ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5288/2024

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 6.08.2022 și înregistrată pe rolul instanței sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentat prin Procurorul General al României, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în temeiul art. 8 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului să emită noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu datele de 26.11.2016, 22.12.2017, 24.07.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficienții de multiplicare 19,000 - 23,000 prevăzuți în Anexa I lit. A), punctele 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 (diferențe de drepturi salariate în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT).

Prin sentința nr. 176/F-CONT din 20 decembrie 2022 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât cu privire la cererea reclamanților vizând pretențiile anterioare datei de 16.08.2019, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentat prin Procurorul General, a obligat pârâtul la emiterea ordinelor (ordinului) prin care indemnizația de încadrare a fiecărui reclamant să fie stabilită și în raport cu drepturile recunoscute reclamanților prin sentința nr. 1110/30.10.2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1099/17.03.2021, pronunțată în același dosar de către Curtea de Apel Pitești, adică luând în considerare coeficientul de multiplicare 19 și pe perioada și în condițiile indicate în hotărârile judecătorești anterior menționate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 16.08.2019 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, precum și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reținute, refuzul exprimat de Ministerul Public este justificat.

Totodată, prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum și pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. Își 2 și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3

1

alin. (1)

1

-1

4

din O.U.G. nr. x, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 912017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 și ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la sentința civilă nr. 1110 din 30.10.2020 a Tribunalului Vâlcea.

Toate aceste aspecte atrag incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. În esență, prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 171 alin. (1) și ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și ale art. 2517 și art. 2523 C. civ. Această critică se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Întrucât reclamanții au solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 26.11.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la 16.08.2022, instanța de fond trebuia să constate că în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 16.08.2019.

Soluția primei instanțe se fundamentează pe sentința civilă nr. 1110 din 30.10.2020 a Tribunalului Vâlcea, însă, această sentință a fost pronunțată într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite ordine de salarizare.

Potrivit art. 4 alin. (2) și (3) și art. 71 din Legea nr. 500/2002: art. 4 alin. (2) "sumele aprobate, la partea de cheltuieli, sub forma creditelor de angajament și creditelor bugetare, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite; alin. (3) angajarea cheltuielilor din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) se face numai în limita creditelor de angajament și în scopurile pentru care au fost aprobate; art. 71 nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (2) și alin. (3) constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă".

Conform art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3) și art. 47 alin. (6) din actul normativ anterior invocat:

"(art. 14) (1) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale; alin. (2) nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială; alin. (3) nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare; art. 22 alin. (1) ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale; art. 29 alin. (3) cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată; art. 47 alin. (6) creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".

În conformitate cu art. 1 din O.G. nr. 22/2002:

"(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. (2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".

Din economia prevederilor legale citate rezultă, în esență, că:

- redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege;

- ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate.

În atare context, ordonatorul principal de credite nu poate fi obligat la emiterea ordinelor de salarizare.

Având în vedere obiectul obligației stabilite prin sentința civilă nr. 1110 din 30.10.2020, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, esențiale în ceea ce privește executarea acestei sentințe.

Potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018: (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2021, se va realiza astfel: a) în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în al patrulea an de la dala la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. (2) Procedura de plată eșalonată prevăzută la alin. (1) se aplică și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2021, având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariate personalului din sectorul bugetar; (3) în cursul termenului prevăzut la alin. (1), orice procedură de executare silită se suspendă de drept; (4) sumele prevăzute la alin. (1), plătite în temeiul prezentei ordonanțe de urgență, se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică; (5) la sumele actualizate în condițiile alin. (4) se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data la care hotărârea judecătorească a rămas executorie; (6) prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plății titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la alin. (1)".

Deci, executarea sentinței civile nr. 1110 din 30.10.2020 (prin care au fost acordate diferențe de drepturi salariale), altfel decât în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, este nelegală.

Contrar interpretării instanței de fond, legea nu condiționează executarea sentinței civile nr. 1110 din 30.10.2020 de emiterea unor ordine de salarizare.

Conform art. 79

1

alin. (1) și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcția Națională Anticorupție funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Asimilarea salarizării procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul celor două Direcții cu cea a procurorilor din P.Î.C.C.J. s-a făcut în urma obținerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare și a unui grad profesional superior, prin interviul susținut în vederea numirii în structurile respective.

În consecință, salarizarea procurorilor din D.I.I.C.O.T. și D.N.A. are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la ședințele de judecată în cauzele instrumentate de D.I.I.C.O.T. și D.N.A., nu efectuează și urmărirea penală, cu caracteristicile și dificultățile specifice cauzelor de crima organizată și terorism, respectiv de combatere a corupției.

În atari condiții, argumentul invocat de prima instanță, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcții are la bază doar criteriul apartenenței la un domeniu restrâns în realizarea justiției, respectiv specificul infracțiunilor, este nefondat.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008.

Prin respectivele decizii, instanța de contencios constituțional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, "începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, "(1) ... începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor in vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)".

Din analiza dispozițiilor legale citate rezultă că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Conform art. 1 alin, 2 și art. 33 alin. (1) din acest act normativ, " art. 1 (2) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân in mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege; art. 33 alin. (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia".

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, "(3) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Prin urmare, dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Conform art. 8 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, "(1) ... procurorii... au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi".

Din coroborarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiași act normativ rezultă ca, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depășit. Calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectoriale și la coeficienți de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017.

Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, fără existența unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.

În speță, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut.

În atari condiții, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea ulterior datei de 01.01.2018.

Promovarea judecătorilor și procurorilor, precum și a personalului asimilat acestora se realiza în conformitate cu dispozițiile art. 43 și urm. din Legea nr. 303/2004.

La pct. 1 și 2 ale notei de la lit. B) din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017 se precizează că "I. Prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție. 2. Promovarea procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți se face doar prin examen sau concurs, în condițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

În perioada supusă analizei, reclamanții nu au deținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așadar, în mod greșit prima instanță a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În conformitate cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, "personalul... din celelalte instituții si autorități publice, salarizat la același nivel, ..., care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Potrivit art. 3

1

alin. (1)

3

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, "în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de baza/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate".

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și dreptul acordat de prima instanță.

În considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituțională a reținut că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ținând seama și de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că "sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia nr. 693 din 17.10.2006).

În jurisprudența sa, C.E.D.O. a reținut că "este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot. pron. în cauza Kechko c. Ucrainei).

De asemenea, aceeași instanță a stabilit că "statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (Hot. pron. în cauza Wieczorek c. Poloniei).

Toate aceste statuări ale Curții Constituționale și ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentința nr. 176/F-CONT din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și alții, dispunându-se obligarea pârâtului la emiterea unor ordine de salarizare prin care indemnizațiile de încadrare ale reclamanților să fie stabilite luând în considerare coeficientul de multiplicare 19, în conformitate cu sentința civilă nr. 1110/30.10.2020 a Tribunalului Vâlcea și decizia nr. 1099/17.03.2021 a Curții de Apel Pitești.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că drepturile vizate nu reprezintă drepturi salariale curente, ci despăgubiri cu caracter reparatoriu, iar emiterea unor noi ordine de încadrare ar fi nelegală.

Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată, iar în rejudecare va respinge acțiunea reclamanților ca nefondată, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Cu privire la corecta aplicare a dispozițiilor legale în materia salarizării magistraților

Potrivit art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

"Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege."

În același sens, art. 8 alin. (1) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că indemnizația de încadrare a magistraților se stabilește în raport cu gradul profesional deținut și nivelul parchetului la care funcționează efectiv.

Reclamanții sunt procurori din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale și judecătorii, iar nu din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În aceste condiții, aplicarea coeficientului de multiplicare 19, aferent funcțiilor de procuror din structura superioară a Ministerului Public, ar însemna extinderea nepermisă a efectelor hotărârilor judecătorești anterioare și modificarea artificială a ierarhiei salariale stabilite prin lege.

Cu privire la natura juridică a drepturilor rezultate din hotărârile judecătorești invocate de reclamanți

Prin Decizia nr. 4/2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a statuat că:

"Drepturile bănești stabilite prin hotărâri judecătorești în favoarea magistraților, reprezentând diferențe de indemnizație rezultate din aplicarea coeficientului de multiplicare 19, nu constituie drepturi salariale în sensul legilor de salarizare, ci despăgubiri destinate reparării prejudiciului creat printr-un tratament discriminatoriu anterior."

Această interpretare este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin urmare, hotărârile judecătorești invocate de reclamanți (sentința nr. 1110/2020 a Tribunalului Vâlcea și decizia nr. 1099/2021 a Curții de Apel Pitești) nu au natura unor acte normative de salarizare, ci reprezintă titluri executorii prin care s-au acordat sume compensatorii pentru o perioadă determinată. Aceste hotărâri nu pot constitui temei pentru emiterea unor noi ordine de încadrare, întrucât nu modifică în mod permanent baza de calcul a indemnizației de încadrare.

Cu privire la efectele juridice ale hotărârilor anterioare

Instanța de fond a reținut că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor menționate impune obligarea pârâtului la emiterea unor ordine de încadrare corespunzătoare.

Această interpretare este eronată, întrucât efectul pozitiv al lucrului judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) operează numai în privința situației de fapt și de drept analizate în cauza respectivă, iar nu cu privire la efecte juridice noi, născute ulterior.

Hotărârile anterioare au vizat acordarea unor diferențe bănești, nu stabilirea unui nou nivel permanent al indemnizației de încadrare. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat nu se poate extinde asupra unei cereri ulterioare care tinde la modificarea actelor de încadrare în funcție.

Cu privire la imposibilitatea emiterii ordinelor de salarizare solicitate

Emiterea unui ordin de salarizare reprezintă un act administrativ normativ cu caracter individual, care trebuie să se întemeieze exclusiv pe legislația în vigoare privind salarizarea personalului din justiție, nu pe interpretări judiciare privind perioade anterioare.

Or, niciun text legal nu autorizează Procurorul General să stabilească indemnizații prin raportare la coeficienți de multiplicare aferenți altor grade profesionale sau niveluri ierarhice.

De altfel, prin calificarea acestor drepturi ca despăgubiri, Decizia nr. 4/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a exclus expres posibilitatea ca ele să fie reflectate în actele administrative de încadrare curentă.

Emiterea ordinelor solicitate ar echivala, așadar, cu transformarea unei despăgubiri într-un drept salarial permanent, cu consecința încălcării principiului legalității bugetare și a dispozițiilor art. 14 și art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea constată că soluția instanței de fond este nelegală, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată, iar în rejudecare:

Va respinge acțiunea formulată de reclamanții A. și alții, ca nefondată.

În ceea ce privește soluția de menținere a celorlalte dispoziții ale sentinței recurate, instanța de recurs reține că, potrivit dispozitivului sentinței nr. 176/F-CONT din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a soluționat cauza atât sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și al fondului cererii de obligare a pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare.

Prin considerentele sentinței, instanța de fond a analizat în mod distinct excepția invocată de pârât, reținând, în esență, că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 și că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din această lege este unul de prescripție, calculat de la data refuzului nejustificat al autorității de a răspunde la cererea prealabilă. Reținând că reclamanții au formulat plângerea prealabilă la data de 08.08.2022 și că nu au primit răspuns până la momentul introducerii acțiunii (16.08.2022), instanța a apreciat corect că termenul de 6 luni nu era împlinit, respingând excepția ca neîntemeiată.

Analiza instanței de fond asupra acestei excepții este corectă, fiind în deplină concordanță cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la momentul refuzului expres sau tacit al autorității de a soluționa cererea prealabilă, iar nu de la momentul nașterii dreptului pretins.

În consecință, sub acest aspect, soluția instanței de fond - de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune - este legală și temeinică, neexistând motive de casare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, în ceea ce privește considerațiile generale referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, la natura actului administrativ solicitat și la cadrul procesual, Înalta Curte constată că acestea sunt corecte, întrucât: pârâtul - Ministerul Public, prin Procurorul General - este ordonator principal de credite și, potrivit art. 15 lit. ș) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, are atribuția de a emite ordine privind stabilirea indemnizațiilor de încadrare ale personalului din sistemul Ministerului Public; cererea reclamanților se circumscrie tipologiei acțiunilor în obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ individual, prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., ca nefondată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 176/F-CONT din 20 decembrie 2022 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și în rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 14 noiembrie 2024.