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se dispună reîncadrarea reclamanților și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. nr. 20/2016 și Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13 și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, precum și a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferențe de drepturi salariate în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.) în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați potrivit legii, începând cu 17.10.2015 și în continuare, pentru viitor; 2. obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata, sub formă de despăgubiri, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizata cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția nulității cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. pentru lipsa semnăturii și a anulat, ca atare, o astfel de cerere. Totodată, prima instanță a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiției cu referire la capătul de cerere în despăgubiri, și a respins acțiunea formulată de reclamanții B., C., D., E. - în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, ca inadmisibilă.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs principal reclamanții A., B., C., D., E. - în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II. și recurs incident pârâtul Ministerul Justiției 3.1. Prin recursul principal, recurenții – reclamanți au solicitat, invocând cazul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea excepțiilor invocate de pârât și admiterea acțiunii în contencios administrativ, așa cum a fost formulată. În susținerea căii de atac promovate, recurenții – reclamanți au învederat că printr-o serie de hotărâri judecătorești s-a dispus obligarea Ministerului Justiției, curților de apel și tribunalelor la plata diferențelor de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și drepturile salariale efectiv încasate de reclamanți, judecători din cadrul judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel din țară, astfel de drepturi câștigate rezultând din aplicarea art. 11 alin. (14) din O.U.G. nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007. De asemenea, recurenții au arătat că aceste hotărâri produc efectele și în prezent, fapt confirmat de existența unor hotărâri care lămuresc dispozitivele sentințelor și deciziilor de genul celor menționate anterior, în sensul că efectele lor se întind și în viitor, dar și a unor încheieri de încuviințare a executării silite a acestora. Din perspectiva chestiunilor dezlegate de prima instanță, recurenții au criticat soluția de anulare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., învederând că o atare cerere a fost semnată încă de la momentul înregistrării sale pe rolul instanței de judecată. Recurenții au argumentat și în sensul că prima instanță a respins eronat acțiunea ca inadmisibilă, câtă vreme nu se poate pune problema unei autorități de lucru judecat față de sentința nr. 866/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, întrucât în cadrul ultimului dosar menționat nu a fost solicitată și emiterea unui ordin de către pârât, ci exclusiv reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, luându-se în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 în raport cu funcțiile deținute sau asimilate potrivit legii. În opinia recurenților, nu există o identitate de obiect, cauză și părți între litigiul pendinte și dosarul nr. x/2018, întrucât cel din urmă dosar a fost înregistrat ca un litigiu de muncă, pe când prezenta cauză vizează un litigiu de drept contencios administrativ, respectiv obligarea la emiterea unui act. De asemenea, recurenții au argumentat și în sensul că existența unei obligații, ex lege, a Ministrului Justiției de a emite ordinul de reîncadrare și recalculare în raport de cele dispuse prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018, nu poate fi interpretată ca o pronunțare implicită, în cadrul antereferitului dosar, în acest sens, fiind de notorietate reaua credință a pârâtului, care invocă necesitatea obținerii unei hotărâri judecătorești pentru a putea să procedeze la emiterea ordinelor precum cel a cărui emitere a fost solicitată în cauza pendinte. 3.2. În cauză a formulat recurs incident pârâtul Ministerul Justiției, prin care a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la plata despăgubirilor, precum și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea acesteia, recurentul – pârât a învederat că instanța de fond a aplicat greșit prevederile Cap. I Secțiunea 1, art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c) din Cap. I Secțiunea a 3-a, art. 8 Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017. De asemenea, evocând atât dezlegările date prin Decizia nr. 60/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, coroborate cu cele statuate prin Decizia nr. 13/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cât și repere jurisprudențiale, recurentul - pârât a apreciat, în esență, drept nefondat modul în care prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe capătul de cerere privind plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată. Din această perspectivă, recurentul - pârât a invocat o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, a art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. În opinia recurentului, în cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc, formulate de către personalul instanțelor de judecată, nu se poate realiza o atragere în proces a Ministerului Justiției, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției, întrucât tribunatele și curțile de apel au personalitate juridică proprie, iar raporturile de muncă ale reclamanților-recurenți s-au stabilit cu instanța angajatoare, astfel că drepturile salariale le sunt datorate, calculate si plătite direct de către aceasta. A mai arătat recurentul că Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamanții-recurenți (de dreptul muncii ori de altă natură), fiind doar parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002. Astfel, calitatea de ordonator de credite și debitor al plății drepturilor salariale invocate se regăsește la nivelul instanței angajatoare, față de care reclamanții se află în raporturi se serviciu, neavând relevanță, în speță, raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurentul - pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului declarat de recurenții – reclamanți, ca nefondat, și menținerea soluției pronunțate de prima instanță asupra aspectelor criticate de aceștia, ca temeinică și legală. În esență, recurentul – pârât a învederat că prima instanță a admis în mod corect excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, câtă vreme prin aceasta au fost invocate aceleași argumente precum cele evocate prin acțiunea ce a fost soluționată în cadrul dosarului nr. x/2018, între cauza pendinte și cea anterior menționată existând tripla identitate de părți, obiect și cauză care împiedică o a doua judecată a acelorași aspecte.

Procedura de soluționare a recursurilor 5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. 5.2. Prin adresa emisă la data de 31 martie 2021 și comunicată recurenților – reclamanți la data de 6 aprilie 2021 s-a solicitat acestora depunerea cererii de recurs semnată de toți recurenții – reclamanți, inclusiv de D., G., Q., R., T., W., X. și CC.. 5.3. Prin încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă P. în nume propriu și pentru ceilalți 33 de reclamanți (A., B., C., D., E. - în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II.) privind preschimbarea termenului de judecată acordat la 19 octombrie 2022, în dosarul nr. x/2020. 5.4. În conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, modificat și completat, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal s-a format dosarul asociat nr. x/2020, având drept obiect cererea formulată la data de 23.09.2022 de recurentul-pârât Ministerul Justiției privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) și a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016) precum și a dispozițiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 20/2016 și art. I pct. 1 O.U.G. nr. 43/2016, cu termen de judecată la data de 19 octombrie 2022. II. Soluția instanței de recurs asupra excepției nulității recursului declarat de reclamanții D., G., Q., R., T., W., X. și CC. Examinând, cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de reclamanții D., G., Q., R., T., W., X. și CC. pentru lipsa semnăturii, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. Conform alin. (3) al aceluiași articol, mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. De asemenea, potrivit prevederilor art. 148 C. proc. civ., orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni esențiale, "și semnătura˝ iar potrivit art. 196 alin. (2) din același cod, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății (…). Totodată, art. 268 din C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii", dispune: "(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia(...). (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege." Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanței de judecată. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul cererii de recurs formulată în cauză de recurenții - reclamanți sunt indicați drept titulari ai căii de atac și recurenții D., G., Q., R., T., W., X. și CC., memoriul de recurs nu conține și semnătura acestora. De asemenea, Înalta Curte menționează că prin adresa emisă la data de 31 martie 2021 și comunicată recurenților – reclamanți la data de 6 aprilie 2021 s-a solicitat acestora depunerea cererii de recurs semnată de toți recurenții – reclamanți, inclusiv de D., G., Q., R., T., W., X. și CC.. Întrucât până la termenul de judecată acordat în cauză, sus indicații recurenți - reclamanți nu au îndeplinit obligația stabilită în sarcina lor, nu au comunicat instanței un exemplar semnat al recursului și nici nu au procedat la semnarea exemplarului aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că, în ceea ce îi privește pe recurenții D., G., Q., R., T., W., X. și CC., nu sunt întrunite condițiile de formă ale recursului, prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e), art. 148 și art. 196 C. proc. civ., recursul necuprinzând semnătura părților, care trebuie aplicată pe actele procesuale depuse la instanțele de judecată. Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții D., G., Q., R., T., W., X. și CC. împotriva sentinței civile nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru lipsa semnăturii. III. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de normele legale incidente, Înalta Curte constată că atât recursul principal declarat de reclamanții P., A., B., C., E. - în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui F., H., I., J., K., L., M., N., O., S., U., V., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., GG., HH. și II., cât și recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției sunt nefondate, pentru următoarele considerente: 1. Din perspectiva recursului principal, cu titlu prealabil și în scopul clarificării limitelor învestirii instanței de control judiciar, Înalta Curte reține că, prin criticile expuse în memoriul căii de atac exercitate, recurenții – reclamanți au învestit instanța de recurs exclusiv cu analiza următoarelor chestiuni de nelegalitate: a. Dezlegarea dată de prima instanță chestiunii semnării cererii de chemare în judecată de către reclamanta A.; b. Dezlegarea dată de prima instanță chestiunii incidenței efectului negativ al lucrului judecat (în sensul art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) atașat sentinței civile nr. 866/22.05.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția I Civilă în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 2805/11.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția I Civilă, chestiune privită, însă, doar din perspectiva îndeplinirii sau neîndeplinirii condițiilor necesare generării unui astfel de efect în cauza pendinte. Construcția frazeologică "...pe care, întrucât nu ne-a fost comunicată încheierea de amânare a pronunțării, nu știm dacă instanța a invocat-o în condiții procedurale" din paragraful secund al filei a doua a memoriului de recurs, nu învestește Înalta Curte cu verificarea respectării, de către prima instanță, a rigorilor procedurale aferente invocării unei excepții a autorității de lucru judecat, câtă vreme dintr-o astfel de alegație a reclamanților nu rezultă că aceștia au enunțat, concret, existența unui viciu procedural. În fapt, paragraful în discuție are doar o formă interogativă vagă, insuficientă spre a reprezenta un indicativ neechivoc al unei învestiri a instanței de recurs cu analiza antereferitei chestiuni. Necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării nu reprezintă un element de natură a justifica o formulare precum cea expusă în memoriu de recurs, părților recurente incumbându-le obligația de a exprima cu suficientă claritate voința de a învesti instanța cu verificarea anumitor chestiuni de drept. De asemenea, tot în scopul clarificării limitelor verificărilor pe care, prin recursul declarat de recurenții – reclamanți, instanța de control judiciar este chemată să le realizeze, Înalta Curte reține că, deși în paragraful final al recursului sunt indicate, drept temei de drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu pot fi identificate critici prin care reclamanții să evoce faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Aspectele de drept evocate prin calea de atac promovată vizează, în realitate, maniera în care prima instanță a aplicat prevederile art. 196 alin. (1) și (2) C. proc. civ., privind lipsa semnăturii, precum și pe cele ale art. 431 alin. (1) C. proc. civ., privind efectul negativ al lucrului judecat. Prevederile antereferite reglementează, însă, reguli de procedură, astfel încât motivul de recurs căruia i se circumscriu, în fapt, criticile aduse de recurenții – reclamanți sentinței primei instanțe, este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., rațiune pentru care argumentele recurenților vor fi analizate din perspectiva parametrilor unui astfel de caz de casare. În ceea ce privește criticile prin care recurenții – reclamanți susțin, în fapt, teza unei eronate aplicări a prevederilor art. 196 alin. (1) și (2) C. proc. civ., din perspectiva cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., Înalta Curte le apreciază drept nefondate, observând, din analiza cererii de chemare în judecată cu care prima instanță a fost învestită că, deși în petitul cererii de chemare în judecată, A. este indicată drept reclamantă, în filele x ale acestei cereri (ce cuprind semnăturile) aceasta nu mai figurează, semnătura sa lipsind. De asemenea, deși reclamanții au fost citați de către prima instanță cu mențiunea ca cererea de chemare în judecată să fie semnată și de către A., conform art. 194 lit. f) C. proc. civ. (în acest sens fiind înscrisurile aflate la dosarul instanței de fond), aceștia nu s-au conformat, până la data soluționării cauzei de prima instanță, unei atare obligații stabilite în sarcina lor. Întrucât prevederile art. 194 lit. f) C. proc. civ. impun ca cererea de chemare în judecată să cuprindă și semnătura, iar prevederile art. 196 alin. (1) C. proc. civ. sancționează nerespectarea unei astfel de cerințe cu nulitatea acțiunii introductive de instanță, precum și în raport de faptul că posibilitatea complinirii unui astfel de viciu al cererii nu a fost valorificată de reclamanți până la data soluționării cauzei în primă instanță (deși aceștia au fost citarăți cu o astfel de mențiune), Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 196 alin. (1) și (2) C. proc. civ., anulând în mod legal cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, pentru lipsa semnăturii. Pe cale de consecință, din această perspectivă, nu poate fi reținută incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondate argumentele evocate de recurenți. De asemenea, nefondate sunt și criticile prin care recurenții susțin teza unei eronate aplicări, de către prima instanță, a prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că recurenții clamează, în realitate, o lipsă, pe de o parte, a identității de obiect între cauza soluționată prin sentința civilă nr. 866/22.05.2019 a Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 2805/11.11.2019 a Curții de Apel Ploiești – secția I Civilă și litigiul pendinte, întrucât în dosarul nr. x/2018 (în care au fost pronunțate cele două hotărâri antereferite) nu s-ar fi solicitat și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin, ci doar reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale, iar pe de altă parte o lipsă a identității de cauză, susținând reclamanții că dosarul nr. x/2018 a avut drept obiect un litigiu de muncă, iar nu unul în contencios administrativ. Cât privește identitatea de părți, Înalta Curte observă că acest aspect nu a fost, în mod concret, criticat prin memoriul de recurs. Contrar celor afirmate de recurenți, Înalta Curte apreciază că prima instanță a identificat corect, în raport de situația de fapt incidentă cauzei, parametrii analizei impuse de prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., atât din perspectiva obiectului, cât și din cea a cauzei. Înalta Curte observă că aspectele concret urmărite prin cererea de chemare în judecată din litigiul pendinte (reîncadrarea reclamanților și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. nr. 20/2016 și Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13 și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, precum și a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016) au fost analizate în cadrul dosarului nr. x/2018, sentința civilă nr. 866/22.05.2019 a Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 2805/11.11.2019 a Curții de Apel Ploiești – secția I Civilă, soluționând, inclusiv în contradictoriu cu Ministerul Justiției, exact astfel de solicitări. Analiza comparativă a cererilor de judecată ce au făcut obiectul celor două litigiilor relevă faptul că, în cauza pendinte, se reclamă același beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecății anterior, în sensul de formulare, în esență, a aceleiași pretenții, nu numai cu referire la obiectul material, ci și la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Aspectul emiterii unui ordin în vederea reîncadrării și recalculării indemnizațiilor de încadrare stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018 reprezintă, în realitate, un element ce ține de procedura de punere în executare a unor astfel de hotărâri judecătorești, partea având deschisă calea procedurilor specifice incidente din această perspectivă. Conduita debitorului obligațiilor stabilite prin sentințele anterioare în executarea acestora nu justifică o dublare a unui demers litigios, în sensul investirii instanței de contencios administrativ cu o acțiune prin care se tinde, în esență, la aceeași finalitate și prin care s-ar repune în discuție, în realitate, chestiuni litigioase ce au fost deja dezlegate prin hotărârile judecătorești definitive. Faptul că hotărârile antereferite au fost pronunțate de o instanță având competența de a soluționa litigii de muncă, iar nu litigii în contencios administrativ nu generează o cauză diferită a dosarului pendinte, câtă vreme solicitările deferite analizei în dosarul nr. x/2018 au fost întemeiate pe aceleași prevederi legale precum cele evocate în cauza de față, fundamentul raportului juridic fiind același. În raport de astfel de aspecte, instanța de control judiciar apreciază că prima instanță a realizat o corectă verificare a îndeplinirii, în cauză, a triplei identități impuse de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., reținând, în mod legal, existența unui fine de neprimire a cererii de chemare în judecată, generat de faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Pe cale de consecință, nefiind identificate motive de reformare a sentinței civile nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limitele argumentelor evocate de recurenții – reclamanți P., A., B., C., E. - în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui F., H., I., J., K., L., M., N., O., S., U., V., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., GG., HH. și II., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de aceștia. 2. În ceea ce privește recursul incident promovat împotriva aceleiași sentințe de pârâtul Ministerul Justiției, Înalta Curte apreciază nefondate și criticile aduse de această parte hotărârii recurate, câtă vreme soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare a prevederilor art. 36 C. proc. civ., raportat la art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (nefiind, astfel, incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că prima instanță a identificat corect atât temeiul de drept al capătului secund al cererii de chemare în judecată, mai precis faptul că, prin acesta, reclamanții au solicitat acordarea despăgubirilor reglementate de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și caracterul accesoriu al petitului prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata despăgubirilor constând în diferențele dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, în sensul că soluționarea acestuia depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal, constând în obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare (emis în executarea hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2018). Contrar celor evocate de recurentul – pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte apreciază că solicitarea acordării unor astfel de sume cu titlu de despăgubiri, în sensul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 diferențiază ipoteza din cauza pendinte de cele evidențiate în reperele jurisprudențiale evocate de recurent, făcând, în fapt, inaplicabile, în litigiul de față, dezlegările date prin Decizia nr. 13/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, coroborate cu cele statuate prin Decizia nr. 60/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât aspectul în discuție nu este cel al obligării ordonatorului la plata unor drepturi salariale, per se, ci la plata unor despăgubiri, conform prevederilor Legii nr. 554/2004 evocate mai sus. Observând că recurentul – pârât nu contestă calitatea sa procesuală pasivă din perspectiva petitului principal al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că, în raport de structura prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru", în mod corect prima instanță a reținut legitimitatea procesuală a unui astfel de pârât și din perspectiva celui de-al doilea capăt al acțiunii în contencios administrativ. Pentru aceleași considerente nu se poate reține, în cauză, nici o încălcare a prevederilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, a art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. De asemenea, Înalta Curte observă că aspectul unei pretinse încălcări (prin soluția pronunțată de prima instanță) a prevederilor Cap. I Secțiunea 1, art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c) din Cap. I Secțiunea a 3-a, art. 8 Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, a fost invocat pur formal de către recurentul – pârât, o atare critică nefiind dezvoltată în memoriul de recurs, motiv pentru care nu poate fi examinată, în mod concret, de instanța de control judiciar. Pe de altă parte, se reține că, prin sentința recurată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă (cu excepția celei formulate de reclamanta A., pe care a anulat-o pentru lipsa semnăturii), prin verificarea incidenței finelui de neprimire reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și a incidenței autorității de lucru judecat, astfel cum este aceasta reglementată de dispozițiile art. 432 C. proc. civ., fără a fi realizată o analiză pe fond a cauzei, care să implice și o interpretare sau aplicare a prevederilor Legii nr. 153/2017, iar un astfel de aspect împiedică realizarea unei analize, în recurs, din perspectiva prevederilor antereferitei legi (astfel cum au fost acestea indicate de recurentul - pârât). Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, hotărârea recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În raport de toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții D., G., Q., R., T., W., X. și CC. împotriva sentinței civile nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru lipsa semnăturii. De asemenea, nefiind identificate motive care să justifice reformarea sentinței atacate prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., analizate din perspectiva aspectelor evocate de recurenții – reclamanți P., A., B., C., E. - în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui F., H., I., J., K., L., M., N., O., S., U., V., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., GG., HH. și II. și recurentul pârât Ministerul Justiției, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal declarat de recurenții - reclamanți menționați anterior, cât și recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondate.