ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4398/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 ianuarie 2020, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, a solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006);

- luarea de ambii pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamantă a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 130 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției, invocate de pârâtul Ministerul Justiției;

(ii) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București;

(iii) a obligat pârâtul Ministerul Justiției pentru reclamantă un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.10.2015 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT);

(iv) a respins în rest acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 130 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în principal, admiterea excepțiilor invocate, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei și respingerea acțiunii.

Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul critică soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, considerând că această soluție contravine deciziei Înaltei Curți de soluționare a unui recurs în interesul legii nr. 13/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, prin care s-a statuat că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială. În sensul aplicabilității acestei decizii în litigii similare, recurentul-pârât solicită a fi avute în vedere deciziile ÎCCJ-SCAF nr. 3301/2018, nr. 1900/2019, precum și decizia Curții de Apel București nr. 4983/2018, pronunțată în soluționarea apelului declarat în dosarul nr. x/2017.

În speță, susține recurentul-pârât, Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamanta, aceasta având raporturi de muncă cu instanța angajatoare, astfel că ministerul nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri bănești.

Prin al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât critică soluția de respingere a prescripției dreptului material la acțiune, susținând că reclamanta solicită repararea prejudiciului creat prin discriminare, iar potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, termenul de introducere a unei astfel de acțiuni este de 3 ani de la data săvârșirii faptei sau de la data la care reclamanta putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Totodată, prevederile art. 2500, coroborate cu art. 2517 și art. 2524 C. civ., stabilesc că dreptul material la acțiune se prescrie în 3 ani de la data la care titularul dreptului la acțiune cunoștea sau putea să cunoască nașterea lui.

Față de aceste aspecte, arată recurentul-pârât, cererea reclamantei este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 17.01.2017, întrucât a fost introdusă la data de 17.01.2020.

Pe fondul cauzei, printr-un al treilea rând de critici, recurentul-pârât susține că în speță s-a reținut greșit autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 746 din 02.05.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, între cele două cauze neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauza. Astfel, prezentul dosar are ca obiect cererea reclamantei de obligare la emiterea unui nou ordin de salarizare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, pe când dosarul anterior a avut ca obiect recalcularea și plata drepturilor prin raportare la acest coeficient.

Totodată, susține recurentul-pârât că, prin admiterea cererii de față, instanța a instituit un regim de salarizare diferit de cel stabilit de legiuitor, dând dreptul altor categorii profesionale, indiferent de gradul profesional, să primească drepturile salariale corespunzătoare procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Arată recurentul că atributul analizării unui caracter posibil discriminatoriu al sistemului de salarizare stabilit de legiuitor revine Curții Constituționale, care s-a și pronunțat anterior cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 27/2006. În acest sens, invocă deciziile Curții Constituționale nr. 861/2009 și nr. 789/2009, prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate ale art. 11 din O.U.G. nr. 27/2006, precum și decizia nr. 51/2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (6) și ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Recurentul-pârât învederează că prima instanță nu a administrat probe din care să rezulte că, la data intrării în vigoare a Legii nr. x, exista vreo indemnizație stabilită în funcție de coeficientul de multiplicare 19,00. Susține, contrar primei instanțe, că acest coeficient de multiplicare nu a fost inclus în indemnizația de încadrare brută niciodată, prin hotărârile judecătorești invocate de reclamantă fiind solicitate despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale încasate și cele calculate conform coeficientului de multiplicare corespunzător procurorilor din cadrul DNA și DIICOT.

În privința stării de discriminare invocate de reclamantă, recurentul-pârât face trimitere și la Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-310/10, Directiva 2000/78/EC, Directiva 2000/43/EC, precum și la deciziile Curții Constituționale referitoare la interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, arătând că reglementarea printr-un act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000.

Susține recurentul-pârât, contrar instanței de fond, că în speță nu este vorba de creșteri salariale, decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept neputând fi aplicată prin analogie. De asemenea, nu este aplicabilă nici Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, care se referă la drepturi stabilite prin hotărâri judecătorești care produceau efecte la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, iar nu la hotărâri judecătorești care privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare. Prin urmare, chiar dacă prin hotărâri judecătorești au fost acordate despăgubiri în raport de coeficientul de multiplicare corespunzător indemnizațiilor procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, acestea nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia, iar dispozițiile acelor hotărâri au încetat la data intrării în vigoare a noilor legi ale salarizării, O.U.G. nr. 27/2006 fiind abrogată prin Legea nr. 330/2009, lege în temeiul căreia Ministerul Justiției a emis noi ordine de salarizare.

Mai susține recurentul-pârât că, prin sentința recurată, prima instanță a acordat în mod nelegal drepturile salariale solicitate și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, contrar art. 1 alin. (3) din acest act normativ și art. 162 alin. (3) Codul muncii.

Intimata-reclamantă A. și intimatul-pârât Tribunalul București nu au depus întâmpinări față de recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că prima instanță a statuat corect asupra legitimității procesuale a autorității ministeriale, reținând că raportul juridic litigios este generat de refuzul emiterii ordinului de salarizare conform solicitării reclamantei. Mai exact, prin sentința recurată s-a reținut că Ministerul Justiției are atribuții în emiterea ordinelor de salarizare și stabilirea drepturilor salariale, iar în baza acestor ordine se procedează la achitarea drepturilor salariale.

În recurs, pârâtul Ministerul Justiției s-a prevalat de calitatea sa de ordonator principal de credite, arătând că nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajator și angajat vizând plata drepturilor salariale, astfel cum rezultă din deciziile interpretative și jurisprudențiale ale Înaltei Curți; așadar, recurentul-pârât a formulat critici care antamează doar al doilea petit al cererii, iar nu și cel principal, privind obligația de emitere a ordinului de salarizare.

Însă, Înalta Curte constată că instanța de fond a respins cel de-al doilea capăt al cererii, referitor la obligarea pârâților la luarea măsurilor necesare pentru repararea prejudiciului și plata diferențelor salariale. Cum în cauză a formulat recurs doar pârâtul Ministerul Justiției, soluția de respingere a cererii de plată a diferențelor salariale a dobândit caracter definitiv, astfel că nu poate fi decelat interesul acestuia de a repune în discuție calitatea sa procesuală pasivă pe acest petit accesoriu, câtă vreme pretenția reclamantei a fost respinsă definitiv pe fond.

Înalta Curte constată, astfel, că față de pârâtul Ministerul Justiției prima instanță a dispus obligarea autorității la emiterea ordinului de salarizare, obligație care corespunde atribuțiilor sale de ordonator principal de credite, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite. Rezultă că Ministerul Justiției are atribuții și în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor și asistenților judiciari, precum și stabilirea drepturilor salariale ale acestora, astfel că există identitate între titularul obligației subiective și persoana chemată în judecată.

În consecință, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, fiind corectă soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că, prin sentința nr. 746 din 02.05.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, s-a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptățirea reclamantei la plata contravalorii diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legată penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, începând din data de 01.10.2015 și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare a reclamantei.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data rămânerii definitive a acestei sentințe (28.10.2019), moment la care reclamanta a cunoscut sau putea să cunoască nașterea dreptului său la încadrarea salarială corespunzătoare celor dispuse prin hotărârea judecătorească, conform dispozițiilor C. civ., iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul acestui termen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiției, fiind corectă soluția primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a reținut greșit incidența autorității de lucru judecat în cauză. În continuarea acestei critici, solicitând înlăturarea efectelor produse de sentința civilă nr. 746 din 02.05.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, a susținut recurentul-pârât că, prin admiterea acțiunii, prima instanță a instituit un sistem de salarizare diferit de cel stabilit de legiuitor; astfel, acordarea către reclamantă, prin hotărâre judecătorească, a indemnizației de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor altor categorii profesionale contravine dispozițiilor legilor de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, consecința fiind aceea că toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) ar putea primi drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Înalta Curte constată că, pronunțând o soluție de admitere a acțiunii, prima instanță nu a analizat fondul dreptului referitor la un anume nivel al salarizării, ci a avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 746 din 02.05.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, prin care Ministerul Justiției și Tribunalul București au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei începând cu 01.10.2015 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și să-i plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legată penalizatoare începând din data de 01.10.2015 și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare. Această sentință a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, prin decizia nr. 2660 din 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2018.

Recurentul-pârât a contestat incidența prevederilor art. 430 și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., susținând că nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză între prezentul litigiu și cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Dâmbovița, pentru a opera autoritatea de lucru judecat. Contrar acestei opinii, Înalta Curte constată că pentru a se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, raportat la prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora și care conturează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Față de soluția definitivă a Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a recunoscut dreptul reclamantei la încadrarea salarială cu coeficientul 19,00, obligația dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităților necesare, constând în emiterea ordinului de salarizare. În consecință, apărările recurentului-pârât Ministerul Justiției cu privire la inexistența unei norme legale care să confere un astfel de drept reclamantei, care au făcut obiectul analizei în cuprinsul sentinței civile nr. 746/2019 a Tribunalului Dâmbovița, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cât privește criticile recurentului-pârât referitoare la stabilirea prin hotărârea recurată a unui alt sistem de salarizare decât cel prevăzut de legiuitor și la încălcarea legilor salarizării, Înalta Curte observă că aceste aspecte au fost în mod legal înlăturate de instanța de fond, ca urmare a reținerii autorității de lucru judecat. Prima instanță a constatat a fi nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, cuprins în adresa nr. x/2019 emisă de Ministerul Justiției, motivele invocate în cuprinsul acesteia și reiterate prin actele procesuale formulate în prezenta cauză fiind înlăturate ca efect al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 746 din 02.05.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și în ceea ce privește considerentele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de pârât. Or, prin recursul de față, recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond, care, însă, nu pot face obiectul analizei în prezentul litigiu, câtă vreme li se opune autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive anterioare.

Pentru aceleași considerente, nu vor mai fi analizate nici argumentele recurentului-pârât referitoare la aspectele de discriminare, care sunt, de asemenea, înlăturate prin hotărârea judecătorească cu caracter definitiv a Tribunalului Dâmbovița.

În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că în dosarul cauzei nu s-au administrat probe din care să rezulte că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, exista vreo indemnizație stabilită în funcție de coeficientul de multiplicare 19,00, deoarece despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești nu au modificat modul de stabilire a indemnizațiilor de încadrare, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu poate fi analizată această apărare, care tinde la dovedirea inexistenței dreptului reclamantei de a beneficia de încadrarea salariară pretinsă. Recurentul-pârât putea susține un astfel de argument, precum și orice alte apărări ar fi considerat a fi necesare, în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Dâmbovița, în cadrul căruia instanța a examinat pretențiile reclamantei din perspectiva existenței sau nu a dreptului la stabilirea indemnizației în funcție de coeficientul de multiplicare 19,00. O astfel de analiză nu poate fi făcută în prezenta cauză, ca urmare a incidenței autorității de lucru judecat, instanța fiind învestită de reclamantă doar cu acțiunea în obligarea Ministerului Justiției la emiterea ordinului de salarizare în conformitate cu soluția din sentința nr. 746/2019.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, și critica referitoare la încadrarea salarială anterior menționată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, contrar art. 1 alin. (3) din acest act normativ și art. 162 alin. (3) Codul muncii. După cum se observă, prin sentința recurată instanța de fond a dispus emiterea ordinului de salarizare privind încadrarea începând cu data de 01.10.2015 și în continuare, fără a stabili un reper temporal final și fără a se raporta la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. În măsura în care ar fi incident un caz de plafonare/modificare a indemnizației brute lunare (sau a elementelor acesteia) în temeiul unei legi noi de salarizare, plafonarea respectivă se va aplica conform actului normativ care o prevede, incidența unei astfel de plafonări nefăcând obiectul analizei instanței de fond. Prin urmare, nu poate fi decelat un caz de nelegalitate a sentinței fondului, raportat la obligația de emitere a unui ordin de salarizare în coordonatele stabilite conform dispozitivului hotărârii și considerentelor care susțin soluția.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 130 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2022.