ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2116/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 28.10.2020 sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

La data de 6.01.2021, reclamanții A., C., B. au formulat cerere modificatoare la acțiune, în sensul că au solicitat modificarea capătului 1 de cerere, respectiv emiterea de către Ministerul Justiției a unor noi ordine de încadrare pentru reclamanți, începând cu data de 14.06.2016 și în continuare, în care indemnizația de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

La data de 24.02.2021, pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosar întâmpinare la cererea modificatoare, prin care a solicitat respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Totodată, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) și a art. 3

1

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, pe care reclamantul își întemeiază acțiunea, în măsura în care aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraților a unor drepturi salariale fără să se țină seama de gradul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora funcționează magistrații, raportat la art. 1 alin. (4) și (5), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituția României, solicitând și suspendarea judecății până la pronunțarea deciziei de către Curtea Constituțională, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 108 din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Ploiești:

(i) a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârâtul Ministerul Justiției privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) și a art. 3

1

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, pe care reclamantul își întemeiază acțiunea, în măsura în care aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraților a unor drepturi salariale fără să se țină seama de gradul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora funcționează magistrații, raportat la art. 1 alin. (4) și (5), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituția României;

(ii) a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale;

(iii) a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii modificatoare, excepție invocată prin întâmpinarea la cererea modificatoare de către pârâtul Ministerul Justiției;

(iv) a admis cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanții A., C., B., judecători în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

(v) a obligat pârâtul Ministerul Justiției, la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru reclamanți, începând cu data de 14.06.2016 și în continuare, prin care indemnizația de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost încălcate dispozițiile art. 1, art. 44 pct. 11, pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării reclamanților, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

a) În ceea ce privește excepția necompetenței materiale

Instanța de fond a respins în mod greșit această excepție, având în vedere că nu a fost învestită cu o simplă pretenție rezultată din calcularea eronată a unor drepturi salariale sau cu o situație clară de discriminare, ci cu o acțiune prin care se solicită anularea implicită a ordinelor emise de ministrul justiției și obligarea la recalcularea indemnizației și stabilirea acesteia prin emiterea unor noi ordine de încadrare salarială.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, mai exact la paragrafele 35, 36, 37 și 49 din aceasta, recurentul-pârât consideră că nu tribunalul era competent să soluționeze litigiul în primă instanță și, prin urmare, în raport de 480 alin. (4) C. proc. civ., a solicitat anularea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Bucrești.

b) În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii

Instanța de fond a respins în mod greșit și această excepție. Drepturile salariale ale reclamanților se stabilesc prin ordine emise de ministrul justiției, care se contestă potrivit procedurii speciale prevăzute la art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 și în temenul menționat în cuprinsul acestora, de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite. În cazul în care reclamanții erau nemulțumiți de stabilirea drepturilor salariale, puteau contesta actele respective în termenele prevăzute de lege.

Or, reclamanții nu au înțeles să conteste ordinele de salarizare la data la care au constatat diferențele salariale, astfel încât solicitarea de acordare retroactivă a anumitor drepturi salariale este inadmisibilă.

c) În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe capătul de cerere privind recalcularea și plata drepturilor

Instanța de fond a respins eronat și această excepție, în condițiile în care prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată".

În motivarea acestei decizii, ÎCCJ a reținut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se afla în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale".

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc, formulate de către personalul instanțelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Ministerului Justiției, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției. Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamanților s-au stabilit cu instanța angajatoare, astfel că drepturile salariale le sunt datorate, calculate și plătite direct de către acestea.

Împrejurarea că obiectul principal, formulat în petitul care privește obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, vizează o obligație care revine într-adevăr Ministerului Justiției nu creează un raport juridic de dreptul muncii cu reclamanții, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata unor drepturi bănești. Recurentul-pârât a invocat practică judiciară (Decizia nr. 3301/12.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 1900/4.04.2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 4983/14.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2017).

În consecință, față de argumentele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respingerii capătului de cerere privind plata diferențelor salariale în contradictoriu cu acest pârât.

d) Pe fond, soluția pronunțată de prima instanța este nelegală

În primul rând, recurentul-pârât arată că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate art. 1-12

1

din Capitolul I, art. 13 și art. 16 din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Se arată, de asemenea, că la acest moment, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi de un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor și nici deciziile instanței supreme prin care s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acțiunii.

Pe de altă parte, se susține că prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanților de a li se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Recurentul-pârât, invocând Decizia CCR nr. 50/2020 referitoare la admiterea excepției de de neconstituționalitate a unor dispoziții din legile de salarizare în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casașie și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legi, susține că, prin respectiva decizie, Curtea Constituțională a apreciat că, prin soluția pronunțată în Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2026, ÎCCJ-Completul competent să judece recursul în interesul legii a adus atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat, subrogându-se atât competențelor constituționale ale legiuitorului, cât și celor ale instanței de contencios constituțional.

De asemenea, învederează că, prin Decizia nr. 1325 din 4 decembrie 2008, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că posibilitatea instanțelor judecătorești de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății contravine principiului separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamantul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Totodată, recurentul-pârât reamintește și deciziile nr. 818, 819, 820, 821/2008 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 838/2009, prin care Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Recurentul-pârât apreciază că este relevantă în cauză și decizia CJUE pronunțată în cauza C-310/10, Agafiței contra României, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA și DIICOT, stabilind că, criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

În aceste condiții, cum prin hotărîrea atacată s-au acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, recurentul-pârât consideră că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Contrar celor reținute de prima instanță, principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instanței/parchetului, or, Direcția Națională Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorii care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cum în speța de față situațiile nu sunt asemănătoare, Decizia nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2018 nu poate fi aplicată prin analogie. Decizia nr. 7/2019 se referă la interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prin raportare strict la hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și 11% și nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative care au aplicabilitate generală. În analiza sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a plecat de la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, în sensul că hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% și 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), în comparație cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare.

Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2, 5,11 % de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte și ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 indice 1 are următorul cuprins: "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Așadar, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

În ceea ce privește hotărârile judecătorești pronunțate ulterior Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, nici acestea nu au determinat schimbarea indemnizație de încadrare prin raportare la coeficienții de multiplicare stipulați pentru procurorii DNA și DIICOT, întrucât instanțele care au soluționat cauzele respective nu aveau competența de a anula ordinele prin care s-a stabilit indemnizația și a dispune emiterea unor noi ordine pentru a modifica modul de stabilire a drepturilor salariale. Prin urmare, acordându-se doar diferențe salariale, nu se poate vorbi de un nivel maxim în plată al indeminizațiilor de încadrare a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel, stabilite în funcție de coeficienții prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT.

În acest context, recurentul-pârât a invocat Decizia nr. 11 din 4 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a reținut că "32. Din această perspectivă, cerința de admisibilitate desprinsă din dispozițiile art. 515 din C. proc. civ. nu este întrunită, deoarece hotărârile judecătorești definitive atașate recursului în interesul legii nu relevă, în realitate, o tranșare divergentă asupra exstenței dreptului la coeficienții de multiplicare 19,00 – 23,00 prevăzuți de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, drept a cărui recunoaștere să fi fost pretinsă de către judecători și asistenți judiciari, prin revendicarea, pentru ei înșiși, a unui beneficiu pe care legea îl acorda exclusiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.; o atare concluzie rezultă din prezentarea divergenței jurisprudențiale în cuprinsul recursului în interesul legii."

Recurentul-pârât a invocat și practică judiciară (Decizia civilă nr. 3422/25.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2018; decizia civilă nr. 2440/17.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2018; ș.a. menționate în finalul cererii de recurs).

Prin urmare, apreciind că drepturile acordate de instanța de fond nu au temei în legislația incidentă în materia salarizării judecătorilor, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac declarate, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca nîntemeiată.

Intimații-reclamanți A., C. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Referitor la criticile aduse excepției necompetenței materiale a primei instanțe, menționează că, prin întâmpinarea depusă la fond, recurentul a înțeles să invoce excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepție respinsă ca lipsită de interes, la termenul din 23.02.2021, astfel că recurentul nu poate direct în recurs să invoce excepția necompetenței materiale a curții de apel - prima instanță, în speță, fiind depășit momentul procedural în care putea invoca o astfel de excepție.

Mai arată intimații că, în ceea ce privește chestiunea necompetenței, recurentul confundă obiectul cererii introductive, în condițiile în care nu au învestit instanța cu o cerere de plată a unor drepturi salariale neacordate (acest aspect a făcut obiectul dosarului finalizat prin sentința civilă nr. 1985/05.12.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 989/07.07.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești), ci au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare de către recurentul Ministerul Justiției.

Așadar, în raport de obiectul litigiului, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepția inadmisibilității, arată că prima instanță în mod corect a respins această excepție, la 23.02.2021, deoarece nu este întrunită în speță situația premisă reglementată de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, în condițiile în care obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă contestarea vreunui ordin al Ministerului Justiției prin care li s-au stabilit drepturile salariale, ci reîncadrarea intimaților, urmare a situației recunoscute prin sentința civilă nr. 1985/05.12.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița (definitivă prin respingerea apelului).

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, menționează că recurentul este singura autoritate publică ce are competență în stabilirea indemnizațiilor de încadrare pentru magistrați, conform art. 8 alin. (2) Secțiunea II, capitolul VIII din Legea nr. 284/2010 (abrogată prin art. 44 din Legea nr. 153/2017), respectiv conform art. 8 alin. (2) Anexa V din Legea nr. 153/2017.

Referitor la criticile aduse soluției date pe fondul cauzei, solicită să se aibă în vedere situația particulară din speță, respectiv că, prin sentința civilă nr. 1985/05.12.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița (definitivă prin decizia civilă nr. 989/07.07.2020 pronunțată de Curtea de Apel București) li s-a recunoscut că, începând cu data de 14.06.2016 și în continuare, au dreptul la recalcularea indemnizațiilor de încadrare cuvenite, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 și plata diferențelor dintre drepturile bănești astfel stabilite și cele efectiv încasate.

Așa cum corect a reținut prima instanță, sentința se impune în prezentul litigiu cu efectele stabilite de art. 430 C. proc. civ., în sensul că are de la pronunțare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Cât privește deciziile nr. 51/2020 și nr. 1325/2008 ale Curții Constituționale, invocate în motivarea căii de atac, susțin intimații că acestea nu au legătură cu speța, în condițiile în care nu invocă nici sporul pentru titlul de doctor, nici discriminarea.

În aceeași ordine de idei, menționează că decizia nr. 11/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, invocată, de asemenea, în motivarea căii de atac, pe de o parte, nu are caracter obligatoriu în raport cu instanțele de judecată deoarece sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, dar, pe de altă parte, prezentarea orientării jurisprudențiale realizată de instanța supremă (paragraf 45) confirmă pretențiile lor și dezlegările date prin sentința civilă nr. 1985/05.12.2019.

II. Soluția instanței de recurs

Preliminar, Înalta Curte reține că recursul declarat în cauză de Ministerul Justiției vizează doar soluțiile pronunțate de prima instanță la lit. iii) – v) din sentința de fond, menționate la pct. I.2 din prezenta decizie, întrucât recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva soluțiilor de la lit. i) – ii) din sentința atacată a fost soluționat prin decizia civilă nr. 6233 din 9 decembrie 2021, pronunțată de ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2020.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiției sub nr. x/28.08.2020, reclamanții A., C. și B., judecători la Curtea de Apel București, au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006), prin raportare la sentința nr. 1985 din 05.12.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 989 din 7 iulie 2020 a Curții de Apel Ploiești, prin care se stabilise îndreptățirea reclamanților la calcularea salariului prin raportare la acest coeficient și la plata drepturilor salariale corespunzătoare.

Deși au solicitat pârâtului Ministerul Justiției emiterea unor noi ordine de salarizare, acesta nu a dat curs acestei solicitări, refuzul exprimat prin adresa nr. x/2020 fiind considerat nejustificat de reclamanții A., C. și B..

În acest context, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006).

Ulterior, reclamanții și-au modificat acțiunea în sensul că au înțeles să solicite obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare, începând cu data de 14.06.2016 și în continuare, în care indemnizația de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

Soluționând cauza, prima instanță a admis acțiunea reclamanților, astfel cum a fost modificată, și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru reclamanți, începând cu data de 14.06.2016 și în continuare, prin care indemnizația de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

Înalta Curte constată că în mod eronat și cu greșita aplicare a legii a constatat prima instanță, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite reclamanților noi ordine de salarizare, reținând în aceste condiții incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, pentru a pronunța soluția de admitere a acțiunii reclamanților, prima instanță a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești definitive (sentința civilă nr. 1985/05.12.2019 a Tribunalului Dâmbovița din dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 989/07.07.2020 a Curții de Apel Ploiești) prin care Tribunalul București și Curtea de Apel București au fost obligați la recalcularea indemnizațiilor de încadrare cuvenite reclamanților pentru perioada desfășurată în cadrul Tribunalului București și/sau Curtea de Apel București începând cu 14.06.2016 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și să aloce fondurile necesare și să plătească reclamanților diferența dintre drepturile bănești stabilite astfel și drepturile bănești efectiv plătite, actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă diferenței respective, calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) – (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de la data exigibilității obligațiilor de plată a drepturilor salariale restante și până la data plății lor efective.

În raport de aceste elemente, Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 1985/05.12.2019 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia nr. 989/07.07.2020 a Curții de Apel Ploiești, a fost pronunțată într-un cadru procesual pasiv diferit de litigiul pendinte, obligațiile statuate în dispozitivul menționatei hotărâri judecătorești fiind puse de instanța de judecată în sarcina pârâților Tribunalul București și Curtea de Apel București.

Însă această hotărâre nu a impus obligații în sarcina Ministerului Justiției, acesta nefiind parte în dosar.

De asemenea, Înalta Curte observă că, în realitate, în prezenta cauză, intimații-reclamanți nu clamează un simplu efect de opozabilitate față de terți a sentinței civile nr. 1985/05.12.2019, definitivă prin decizia nr. 989/07.07.2020 (în sensul art. 435 C. proc. civ.), ci evocă un caracter nejustificat al refuzului Ministerului Justiției de a pune în aplicare/executare antereferita hotărâre judecătorească.

Astfel, se constată că temeiul juridic al acțiunii, astfel cum rezultă din expunerea de la fila x verso a dosarului de fond, îl constituie refuzul nejustificat al Ministerului Justiției de a pune în executare sentința nr. 1985 din 05.12.2019 a Tribunalului Dâmbovița, prin emiterea ordinului de încadrare, conform acestei sentințe.

Cu alte cuvinte, reclamanții pretind că această hotărâre definitivă produce efectele executorialității și obligativității și față de Ministerul Justiției, demers procesual căruia prima instanță i-a dat curs exclusiv în baza efectului pozitiv al lucrului judecat.

Or, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.

În raport de circumstanțele particulare ale cauzei, din perspectiva efectelor executorialității și obligativității sus indicatei hotărâri judecătorești, Înalta Curte reține că Ministerul Justiției nu a avut calitatea de pârât în dosarul nr. x/2019 în care s-a pronunțat respectiva hotărâre.

Totodată, simpla opozabilitate față de terți a unei hotărâri, în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ., nu generează efecte precum cele clamate de intimați, terțul neputând fi chemat la a executa o obligație stabilită într-un litigiu în care nu a fost parte, cum solicită, în fapt, intimații.

Prin soluția pronunțată, prima instanță a reținut, în fapt, incidența efectelor executorialității și obligativității în raportul juridic dintre intimații-reclamanți A., C. și B., pe de o parte și recurentul-pârât Ministerul Justiției, pe de altă parte, a hotărârii judecătorești evocate de intimați (sentința civilă nr. 1985 din 5 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 989 din 7 iulie 2020 a Curții de Apel Ploiești), privite din perspectiva unei obligații de a emite acte administrative individuale de salarizare.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de dreptul muncii prin care s-a admis acțiunea reclamanților, fiind obligat ordonatorul de credite pârât la plata unor drepturi salariale suplimentare, nu se bucură potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ. de efect obligatoriu față de autoritatea/instituția publică pârâtă în acțiunea de contencios administrativ, ci ea beneficiază de opozabilitate în sensul că reclamanții, cărora le revine sarcina probei, demonstrează prin hotărârea judecătorească existența unei diferențe salariale în minus ce nu le-a fost acordată în plată în perioada litigioasă, incumbând în continuare autorității/instituției publice pârâte să facă dovada contrară în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, refuzul părții pârâte din acțiunea de contencios administrativ va fi analizat prin prisma corectei aplicări a dispozițiilor legale incidente speței.

În schimb, dacă autoritatea/instituția publică pârâtă în acțiunea de contencios administrativ ar fi fost parte pârâtă și în acțiunea soluționată de instanța de dreptul muncii, atunci hotărârea judecătorească definitivă pronunțată de aceasta din urmă este obligatorie potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ. și se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat întrun alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.".

Altfel spus, odată tranșat în mod definitiv de instanța de dreptul muncii în contradictoriu cu autoritatea/instituția publică pârâtă problema acestor diferențe salariale, în acțiunea de contencios administrativ partea pârâtă nu mai poate demonstra contrariul, întrucât s-ar încălca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În acest din urmă sens, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese.

Astfel, aflându-se în primul caz menționat, în care autoritatea nu a fost parte în litigiul de dreptul muncii, acea hotărâre reprezintă în acest context un mijloc de probă care va putea fi coroborat cu alte probe pe fond.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că prima instanță a reținut în mod greșit ca fiind nejustificat refuzul autorității de punere în executare a hotărârii judecătorești anterioare, sub forma emiterii ordinelor de încadrare, în condițiile reținute prin acea hotărâre, întrucât această hotărâre nu a stabilit nicio obligație în sarcina Ministerului Justiției.

Înalta Curte mai reține că intimații reclamanți s-au prevalat în fața instanței de fond de jurisprudență constând în sentința civilă nr. 147/30.07.2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 6231 din 09.12.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că reclamantului din acel dosar i-a fost admisă în parte acțiunea, în condițiile în care s-a reținut că sentința de care acesta s-a prevalat în fața instanței de contencios administrativ a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, or, în cazul de față, Ministerul Justiției nu a fost parte în dosarul inițial al Tribunalului Dâmbovița, nr. 2494/120/2019.

Prin urmare, situația din acel dosar nu poate fi reținută ca jurisprudență similară pentru cauza de față, situația fiind cu totul alta.

De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanță se raportează în considerentele sentinței la hotărâri judecătorești pentru care Ministerul Justiției a emis ordine de reîncadrare în conformitate cu acestea, însă în toate acele sentințe Ministerul Justiției a avut calitate procesuală pasivă.

Astfel, este vorba de sentința civilă nr. 2538/18.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 46/13.01.2021 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, sau sentința civilă nr. 157/06.02.2020 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 615/12.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, titluri puse în executare de Ministerul Justiției prin emiterea ordinelor corespunzătoare.

În raport de aspectele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 431 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 435 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reține că, în considerarea unei astfel de hotărâri judecătorești, s-ar naște în sarcina recurentului Ministerul Justiției o obligație de a emite ordine de salarizare în sensul celor solicitate de intimați, acesta fiind singurul argument al primei instanțe pentru admiterea acțiunii.

Or, în speță, este greșită reținerea refuzului nejustificat al autorității de a pune în executare sentința, prin emiterea ordinului solicitat, acest refuz trebuind a fi analizat prin prisma răspunsului la cererea reclamanților, precum și a celorlalte mijloace de probă, evident, și al sentinței Tribunalului Dâmbovița, care în speță reprezință tot un mijloc de probă.

În consecință, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, prima instanță nu a analizat fondul dreptului dedus judecății, raportarea instanței făcându-se exclusiv la puterea de lucru judecat a sentinței nr. 1985/05.12.2019 a Tribunalului Dâmbovița, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se analiza obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost modificat, prin raportare la susținerile ambelor părți.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu celorlalte motive de recurs, invocate de recurentul-pârât, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 108 din 17 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 aprilie 2023.