ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 811/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 15.10.2021 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamații A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, obligarea acestora la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare, pe de o parte, coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariate în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), astfel: - începând cu data de 07.02.2020 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamat A.; - începând cu data de 01.04.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamantul B.; - începând cu data de 22.01.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamanta C.; Pe de altă parte, reclamanții au solicitat ca, în antereferitul ordin de încadrare, indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare și o valoare de referință sectorială de 605,225. începând cu 31.01.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamanții A. și B., și începând cu 13.02.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamanta C..

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 449 din data de 7 martie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul Justiției și prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, ca neîntemeiate, și a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, obligând pârâții să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților cu respectarea sentinței civile nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curții de Apel Ploiești, pronunțate în dosarul nr. x/2020. Prin încheierea din 19 mai 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea din oficiu, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 449/07.03.2022, iar în temeiul dispozițiilor art. 442 C. proc. civ. a îndreaptat eroarea materială cuprinsă în dispozitivul sentinței civile nr. 449/07.03.2022, urmând a se înlocui paragraful 3 din dispozitiv, având următorul cuprins "Obligă pârâții să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților cu respectarea sentinței civile nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curții de Apel Ploiești, pronunțate în dosarul nr. x/2020.", cu următorul paragraf "Obligă pârâții să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților cu respectarea deciziei civile nr. 1226/25.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă in dosarul x/2020; sentinței civile nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curții de Apel Ploiești, pronunțate în dosarul nr. x/2020; deciziei civile nr. 1059/18.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă în dosarul nr. x/2018; sentinței civile nr. 740/29.06.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul x/2020, definitiva prin decizia civilă nr. 2064/07.01.2020 a Curții de Apel Ploiești; sentinței civile nr. 1070/01.092020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul x/2020, definitiva prin decizia civilă nr. 1474/09.06.2021 a Curții de Apel Ploiești.".

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționată la punctul I.2. de mai sus, pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, prin care, invocând incidența motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ministrului justiției și respingerea acțiunii față de acesta ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și, în principal, respingerea acțiunii ca lipsită de interes sau ca inadmisibilă; în subsidiar, recurenții au solicitat ca, în măsura în care s-ar aprecia că intimații-reclamanți au justificat interesul în promovarea acțiunii, iar cererea este admisibilă, să se dispună respingerea acesteia ca neîntemeiată pe fond. Urmare unei succinte prezentări a cadrului procesual dedus judecății în cauza pendinte și a soluției pronunțate de prima instanță, recurenții au invocat, în aplicarea prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., că hotărârea atacată este criticabilă prin prisma lipsei de interes a intimaților - reclamanți în promovarea acțiunii, în contextul în care acestora le-au fost acordate, deja, diferențele salariale prin hotărârile judecătorești pronunțate în materia dreptului muncii. Printr-un alt set de argumente, recurenții au apreciat că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 193 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. Din această perspectivă s-a arătat că intimații-reclamanți au învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unor noi ordine de salarizare, fără însă a contesta modul de stabilire a indemnizației de încadrare prin ordinele anterioare și fără a da instanței competente posibilitatea analizei legalității actelor administrative prin care a fost stabilită anterior această indemnizație de încadrare. Evocând Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenții au opinat că, prin argumentele expuse, instanța de fond ar fi eludat dispozițiile legale care statuează procedura modificării actelor administrative emise de ministrul justiției pentru stabilirea indemnizațiilor de încadrare, creându-se posibilitatea obligării la emiterea unor noi ordine de reîncadrare cu ocolirea procedurii de contestare a actului administrativ de stabilire a acestor indemnizații. În opinia recurenților, în cauză sunt incidente prevederile art. 7 din Anexa V la Legea – cadru nr. 153/2017, care impun parcurgerea unei proceduri speciale. Evocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au criticat și soluția dată de instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive a ministrului justiției. Din această perspectivă, subliniind că intimații-reclamanți au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, recurenții au argumentat în sensul că subiect al raportului juridic administrativ este chiar autoritatea administrației publice, motiv pentru care calitate procesuală pasivă ar avea doar Ministerul Justiției și nu ministrul justiției. În susținerea acestor argumente, recurenții au evocat o soluție din jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție și prevederile art. 56 alin. (4) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Recurenții au formulat critici în recurs și împotriva soluției pronunțate asupra fondului cauzei, învederând că prin hotărârea pronunțată nu este precizată data de la care ar urma să-și producă efectele noile ordine de salarizare, întrucât, în opinia acestora, datele din hotărârile judecătorești invocate nu pot fi avute în vedere la emiterea unor acte de salarizare cu efect retroactiv. Totodată, recurenții au arătat că hotărârile judecătorești invocate de intimații-reclamanți nu au obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare, ci la recalcularea, respectiv la plata unor diferențe/despăgubiri salariale sau a indemnizației de încadrare. Au mai arătat recurenții că în dosarul nr. x/2020 și în dosarul nr. x/2020 acțiunea a fost respinsă în contradictoriu cu Ministerul Justiției, urmare admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia. Printr-un alt set de argumente, recurenții au învederat că prima instanță a omis să se pronunțe asupra limitărilor impuse de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar, ținând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 și de aplicarea sa etapizată, indemnizațiile nu puteau fi majorate, începând cu 01.01.2018, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ. În opinia recurenților, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la valoarea de referință sectorială și coeficienții de salarizare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006, respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda. În acest sens recurenții au concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale se stabilește în funcție de coordonatele carierei profesionale a fiecărui intimat (grad, vechime în munca și în funcție), iar nu ale unui procuror cu grad pe P. I. C. civ..J., întrucât hotărârile pronunțate nu au atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci au acordat drepturi salariale, intervenind, fiecare, asupra unui element de calcul, însă de la data atingerii nivelului maxim nu mai au relevanță nici coeficientul de multiplicare și nici valoarea de referință sectorială (VRS), reglementate de actele normative anterioare. În susținerea acestor argumente, recurenții au evocat practică judiciară și considerentele Deciziei nr. 34 din 06.06.2022, referitoare la interpretarea art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2022.

Apărările formulate în cauză Legal citați, intimații - reclamanți A., B. și C. nu au formulat întâmpinări.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 13 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, continuat de succesorii lor în drepturi, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție este fondat, pentru următoarele considerente: A. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin sentința recurată, instanța de fond a soluționat, pe de o parte, excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ministrul justiției și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, pe care le-a respins ca neîntemeiate, iar, pe de altă parte, a soluționat pe fond cauza. Din examinarea criticilor exhibate prin cererea de recurs, Înalta Curte observă că nu pot fi identificate argumente care să vizeze soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune. Întrucât calea de atac formulată de recurenți nu privește și această soluție, iar împotriva ei nici restul părților litigante nu au formulat recurs, modul în care instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune se bucură de efectul lucrului judecat și nu poate face obiectul examinării în recurs. Pentru aceste motive, soluția primei instanțe referitoare la antereferita excepție va fi menținută de instanța de control judiciar. B. Cât privește criticile exhibate prin calea de atac exercitată de cei doi recurenți, Înalta Curte constată că acestea au fost subsumate, pe de o parte, motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar pe de altă parte celui prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă. Referitor la motivul de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Dintre cele două motive de casare/nelegalitate, prioritate de analiză prezintă cel de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., punând în discuție o cauză de nulitate procesuală a sentinței recurate. Argumentele evocate de recurenți în susținerea tezei incidenței motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează, în esență, următoarele chestiuni: pe de o parte, pretinsa lipsă de interes a intimaților - reclamanți în promovarea acțiunii (chestiune care, deși a fost invocată sub titulatura de excepție în recurs, are, în fapt, structura unei veritabile critici specifice căii de atac, iar nu pe cea a unei excepții) și, pe de altă parte, soluția dată de instanța de fond excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Totodată, Înalta Curte observă că printre criticile subsumate de recurenți cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se numără și cele aduse soluției date de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ministrul justiției și criticile prin care, în ceea ce privește soluția asupra fondului cererii, se evocă, în esență, o neconcordanță între aspectele solicitate prin cererea de chemare în judecată și cele soluționate prin hotărârea pronunțată de instanța de fond. Întrucât aceste din urmă critici privesc modul în care instanța de fond a aplicat norme de procedură, ele corespund, în realitate, tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Examinând, în continuare, criticile prin care recurenții au invocat, în recurs, lipsa de interes a intimaților - reclamanți în promovarea acțiunii, argumentat de faptul că acestora le-au fost acordate diferențele salariale prin hotărârile judecătorești pronunțate în materia dreptului muncii, Înalta Curte le găsește nefondate. Din această perspectivă se reține că, prin cererea înregistrată la Ministerul Justiției cu nr. x/2021, intimații – reclamanți au solicitat pârâtului emiterea unor noi ordine de salarizare în vederea aplicării aspectelor statuate, în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant A., prin decizia civilă nr. 1226/25.05.2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2020 și prin sentința civilă nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curții de Apel Ploiești, în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant B., prin sentința civilă nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curții de Apel Ploiești și prin decizia civilă nr. 1059/18.11.2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și, în ceea ce o privește pe intimata - reclamantă C., prin sentința civilă nr. 740/29.06.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 2064/07.01.2020 a Curții de Apel Ploiești și prin sentința civilă nr. 1070/01.092020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 1474/09.06.2021 a Curții de Apel Ploiești (toate denumite în mod cumulativ "hotărârile judecătorești anterioare"). Prin adresa nr. x/2021, Ministerul Justiției a comunicat intimaților refuzul său de a emite ordinele solicitate, motivat, printre altele, de faptul că instanțele de judecată nu au dispus prin hotărârile judecătorești anterioare în sarcina Ministerului Justiției obligația de a emite ordine ale ministrului justiției de salarizare a reclamanților, hotărârile judecătorești anterioare urmând a fi puse în executare întocmai cu cele dispuse de către instanțele de judecată. În acest context, după cum corect a reținut și prima instanță, prin cererea de chemare în judecată intimații - reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu efectuarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, mai precis a refuzului emis de Ministerul Justiției prin adresa nr. x/2021 de soluționare a solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare (cu consecința obligării pârâților la emiterea acestor ordine). Dată fiind emiterea antereferitului refuz, nu se poate reține o lipsă a interesului intimaților – reclamanți de a formula o acțiune în contencios administrativ prin care să fie supus controlului exercitat de instanța de judecată caracterul justificat sau nejustificat al refuzului, în sensul de a se examina dacă exprimarea explicită a voinței recurenților – pârâți de a nu rezolva cererea intimaților – reclamanți a fost realizată sau nu cu exces de putere, aspectul evocat de recurenții - pârâți (efectele acordării diferențelor salariale prin hotărârile judecătorești pronunțate în materia dreptului muncii) reprezentând o chestiune de fond, iar nu una care să vizeze interesul procesual. Nefondate sunt și criticile prin care recurenții contestă legalitatea soluției instanței de fond de a se considera învestită cu o cerere de chemare în judecată admisibilă. În cauză nu sunt incidente ipotezele vizate de pct. 44-46, coroborate cu pct. 49 din Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, întrucât, după cum s-a arătat anterior, prin actul de învestire a instanței intimații au solicitat efectuarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ asimilat (refuz nejustificat) și au evocat atributele caracterului executoriu și obligativității hotărârilor judecătorești anterioare drept cauză juridică a solicitării de constatare a refuzului nejustificat de soluționare a cererii adresate recurenților și de obligare a acestora la emiterea unor noi ordine de salarizare. Procedura specială prevăzută de art. 7 al Anexei V din Legea – cadru nr. 153/2017 vizează mecanismul de efectuare a controlului de legalitate asupra unor acte administrative individuale tipice, constând în ordinele de salarizare emise de Ministrul Justiției, iar nu cel al unor acte administrative asimilate sau atipice, cum este cazul refuzului de soluționare. În raport de sfera diferită de reglementare a acestei proceduri, precum și față de cauza juridică evocată de intimați (atributele caracterului executoriu și obligativității hotărârilor judecătorești anterioare exhibate), prevederile art. 7 al Anexei V din Legea – cadru nr. 153/2017 nu pot fi opuse demersului contencios inițiat de intimați, motiv pentru care nu se poate reține inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, în sensul invocat de Ministerul Justiției și ministrul justiției. Nici criticile recurenților ce vizează soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a ministrului justiției nu sunt de natură a determina admiterea căii de atac. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea, în temeiul legii, a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal ale curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. În aceste condiții, urmare a transmisiunii calităților procesuale, ministrul justiției nu se mai regăsește în cadrul procesual subiectiv. În raport de toate aceste considerente, instanța de control judiciar va menține sentința recurată în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ministrul justiției. Pe de altă parte, Înalta Curte găsește fondate criticile prin care recurenții evocă, în esență, în ceea ce privește soluția asupra fondului cererii, o neconcordanță între aspectele solicitate prin cererea de chemare în judecată și cele soluționate prin hotărârea pronunțată de instanța de fond. Înalta Curte reține că modul în care prima instanță a obligat pârâții să emită ordinele de salarizare prin care să se realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților cu respectarea anumitor hotătâri judecătorești are la bază un raționament logico-juridic generic, prin care instanța de fond nu a dezlegat, în fapt, obiectul cu care a fost învestită. Înalta Curte observă că, prin acțiunea în contencios administrativ, evocând refuzul nejustificat al pârâtului în a soluționa cererea lor din data de 09.09.2021, intimații – reclamanți au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în sensul calculării indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerare atât a coeficientului de multiplicare 19,000, cât și a valorii de referință sectorială de 605,225 RON. Prin sentința recurată, prima instanță a reținut în esență că ar fi incidente efectele autorității de lucru judecat în planul dreptului administrativ, în sensul materializării drepturilor substanțiale recunoscute reclamanților prin hotărâri judecătorești în actele administrative emise de către Ministerul Justiției prin ministru, și de necesitatea ca hotărârile judecătorești să nu rămână fără efect (în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului). Or, această motivare nu răspunde integral aspectelor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, care au rămas în fapt nesoluționate. Reclamanții au învestit Curtea de Apel București cu un obiect concret al cererii lor de chemare în judecată, în timp ce soluția pronunțată prin sentința recurată, astfel cum a fost îndreptată ulterior, prezintă un caracter generic, fără a dispune punctual atât cu privire la ceea ce ar trebuit recunoscut în favoarea intimaților-reclamanți prin ordin al ordonatorului de credite, cât și cu privire la perioada pentru care să intervină acea recunoaștere. Astfel, prima instanță nu a lămurit problema naturii juridice a drepturilor stabilite prin hotărârile judecătorești anterioare (anume dacă acestea au natura juridică a unor despăgubiri sau a unor drepturi salariale), privită în mod distinct în funcție de fiecare dintre cele două elemente de calcul evocate (pe de o parte coeficientul de multiplicare 19,000, iar pe de altă parte valoarea de referință sectorială de 605,225 RON). Totodată, întrucât prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea la emiterea unor noi ordine, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită începând cu data de 07.02.2020 (pentru reclamatul A.), începând cu data de 01.04.2017 (pentru reclamantul B.) și începând cu data de 22.01.2017 (pentru reclamanta C.) și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru toți cei trei reclamanți, instanța de fond nu a analizat dacă refuzul emis de recurentul – pârât Ministerul Justiție este sau nu justificat din perspectiva tuturor prevederilor legale (cum ar fi, spre exemplu, verificarea incidenței sau lipsei de incidență a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, analizată în mod distinct în funcție de fiecare dintre cele două elemente de calcul evocate etc.). Câtă vreme nu rezultă din partea primei instanțe o analiză efectivă cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv criticile și apărările dezvoltate de părțile procesului, instanța de recurs nu se poate pronunța în concret asupra incidenței motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în partea sa substanțială evocată de recurenții-pârâți, cauza nefiind lămurită din perspectiva a tot ceea ce s-a cerut (în sensul art. 22 alin. (6) C. proc. civ.). Înalta Curte mai subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală. Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine sarcina să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar spre acest rezultat premisele acestui raționament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite. Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. (…)" [s.n.]. Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 și art. 497 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, apreciind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limitele expuse anterior, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința civilă nr. 449 din data de 7 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în ceea ce privește soluția asupra fondului cererii, menținând sentința recurată în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepțiilor inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul Justiției și prescripției dreptului la acțiune. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să analizeze acțiunea reclamanților în raport de obiectul cererii și temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările și susținerile părților, precum și probele ce se administrează în cauză, context în care se va verifica dacă alte hotărâri judecătorești, cum ar fi spre exemplu decizia civilă nr. 322 din data de 23 ianuarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2022, produc efecte juridice în cauza pendinte.