ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2261/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.06.2021, pe rolul Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Pitești și Ministerul Justiției, au solicitat:

- obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 25.06.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006);

- obligarea ambilor pârâți la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamanți a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 279 din data de 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Justiției, iar pe fondul cauzei, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Pitești și Ministerul Justiției, obligând pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților un nou ordin de încadrare, începând cu data de 25.06.2017 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT) și a respins în rest acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 279 din data de 13 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare:

(i) admiterea excepției necompetenței teritoriale și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente;

(ii) în subsidiar, respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru depășirea puterii judecătorești;

(iii) în subsidiar față de pct. anterior, respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, în analiza legalității ordinelor de salarizare pentru personalul care aparține familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție", potrivit art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, competența de soluționare revenea Curții de Apel București.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că prima instanță a reținut în mod eronat că aspectele litigioase tranșate prin sentința civilă nr. 353/2020 a Tribunalului Teleorman au autoritate de lucru judecat. Astfel, prima instanță a procedat în fapt la o modificare și completare a dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, în sensul că a obligat ca, la stabilirea indemnizației de încadrare a reclamanților, să fie avute în vedere alte criterii decât cele prevăzute de lege.

Totodată, recurentul-pârât a reamintit și deciziile nr. 818- 821/2008 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 838/2009, prin care Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 51 din 4 februarie 2020 publicate în M.Of. nr. 204 din 13 martie 2020 se rețin următoarele: "20. (...) Prin urmare, Curtea constată că interpretarea instanței supreme se constituie, în fapt, într-o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar adoptat de acesta, afirmând existența unui drept care nu mai are temei legat, contrar principiului constituțional al separației puterilor în stat, {....)21. Totodată, Curtea reține ca a doua premisă avută în vedere de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în pronunțarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 se sprijină pe considerente privind echitatea și principiul egalității în drepturi a cetățenilor, enunțate atât la nivel legal, cât și la nivel constituțional și internațional, (...) Or, Curtea Constituțională apreciază că, prin interpretarea data, instanța supremă nu doar că a procedat, din nou, la o modificare a opțiunii legiuitorului, dar s-a substituit și instanței de contencios constituțional".

Susține recurentul-pârât că valoarea de referință sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, și coeficienții prevăzuți în O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiți în mod concret și direct la calculul indemnizațiiilor magistraților sub imperiul legislației anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2020, doar indirect și prin raportare la legislația anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul indemnizațiilor și sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

În schimb, ținând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 și aplicarea etapizată a acestui act normativ, indemnizațiile judecătorilor nu pot fi majorate, începând cu 1 ianuarie 2018, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, "(3) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege."

Art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune următoarele: "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38."

Potrivit art. 38 alin. (1) și (2) lit. a) și alin. (3) lit. a) din aceeași lege: (1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017:

a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții; (3) începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale:a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salarii lor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții;".

Potrivit prevederilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, " (4) în perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creștere a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018. Creșterea respectivă și data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)."

Totodată, alin. (6) al aceluiași articol prevede următoarele: "(6) în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, drepturile salariale ale reclamanților pot fi stabilite conform prevederilor legale mai sus menționate, și cu luarea în considerare a coeficientului stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006, câtă vreme acest coeficient prezenta relevanță pentru stabilirea indemnizațiilor cuvenite magistraților.

În schimb, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale s-a stabilit în funcție de coordonatele carierei profesionale (grad, vechime în munca și în funcție) a fiecărui judecător în favoarea căruia a fost pronunțată sentința civilă nr. 2538/18.11.2018, iar nu ale unui procuror cu grad de P.I. C. civ..J., întrucât această hotărâre judecătorească nu a atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci a acordat drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul de multiplicare prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006) câtă vreme acest coeficient este aplicabil.

Pentru aceste motive, maximul la care se oprește indemnizația lunară este cel stabilit de lege pentru funcția de judecător cu grad de judecătorie (Cap. I lit. A) nr. crt. 2 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017), iar nu de procuror cu grad de PÎCCJ (Cap. I lit. B) nr. crt. 1 din aceeași anexă). Coeficientul 19, ca și valoarea de referință sectorială (VRS), reprezintă elemente care se utilizează în prima etapa a calculului indemnizației, însă ori de câte ori valoarea acesteia atinge maximul din anexă corespunzător ocupată - în speță, de judecător cu grad de judecătorie, indemnizația este limitată, în mod corespunzător, la acest maxim.

Obligarea la depășirea plafonului instituit de lege reprezintă, în fapt, o nesocotire a normelor legale în materie de salarizare.

Astfel, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a obligat în mod nelegal la stabilirea drepturilor salariale și în continuare, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile si instituțiile publice finanțate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.

Față de textul de lege arătat, a apreciat recurentul-pârât că acel capăt de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ținând cont că, pe de o parte, numai prin lege se poate modifica indemnizația, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul și nici instanța nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislația în materie salariată sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă și, pe de altă parte, este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, nefiind actual.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că prima instanță a admis în parte acțiunea, motivat de faptul ca reclamanții sunt în posesia sentinței nr. 353/2020 a Tribunalului Teleorman, definitive, prin care li s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea la recalcularea și plata diferențelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (DNA, DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), începând cu 25.06.2017, sume actualizate și dobânda legală penalizatoare.

Consideră că soluția instanței de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexistând o triplă identitate de părți, obiect, cauză. În prezenta cauză se solicită emiterea unor noi ordine cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menționat mai sus are ca obiect recalcularea și plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19,000.

Prin admiterea acțiunii, instanța a instituit un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanților de a li se acorda, prin hotărâre judecătorească, indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.CJ.

Atribuția de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.

De altfel, Curtea Constituțională s-a și pronunțat în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate invocate cu privire la dispozițiile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, prin Decizia nr. 861/2009 și prin Decizia nr. 789/2009.

Totodată, a făcut referire la Decizia CCR nr. 682/2009 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 75 alin. (4) și (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și ale art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și D1ICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2, 5, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte și ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

În consecință, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 indice 1 are următorul cuprins: "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale nu pot fundamenta acordarea unor drepturi salariale mai mari decât cele cuvenite potrivit legii, atunci când obiectul acțiunilor deduse judecății îl reprezintă salarizarea la un nivel superior ierarhic - în cazul de față cel aplicabil Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și nici ca legitimând modificarea pe cale judecătorească a indemnizațiilor magistraților stabilite prin lege în funcție de gradul profesional.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare față de recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiției sub nr. x/24.02.2021, reclamanții au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 25.06.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006), prin raportare la sentința nr. 353/2020 pronunțată de Tribunalul Teleorman, prin care se stabilise îndreptățirea reclamanților la calcularea salariului prin raportare la acest coeficient și la plata drepturilor salariale corespunzătoare.

Deși au solicitat pârâtului Ministerul Justiției emiterea unor noi ordine de salarizare, acesta nu a dat curs acestei solicitări, refuzul exprimat prin adresa nr. 2 17363/2021 fiind considerat nejustificat de reclamanți.

În acest context, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 25.06.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006).

Prima instanță, ulterior respingerii excepțiilor invocate de către pârât, a admis acțiunea reclamanților, astfel cum a fost modificată, și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru reclamanți, începând cu data de 25.06.2017 și în continuare, prin care indemnizația de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate a sentinței Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, cărora Înalta Curte le va răspunde punctual.

Referitor la susținerile recurentului-pârât privind necompetența teritorială a Curții de Apel Craiova în soluționarea cauzei, Înalta Curte constată, pe de o parte, că încheierea din data de 15.09.2021, prin care instanța de fond a respins excepția de necompetență teritorială nu face obiectul recursuui, calea de atac privind exclusiv hotărârea finală și, pe de altă parte, că, raportat la obiectul dedus judecății (obligarea pârâtului Ministerul Justiției, organ central, de a emite un ordin de încadrare) competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în funcție de rangul autorității pârâte iar, competența teritorială, conform art. 10 alin. (3) din același act normative, aparține exclusiv instanței de la domiciliul reclamantului persoană fizică.

Se mai constată că, prin demersul judiciar inițiat de reclamanți nu se solicită anularea unei hotărâri emise de organele prevăzute la alin. (1) al articolului 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, situație ce ar fi atras competența exclusivă de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Aceste prevederi legale sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competența exclusivă, materială și teritorială, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal fiind reglementată pentru un caz singular, clar definit, acesta nefiind incident în prezenta cauză.

Drept urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. este nefondat.

În continuare, Înalta Curte observă că, recurentul-pârât Ministerul Justiției a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., considerând că hotărârea modifică opțiunea legiuitorului din cuprinsul Legii nr. 153/2017. În sprijinul acestui motiv de nelegalitate este invocată decizia Curții Constituționale nr. 838/2009 privind existența conflictului de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de ICCJ, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte.

Înalta Curte reține că, potrivit doctrinei, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, ea săvârșind acte care aparțin altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Din analiza dosarului, a sentinței recurate nu rezultă realizarea vreunui act care aparține de activitatea organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de a recunoaște valoare juridică unor dispoziții normative în vigoare, aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare, împrejurări ce s-ar fi putut încadra în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, pronunțându-se în cadrul procesual definit în art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 pentru contenciosul administrativ, ca activitate de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În concret, judecătorul fondului a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente cauzei, nu a "legiferat" și nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., considerente pentru care acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit incidența autorității de lucru judecat în cauză a sentinței civile nr. 353/2020 pronunțată de Tribunalul Teleorman. În opinia recurentului-pârât, prin admiterea acțiunii, prima instanță a instituit un sistem de salarizare diferit de cel stabilit de legiuitor, iar acordarea către reclamanți, prin hotărâre judecătorească, a indemnizației de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor altor categorii profesionale contravine dispozițiilor legilor de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, consecința fiind aceea că toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) ar putea primi drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Înalta Curte constată că, prin invocarea acestui motiv de recurs se ignoră motivația esențială ce a stat la baza admiterii acțiunii de către prima instanță, care a vizat exclusiv efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești definitive prin care Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantului începând cu 25.06.2017 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00, stabilit în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13, cu plata contravalorii diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația de încadrare avută, diferență calculată începând cu 25.06.2017 și în continuare până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, actualizată cu indicele de inflație, precum și cu dobânda legată penalizatoare începând din data de 25.06.2017 și până la data plății efective a debitului principal.

Această sentință a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de pârâtul Ministerul Justiției, prin decizia nr. 2630 din data de 10 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București.

În raport de aceste considerente, prima instanță a constatat că apărările formulate de pârâtul Ministerul Justiției în prezenta cauză au făcut obiectul analizei și în cuprinsul sentinței nr. 353/2020 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2020, devenind aplicabile prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Modul de soluționare al tuturor acestor apărări printr-o hotărâre definitive anterioară, nu mai poate fi contrazis prin nicio altă hotărâre ulterioară.

Recurentul-pârât a susținut că nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză între prezentul litigiu și cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Teleorman pentru a opera autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte constată că, pentru a se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, raportat la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în puterea de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.

Față de soluția definitivă a Tribunalului Teleorman prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților la încadrarea salarială cu coeficientul 19,00, obligația dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităților necesare, constând în emiterea ordinelor de salarizare.

Ca urmare a acestui argument, prima instanță a constatat a fi nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, cuprins în Adresa nr. 2 17363/2021 emisă de Ministerul Justiției, motivele invocate în cuprinsul acesteia și reiterate prin actele procesuale formulate în prezenta cauză fiind înlăturate ca efect al puterii de lucru judecat a sentinței nr. 353/2020 a Tribunalului Teleorman, atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și în ceea ce privește considerentele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de pârât. Or, prin recursul de față, recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond referitoare la inexistența unei norme legale care să confere un astfel de drept reclamanților, care, însă, nu pot face obiectul analizei în prezentul litigiu, câtă vreme li se opune autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive anterioare.

În raport de aceste considerente, verificarea soluției primei instanțe din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu privire la modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006, Legii 330/2009, Legii nr. 284/2010, O.U.G. nr. 57/2015 și Legii nr. 153/2017, temeiuri invocate de recurentul-pârât, nu mai poate avea loc.

În ceea ce privește critica legată de data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, nici aceasta nu poate fi reținută, cât timp coordonatele dreptului material ce se impune a fi consacrat prin emiterea ordinului de către ordonatorul de credite trebuie să fie întocmai cele din cuprinsul hotărârii judecătorești definitive mai sus menționate.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, și critica referitoare la încadrarea salarială, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, contrar art. 1 alin. (3) din acest act normativ și art. 162 alin. (3) Codul muncii. După cum se observă, prin sentința recurată instanța de fond a dispus emiterea ordinelor de salarizare privind încadrarea începând cu data de 25.06.2017 și în continuare, fără a stabili un reper temporal final și fără a se raporta la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017.

În măsura în care ar fi incident un caz de plafonare/modificare a indemnizației brute lunare (sau a elementelor acesteia) în temeiul unei legi noi de salarizare, plafonarea respectivă se va aplica conform actului normativ care o prevede, incidența unei astfel de plafonări nefăcând obiectul analizei instanței de fond. Prin urmare, nu poate fi decelat un caz de nelegalitate a sentinței fondului, raportat la obligația de emitere a ordinelor de salarizare în coordonatele stabilite conform dispozitivului hotărârii și considerentelor care susțin soluția.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în mod corect și cu justa aplicare a legii constatând prima instanță, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite reclamanților noi ordine de salarizare.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 279 din data de 13 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.