ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3034/2024

Ședința publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 27.05.2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. și Z. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 9.04.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către subsemnații a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform hotărârii pronunțate, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Prin sentința nr. 178/F-CONT din 29 decembrie 2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Pitești; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere referitor la pretențiile constând în repararea prejudiciului reprezentat de diferențele salariale rezultate în urma recalculării; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. și Z., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; a obligat pârâtul la emiterea ordinelor prin care indemnizația de încadrare a fiecărui reclamant să fie stabilită în raport cu drepturile recunoscute reclamanților prin hotărârile: sentința civilă nr. 2398/16.09.2021 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 552/23.02.2022 a Curții de Apel Ploiești; sentința civilă nr. 2421/16.09.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 795/16.03.2022 a Curții de Apel Ploiești și prin sentința civilă nr. 43/2.02.2022, definitivă prin neapelare, respectiv cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 pentru perioada și în condițiile indicate în hotărârile judecătorești anterior menționate (respectiv pentru reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. și Y., începând cu data de 09.04.2015, iar pentru reclamanta Z. începând cu data de 06.12.2018); a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților privind luarea măsurilor ce se impun pentru repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către aceștia a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate potrivit hotărârii pronunțate.

3.2. Împotriva sentinței nr. 178/F-CONT din 29 decembrie 2022 a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 142, art. 148 și art. 162 din Legea nr. 304/2022, în baza cărora Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. A solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru soluționarea în fond a litigiului în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că la momentul pronunțării sentinței operase deja subrogarea legală.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., partea recurentă a dezvoltat critici în combaterea soluției instanței de respingere a excepției necompetenței teritoriale a Curții de Apel Pitești, raportat la dispozițiile art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 153/2017, în temeiul cărora apreciază că, competența de soluționare a cauzei revenea, în primă instanță, Curții de Apel București. În sprijinul susținerilor sale, a invocat și Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, cu referire expresă la par. 35-37.

Prin urmare, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București.

În continuare, recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, sens în care a invocat prevederile art. 2500 coroborat cu art. 2517 din C. civ., potrivit cărora dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, dar și art. 2524 din același cod, care instituie momentul de la care începe să curgă prescripția ca fiind data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, a apreciat partea recurentă că, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 27.05.2022, cererea de chemare în judecată era prescrisă pentru perioada anterioară datei de 27.05.2019.

Referitor la fondul cauzei, prin criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, în sistemul Legii nr. 153/2017, grilele de salarizare pentru judecători și procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor, iar prin admiterea acțiunii instanța de fond a instituit un sistem paralel cu cel stabilit de legiuitor.

A subliniat faptul că nivelul salarial, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, se stabilește în funcție de coordonatele carierei profesionale a reclamanților (grad, vechime în muncă și în funcție), iar nu în funcție de cele ale unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA și DIICOT, întrucât hotărârea judecătorească nu poate atribui grade profesionale noi care să conducă la încadrarea reclamanților pe alte coordonate, ci acordă drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul). A mai susținut recurentul-pârât că, potrivit art. 38 alin. (6) din legea menționată supra, drepturile salariale nu pot depăși nivelul maxim impus de acest act normativ pentru anul 2022.

Prin memoriul de recurs, partea a subliniat faptul că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, sens în care a invocat Deciziile CCR nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008.

Recurentul-reclamant a apreciat ca fiind relevantă și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-310/10, Agafiței contra României, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA și DIICOT, stabilindu-se că, criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

În continuare, a susținut recurentul că instanța de fond în mod nelegal a acordat drepturile salariale și în continuare, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii, solicitând, de asemenea, ca în soluționarea recursului să fie avută în vedere și Decizia nr. 34/06.06.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

3.2. Împotriva sentinței menționate supra au declarat recurs și recurenții-reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea sentinței recurate, în sensul înlăturării considerentelor referitoare la incidența art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și admiterea capătului de cerere având ca obiect luarea măsurilor ce se impun pentru a se asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamanți a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform hotărârii pronunțate în cauză, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Recurenții-reclamanți au solicitat înlăturarea considerentelor hotărârii referitoare la incidența art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, arătând că limita impusă de aceste dispoziții legale vizează creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (2)-alin. (5) din aceeași lege, iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, cum este cazul dedus judecății. Ca urmare, simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlurilor executorii deținute de reclamanți.

Prin urmare, au arătat că se impune ca ordinele de stabilire a drepturilor salariale să fie emise de pârât prin raportare la titlurile executorii deținute, întrucât, în ipoteza în care s-ar aplica plafonarea, acestea vor fi lipsite de orice efecte, cu toate că prevederile art. 38 alin. (6) se regăseau în Legea-cadru nr. 153/2017 încă din 28 iunie 2017, data publicării actului normativ în Monitorul Oficial.

De asemenea, recurenții-reclamanți au apreciat că soluția dată capătului de cerere vizând luarea măsurilor ce se impun pentru a se asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către aceștia a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă, este nelegală și netemeinică, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea și a acestui capăt de cerere.

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului promovat de părți adverse, ca nefondat, reiterând argumentele prezentate în cererea de recurs referitoare la introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

4.2. Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise prin care a arătat că, în temeiul art. 146 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, se substituie în prezentul dosar Ministerului Justiției, cu privire la toate drepturile și obligațiile acestuia, respectiv cu asumarea tuturor consecințelor legale aferente acestei subrogări. De asemenea, a solicitat admiterea recursului promovat de Ministerul Justiției și respingerea recursului declarat de părțile reclamante.

II. Soluția instanței de recurs

Prealabil, instanța supremă constată că, în temeiul art. 146 alin. (6) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat în prezentul dosar Ministerului Justiției, luând act de poziția exprimată în acest sens prin notele scrise depuse la dosar, prin care a solicitat admiterea recursului promovat de instituția în drepturile și obligațiile căreia s-a subrogat, cu asumarea tuturor consecințelor legale aferente acestei subrogări.

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a prezentat argumente în sensul necesității citarii și introducerii în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de succesor în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, solicitând, de asemenea, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru judecarea pe fond a litigiului în contradictoriu cu acest pârât, raportat la data la care a operat subrogarea legală, critici subsumate de parte cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care, însă, nu pot fi primite de instanța de control judiciar, având în vedere că subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a intervenit la data de 22.12.2022 (dată la care a intrat în vigoare Legea bugetului de stat pe anul 2023), după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare (16.12.2022).

Analizând, în continuare, actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în următoarele limite și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

i. Referitor la criticile vizând excepția necompetenței teritoriale a instanței de fond, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Instanța supremă reține că excepția necompetenței teritoriale a instanței de fond a fost întemeiată de recurenta-pârâtă pe dispozițiile art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, acesta susținând că, raportat la obiectul acțiunii, competența de soluționare a cauzei este una teritorială exclusivă, stabilită în favoarea Curții de Apel București.

Observă Înalta Curte că instanța de contencios administrativ a fost învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâtei de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanților cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, prin raportare la cele dispuse cu autoritate de lucru judecat prin hotărâri judecătorești.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, "(...) se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (...)", iar conform art. 2 alin. (1) lit. i) din același act normativ, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, cu mențiunea că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 dispune că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că, anterior formulării acțiunii, reclamanții au solicitat Ministerului Justiției, prin cererea înregistrată sub nr. x/09.05.2022, emiterea ordinelor de încadrare prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform hotărârilor invocate, acesta necomunicând vreun răspuns reclamanților. Astfel fiind, din argumentația cererii de chemare în judecată rezultă că ceea ce se contestă este refuzul de emitere a unui act administrativ prin care drepturile salariale ale reclamanților să fie recalculate conform hotărârilor judecătorești invocate.

Raportat la cauza acțiunii și la temeiul de drept pe care se sprijină, Înalta Curte constată că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci prevederile art. 8 și art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior citate, astfel încât competența de soluționare a cauzei este stabilită potrivit art. 10 alin. (1) și alin. (3) din acest act normativ.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte referitoare la necompetența teritorială a instanței de fond, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

ii. Referitor la criticile îndreptate împotriva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate.

Recurentul-pârât, invocând dispozițiile art. 171 din Codul muncii și ale art. 2500, art. 2517 din C. civ. și art. 2524, a susținut că în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 27.05.2019, raportat la data înregistrării acțiunii la instanță, respectiv 27.05.2022.

Înalta Curte constată că reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtei la plata unor drepturilor salariale restante pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripției extinctive. Obligația la recalcularea indemnizației de încadrare și la plata acestor drepturi salariale, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00, a fost dedusă deja judecății în litigiile în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate, însă prin prezenta acțiune se solicită constatarea refuzului nejustificat al pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite prin respectivele hotărâri judecătorești.

În atare situație, recurenta-pârâtă nu mai poate repune în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune. Cu alte cuvinte, coordonatele dreptului material ce se impune a fi recunoscut prin emiterea ordinului de către ordonatorul principal de credite trebuie să fie cele statuate în cuprinsul hotărârii judecătorești invocate.

iii. O cu totul altă soluție se impune în ceea ce privește criticile de nelegalitate ce vizează fondul dedus judecății, respectiv soluția dată capătului de cerere privind obligarea recurentului-pârât la emiterea unor noi ordine de încadrare, prin care indemnizația de încadrare a fiecărui reclamant să fie stabilită în raport cu drepturile recunoscute acestora prin hotărârile judecătorești invocate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

Cu privire la acest petit, prima instanță a admis acțiunea, reținând, în esență, că neemiterea unor noi ordine de încadrare cu luarea în calculul indemnizațiilor de încadrare brute a coeficientului de multiplicare 19,000 constituie refuz nejustificat, în condițiile în care există hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut acest drept salarial.

Instanța de recurs reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024 pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24.04.2024, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, s-au stabilit următoarele:

"Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte."

În acest sens, instanța de recurs are în vedere următoarele considerente ale deciziei pronunțate în mecanismul de unificare a practicii judiciare menționate supra, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferențelor salariale rezultate din utilizarea coeficientului de multiplicare 19,000, acordate prin hotărâri judecătorești:

"82.(...)distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluția primei instanțe, care a valorificat argumentele recurenților-reclamanți, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinelor de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform hotărârilor judecătorești invocate.

La pronunțarea soluției, instanța de fond a reținut că atât timp cât prin hotărârile judecătorești în discuție s-a stabilit că prevederile legale dau dreptul reclamanților la recalcularea indemnizațiilor acestora cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 (dar cu respectarea, în același timp, a limitei impuse de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017), în mod evident pârâta nu poate refuza emiterea ordinelor prin care indemnizația de încadrare a fiecărui reclamant să fie stabilită și în raport de drepturile recunoscute prin respectivele hotărâri judecătorești, întrucât un astfel de refuz ar echivala cu refuzul recunoașterea hotărârilor judecătorești, și implicit, a drepturile analizate prin hotărârile invocate și recunoscute acestora ca fiind prevăzute de lege.

Or, după cum rezultă din decizia interpretativă pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, hotărârile judecătorești de care se prevalează reclamanții nu dau naștere decât unui drept la despăgubiri, prin respectivele hotărâri judecătorești nefiind instituită în sarcina pârâtului obligația de a emite noi ordine de salarizare.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, s-a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată". (par. 72)

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestor decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a înfățișa punctual considerentele instanței de recurs asupra criticilor recurentei-pârâte, caracterul fondat al acestora fiind confirmat de dezlegările date prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024 pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24.04.2024, dar și prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024.

În raport cu cele reținute anterior, în circumstanțele în care se constată că este fondat recursul pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, iar acțiunea este neîntemeiată, este de prisos a se mai analiza criticile formulate de recurenții-reclamanți vizând înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, recursul acestora urmând a fi respins, ca nefondat.

De asemenea, prin recursul promovat, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea capătului de cerere privind luarea măsurilor necesare pentru repararea prejudiciului, chestiune care, pe lângă faptul că nu a fost argumentată prin cererea de recurs sub forma prezentării unor critici de nelegalitate ale soluției pronunțate prin sentința recurată, nu se mai impune a fi analizată, raportat la soluția pronunțată asupra capătului principal de cerere.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată și va respinge recursul promovat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. și Z. împotriva sentinței nr. 178/F-CONT din 29 decembrie 2022 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 178/F-CONT din 29 decembrie 2022 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând cauza:

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. și Z., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.