ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2024/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 05.06.2019, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., judecători la Tribunalul Vâlcea au solicitat anularea Ordinelor nr. 4988/C/29.11.2019 și nr. 5269/C/20.12.2019, emise de pârâtul Ministerul Justiției, emiterea unui nou ordin de salarizare, privindu-i pe contestatorii reclamanți, ordin prin care să se dispună ca începând cu data de 9 aprilie 2015, să le fie stabilită o indemnizație de încadrare brută lunară prin luarea în considerare și a coeficientului de multiplicare 19,000 (ce reprezintă diferențele de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DIICOT, DNA - O.U.G. nr. 27/2006, precum și dobânda legală penalizatoare, aferentă acestor diferențe) și care să cuprindă procentul de 25% (diferențe dintre anii 2022-2018) corect calculat.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 578 din 19 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâtul, Ministerul Justiției; a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19 începând cu data de 9 aprilie 2015; a fost respinsă în rest cererea.

Împotriva sentinței civile nr. 578 din 19 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerului Justiției, în a cărui calitate procesuală s-a subrogat ulterior Înalta Curte de Casație și Justiție.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția dreptului material la acțiune, în cauză nefiind aplicabile criteriile stabilite de art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 ori art. 2524 C. civ.

Pe fondul recursului, recurentul a arătat că, în opinia sa, nu există autoritate de lucru judecat, întrucât nu există triplă identitate, prin sentinta Tribunalului Dâmbovița stabilindu-se obligația de calculare și plată a drepturilor salariale, prin raportare la coeficientul 19,000.

Astfel prin prin hotărârea recurată s-au acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, instituindu-se un sistem paralel de salarizare.

A mai invocat recurentul faptul că atribuția de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziții legale, aparține altor organe. A făcut trimitere la deciziile pronunțate de Curtea Constituțională a României nr. 961/2009, nr. 51/2020, nr. 1325/2008, precum și decizia nr. 21/21.11.2016 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, a susținut că despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești prin raportare la coeficientul 19,000 stabilit prin O.U.G. n.27/2006 nu au modificat modul de stabilire a indemnizațiilor de încadrare, în speță nefiind vorba de cresteri salariale, cum apreciază prima instanță în mod nefondat, întrucât situațiile nu sunt asemănătoare, decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2018 neputând fi aplicată prin analogie, aceasta referindu-se la interpretarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 (majorările salariale de 2%, 5%, 11 %).

Acordarea coeficientului 19,000 sau majorarea drepturilor salariale pentru consilierii în probațiune nu se incadrează în categoria drepturilor reglementate prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale a României, care se referă la drepturi stabilite și recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

În fine a mai arătat că Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea nr. 330/2009, iar obligarea de a emite ordin de stabilire a indemnizației reclamanților si după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este nelegală, în condițiile această lege dispune la art. 1 alin. (3) în sensul că drepturile salariale sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezența lege.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din data de 16 februarie 2023, Înalta Curte a luat act de modificarea cadrului procesual prin preluarea calității procesuale pasive de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 4988/C/29.11.2019 s-a dispus ca indemnizația de încadrare brută lunară pentru domnii judecători A., B., C., D., E., F. și G. să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2016.

Prin sentința civilă nr. 868/22.05.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea formulată de reclamații din prezenta cauză și a obligat pârâtul Ministerul Justiției la recalcularea îndemnizațiilor de încadrare ale acestora conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 26.10.2015 și în continuare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000.

În acest context instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. judecători la Tribunalul Vâlcea au solicitat anularea Ordinelor nr. 4988/C/29.11.2019 și nr. 5269/C/20.12.2019, emise de pârâtul Ministerul Justiției, emiterea unui nou ordin de salarizare, privindu-i pe contestatorii reclamanți, ordin prin care să se dispună ca începând cu data de 9 aprilie 2015, să le fie stabilită o indemnizație de încadrare brută lunară prin luarea în considerare și a coeficientului de multiplicare 19,000 (ce reprezintă diferențele de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DIICOT, DNA - O.U.G. nr. 27/2006, precum și dobânda legală penalizatoare, aferentă acestor diferențe) și care să cuprindă procentul de 25% (diferențe dintre anii 2022-2018) corect calculat.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâtul Ministerul Justiției, care a fost obligat la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19,000 începând cu data de 9 aprilie 2015, minister în calitatea procesuală a căruia s-a subrogat ulterior Înalta Curte de Casație și Justiție, formulând recurs din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit a fost respinsă excepția dreptului material la acțiune, iar, pe fondul recursului: nu există autoritate de lucru judecat, față de lipsa triplei identități, prin sentinta Tribunalului Dâmbovița stabilindu-se obligația de calculare și plată a drepturilor salariale, prin raportare la coeficientul 19,000; prin hotărârea recurată s-au acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, instituindu-se un sistem paralel de salarizare; atribuția de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziții legale, aparține altor organe; acordarea coeficientului 19,000 sau majorarea drepturilor pentru consilierii în probațiune nu se incadrează în categoria drepturilor reglementate prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale a României; obligarea de a emite ordin de stabilire a indemnizației reclamanților si după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este nelegală, în condițiile această lege dispune la art. 1 alin. (3) în sensul că drepturile salariale sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezența lege, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 05.06.2019, dar prin cererea de chemare în judecată nu se solicita instanței simpla obligarea a pârâtului la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. menționate anterior.

Obligația de plată a drepturilor salariale a fost dedusă deja judecății în dosarul nr. x/2018, iar prin cererea introductivă prezentă se solicită anularea unui ordin de salarizare și emiterea unui alt ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite în acest dosar, în care problema dreptului reclamanților a fost tranșată în mod definitiv.

În aceste condiții, având în vedere și împrejurarea că excepția prescripției nu mai are o natură juridică imperativă, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției în raport cu temeiurile invocate de pârât prin întâmpinare.

Pe fondul recursului, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 868/22.05.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea formulată de reclamații din prezenta cauză și a obligat pârâtul Ministerul Justiției la recalcularea îndemnizațiilor de încadrare ale acestora conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 26.10.2015 și în continuare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000.

Prin urmare dreptul subiectiv la plata unui salariu care să țină seama de coeficientul de multiplicare 19,000 a fost definitiv stabilit, argumentele pârâtului referitoare la legalitatea stabilirii unui astfel de coeficient fiind chestiuni soluționate prin sentința civilă nr. 868/22.05.2019.

În acest context, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 74 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004:

"(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege. (2) Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială (…)".

Potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII art. 8 alin. (2) al Legii nr. 153/2017 "(2) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. (...)"

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009 "În exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise.(…)"

Întrucât reclamanții se află în posesia unor hotărâri judecătorești definitive prin care s-a stabilit dreptul de salarizare a acestora prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 precum și data de la care se impune recalcularea, în mod corect a reținut prima instanță că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009, pârâtul Ministerul Justiției avea obligația de a proceda la emiterea ordinelor individuale de salarizare, prin calcularea indemnizației de încadrare, începând cu data de 26.10.2015, prin valorificarea coeficientul de multiplicare 19,000.

Nu sunt relevante argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs privind reținerea greșită a autorității de lucru judecat, care de altfel nici nu a fost reținută de prima instanță ca urmare a îndeplinirii triplei identități astfel cum în mod eronat susține recurentul, întrucât reclamanții nu au solicitat emiterea unui ordin de salarizare în executarea sentinței nr. 868/22.05.2019 a Tribunalului Dâmbovița, ci emiterea unui ordin de salarizare privind drepturile salariale ale reclamanților prin raportare la obligația pârâtului Ministerul Justiției de calculare și plată a acestora, astfel cum a fost stabilită prin sentința menționată.

Obligațiile stabilite prin sentința nr. 868/22.05.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, are drept consecință obligația corelativă a Ministerului Justiției (Înaltei Curți de Casație și Justiție) de emitere a unui ordin prin care să se stabilească drepturile salariale în conformitate cu cele hotărâte în dosarul nr. x/2018.

În ceea ce privește argumentele recurentului-pârât privind competența altor organe de constatare a constituționalității dispozițiilor legale ori a constatării caracterului discriminatoriu în sensul invocat, Înalta Curte constată că și acestea sunt nerelevante în condițiile în care problema obligării la plata a drepturile salariale ale reclamanților calculate prin raportare la coeficientul 19,000 a fost tranșată în mod definitiv astfel cum s-a reținut anterior, aspectele criticate de Minister fiind de altfel doar referiri ale instanței de fond la considerentele sentinței pronunțate în litigiul de muncă antereferit, în consolidarea propriului raționament.

În aceste condiții, se constată că singura chestiune asupra căreia poartă disputa litigioasă este dacă Ministerul Justiției, care a fost obligat să plătească reclamanților drepturile salariale calculate prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, are și obligația corelativă de a emite acte de salarizare corespunzătoare, aspect care a fost soluționat în mod corect de prima instanță.

În fine, nici argumentele privind intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu poate modifica acest raționament, în condițiile în care există stabilită pentru Ministerul Justiției o obligație de plată a drepturilor salariale calculate prin raportare la coeficientul 19,000 tranșată în mod definitiv prin sentința nr. 868/22.05.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție (subrogată în calitatea procesuală a Ministerului Justiției) împotriva sentinței civile nr. 578 din 19 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.