ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6231/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., judecător in cadrul Curții de Apel București, a chemat in judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, solicitând emiterea de către Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare, prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale in raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); luarea de ambii pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 147/2020 pronunțată la data de 30 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Justiției și a admis în parte în parte acțiunea, obligând pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.10.2015 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT). Totodată, a dispus respingerea, în rest, a acțiunii.

Cererea de recurs Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței, in sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 3.1. Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a respins eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește plata drepturilor, în condițiile în care prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată". În motivarea acestei decizii, ÎCCJ a reținut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se afla în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale". Prin urmare, cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc, formulate de către personalul instanțelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Ministerului Justiției, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției. Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de munca ale reclamantului s-au stabilit cu instanța angajatoare, astfel că drepturile salariale îi sunt datorate, calculate și plătite direct de către aceasta. Împrejurarea că obiectul principal, formulat în petitul care privește obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, vizează o obligație care revine într-adevăr Ministerului Justiției nu creează un raport juridic de dreptul muncii cu reclamantul, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata unor drepturi bănești. Recurentul-pârât a invocat practică judiciară (Decizia nr. 3301/12.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 1900/4.04.2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 4983/14.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2017. În consecință, față de argumentele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respingerii capătului de cerere privind plata diferențelor salariale în contradictoriu cu acest pârât. 3.2. În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, având în vedere că reclamantul invocă discriminarea, solicitând repararea prejudiciului creat, recurentul a arătat că, potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, "(2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei." Potrivit dispozițiilor art. 2500 coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie daca nu a fost exercitat în termenul de 3 ani. De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui." Astfel, în prezenta cauză nu este aplicabil niciunul dintre criteriile stabilite de prevederile O.G. nr. 137/2000 și prin urmare, în afara legii nu se poate vorbi de discriminare în sensul impus de acest act normativ. În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/2015, prin care în dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că "în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați". Ca atare, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 17.01.2020, cererea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 17.01.2017, prin urmare instanța fondului în mod eronat a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii, în sensul admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și respingerii acțiuni ca prescrisă pentru perioada solicitată prin acțiune. 3.3. Pe fond, prima instanță a admis acțiunea motivat de faptul că reclamantul este în posesia sentinței nr. 746/2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, definitivă prin care s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea reclamantului la recalcularea și plata diferențelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului DNA - DIICOT, începând cu 01.10.2015, sume actualizate și dobânda legală penalizatoare. În primul rând, raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, se arată că, în măsura prima instanță reținea existența unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data la care reclamantul s-a adresat Ministerului Justiției, solicitarea acestuia fiind formulată la 23.10.2019 și primită la 27.10.2019. În schimb, data de 01.10.2015 are relevanță doar din perspectiva executării sentinței nr. 746/2019, însă această hotărâre nu a obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare. Pentru acest motiv, soluția instanței de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexistând o triplă identitate de părți, obiect, cauză, având în vedere ca în prezenta cauză se solicită emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menționat mai sus are ca obiect recalcularea și plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19.000. Pe de altă parte, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamantului de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. Atribuția de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale. De altfel, Curtea Constituțională s-a și pronunțat în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate invocate cu privire la dispozițiile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, prin Decizia nr. 861/2009 și prin Decizia nr. 789/2009. De asemenea, recurentul a invocat Decizia CCR nr. 51/2020 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (6) și ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii. Pe de altă parte, trebuie observat că instanța de fond nu a administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizație stabilită în funcție de coeficientul de multiplicare 19,000 și la care să se raporteze în mod concret. Contrar afirmației primei instanțe, potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,000, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătorești trebuia inclus în indemnizația bruta de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, acesta nu a fost inclus în indemnizația de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare nu s-a solicitat stabilirea indemnizațiilor brute de încadrare în funcție de coeficienții DNA și DliCOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferențelor dintre drepturile salariate încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT. Prin urmare, nefiind făcută nicio analiza care sa privească o modificare/majorare a indemnizațiilor de încadrare, față de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești nu au modificat modul de stabilire a indemnizațiilor de încadrare. În ceea ce privește starea de discriminare, se invocă ca fiind relevantă decizia CJUE pronunțată în cauza C-310/10, Agafiței contra României, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA și DIICOT, stabilind că, criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Totodată, recurentul a reamintit și deciziile nr. 818, 819, 820/03.07.2008 ale Curții Constituționale precum și Decizia nr. 1325/4.12.2008, prin care Curtea Constituțională a constatat că înțelesul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, În același timp, această pretinsă formă de discriminare excedează tuturor formelor de discriminare reglementate prin O.G. nr. 137/2000. Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, față de jurisprudența CEDO și jurisprudența CCR în materia discriminării, se poate constata că este exclusă discriminarea în prezenta cauza și deci nu se poate vorbi de prejudiciu sau de repararea acestuia prin acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege. Ca atare, reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competențele CNCD și instanței de judecată exclusiv în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor legale care instituie drepturile în discuție. Așadar, în speța de față nu este vorba de "alte creșteri salariale", cum apreciază prima instanța în mod absolut nefondat și prin urmare, întrucât situațiile nu sunt asemănătoare, Decizia nr. 7/2019 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2018 nu poate fi aplicată prin analogie. Decizia nr. 7/2019 se referă la interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prin raportare strict la hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2 %, 5 % și 11 % și nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative care au aplicabilitate generală. în analiza sa, înalta Curte de Casație și Justiție a plecat de la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, în sensul că hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% și 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), în comparație cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare (ex. recunoașterea sporului de doctorat). Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2, 5,11 % de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte și ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze. Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DI1COT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 indice 1 are următorul cuprins: "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Așadar, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare. Prin urmare, chiar dacă există sentințe judecătorești prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizații le/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate și nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Așadar, dispozițiile acestor sentințe și-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiției a emis noi ordine de salarizare. Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009. După cum a arătat și prin întâmpinarea formulată, personalul bugetar a fost reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantului potrivit dispozițiilor acesteia. Totodată, obligarea pârâtului de a emite ordin de stabilire a indemnizației reclamantului și după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 este nelegală, în condițiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.". Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond în mod nelegal a acordat drepturile salariale și în continuare, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile si instituțiile publice finanțate integrat sau in majoritate de ta bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative. Astfel, față de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ținând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizația, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul și nici instanța nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislația în materie salarială sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă și pe de altă parte este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, nefiind actual. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Reclamantul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Justiției, acesta va trebui respinsă de instanța de judecată, în condițiile în care are obligația emiterii ordinelor de salarizare pentru judecătorii de la judecătorii, tribunale și curțile de apel, în calitate de ordonator principal de credite, bugetul instanțelor fiind administrat de MJ. Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor de la tribunale se stabilesc prin ordin al ministrului justiției, care dispune virarea sumelor de plată în conturile ordonatorilor secundari și terțiari de credite. Pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a arătat că, potrivit sentinței nr. 746 din 02.05.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, Ministerul Justiției și Tribunalul București au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a intimatului A., conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și să-i plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, începând din data de 01.10.2015 și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare. Prin urmare, intimatul deține deja hotărâre judecătorească definitivă în ceea ce privește recalcularea indemnizației sale de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 si O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 01.10.2015 si în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 lit. A) pct. 13. Tot ceea ce trebuie să facă Ministerul Justiției este să emită și ordinul de salarizare aferent. Toate apărările MJ referitoare la fondul pretențiilor vizând coeficientul de multiplicare reprezintă aspecte inutile si străine cauzei de fată, refuzându-se executarea unei hotărâri judecătorești definitive, care se impune cu putere de lucru judecat între Părți, si încălcându-se în mod flagrant art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, nici prescripția extinctivă nu operează, pentru că nu a curs pe durata judecății în fata Tribunalului Dâmbovița și Curții de Apel Ploiești, acțiunea fiind admisă, așadar excepția invocată de pârâți este neîntemeiată, obligația de emitere a ordinului salarial revenind din 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006). Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Ca atare, nu trebuiau administrate probe în sensul solicitat de Ministerul Justiției. A aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. În plus, Ministerul Justiției invocă unele hotărâri judecătorești care nu au vreo aplicabilitate în cauză.

Procedura de soluționare a recursului În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 16.12.2020 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 6.1. Situația de fapt reținută de prima instanță Prin sentința nr. 746 din 02.05.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantului A., conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și in continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit in Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și să-i plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 și in continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legată penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, începând din data de 01.10.2015 și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare a reclamantului. Reclamantul a susținut, în esență, că, desi a solicitat pârâtului Ministerul Justiției punerea în executare a acestei sentințe, în sensul emiterii ordinului de salarizare corespunzător dispozitivului sentinței, formulând în acest sens plângere prealabilă, pârâtul nu a dat curs acestei solicitări, refuzul pârâtului fiind considerat nejustificat. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 la Ministerul Justiției, reclamantul a solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale in raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), solicitând astfel punerea în executare a sentinței nr. 746 din 02.05.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă. Cu adresa nr. x/2019 emisă de Ministerul Justiției a comunicat reclamantului că solicitarea acestuia nu poate fi soluționată favorabil, având în vedere că, în ceea ce privește coeficientul de multiplicare 19, nu există niciun judecător care să beneficieze prin ordin al ministrului justiției de drepturi salariale stabilite în raport de coeficienții de ierarhizare recunoscuți procurorilor DIICOT/DNA, drepturile judecătorilor fiind stabilite prin ordin al ministrului justiției în raport de criteriile legale (nivelul instanțelor, gradul professional, funcția deținută și, după caz, vechimea în mnuncă și în funcție), precum și că acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT prin hotărâri judecătorești nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2,5, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, iar coeficienții de multiplicare pentru procurorii DNA/DIICOt nu au corespondent în funcțiile ocupate de judecători. S-a mai arătat că hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile de muncă având ca obiect acordarea coeficientului de multiplicare 19,000 se vor executa inter partes, în conformitate cu prevederile legale referitoare la plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea drepturilor de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice. 6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât și a apărărilor intimatului-reclamant 6.2.1. În ceea ce privește criticile legate de greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției Înalta Curte constată că recurentul a întemeiat toate aceste susțineri pe ideea că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată, conform Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016. A mai subliniat recurentul că împrejurarea că obiectul principal, formulat în petitul care privește obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, vizează o obligație care revine într-adevăr Ministerului Justiției nu creează un raport juridic de dreptul muncii cu reclamantul, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata unor drepturi bănești. Or, cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că petitul acțiunii din prezenta cauză nu cuprinde și solicitarea de obligare la plată ca atare, ci doar solicitările de emitere de către Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare și de luare de către ambii pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat. Cum calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între titularul obligației subiective și persoana chemată în judecată, reprezentând o condiție de exercitare a acțiunii civile, iar potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, rezultă că Ministerul Justiției are atribuții și în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor și asistenților judiciari, precum și stabilirea drepturilor salariale ale acestora, ordine în baza cărora se procedează la achitarea veniturilor salariale. Cum în speță, raportul juridic litigios este generat de refuzul pârâului Ministerul Justiției de a emite un nou ordin de salarizare pentru reclamant, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că acesta are legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu. 6.2.2. În ceea ce privește criticile legate de greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, constatând caracterul neîntemeiat al acestei excepții. Prin sentința nr. 746 din 02.05.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018 s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea reclamantului la plata contravalorii diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 și in continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legată penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, începând din data de 01.10.2015 și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare a reclamantului. Astfel, de la data rămânerii definitive a acestei sentințe (28.10.2019), curge termenul de prescripție de 3 ani în interiorul căruia reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată de față. 6.2.3. Motivele de recurs privind fondul cauzei Recurentul a invocat faptul că, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamantului de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs ignoră motivația esențială ce a stat la baza admiterii acțiunii de către prima instanță, care nu a analizat fondul dreptului dedus judecății, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești definitive prin care Ministerul Justiției și Curtea de Apel București au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantului începând cu 01.10.2015 și in continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit in Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și să-i plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 și in continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legată penalizatoare începând din data de 01.10.2015 și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare. Această sentință a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelurilor prin decizia nr. 2660 din data de 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2018. Exclusiv în raport de aceste considerente, prima instanță a constatat că apărările formulate de pârâtul Ministerul Justiției în prezenta cauză au făcut obiectul analizei și în cuprinsul sentinței nr. 746 din 02.05.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, fiind respinse și devenind aplicabile prevederile art. 430 si ale art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Astfel, în raport de aceste dispoziții legale, prima instanță a recunoscut autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizionala, adică a acelor motive care contin solutii asupra unor puncte litigioase ale procesului de asa maniera încât doar felul in care au fost aduse in fata judecății (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetarii fondului), face ca astfel de solutii sa nu se regăsească in dispozitiv. Asadar, trebuie recunoscut ca intra in autoritate de lucru judecat, alaturi de dispozitivul care transeaza litigiul, si motivele care sustin solutia, precum si motivele care contin ele insele solutii pe aspectele litigioase invocate de parti si supuse dezbaterii acestora. Ca urmare a acestui argument, prima instanță a reținut ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, refuz cuprins în adresa nr. x/2019 emisă de Ministerul Justiției, motivele invocate în cuprinsul acesteia și reiterate prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză, trebuind să fie înlăturate ca efect al autorității de lucru judecat al sentinței nr. 746 din 02.05.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, și deciziei nr. 2660 din data de 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2018 atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și în ceea ce privește considerentele care contin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de pârât. Or, prin recursul de față, recurentul-pârât reiterează acest argumente pe fond, argumente în mod legal înlăturate de prima instanță ca efect al prev. art. 430 și 431 din C. proc. civ. În ceea ce privește critica legată de data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, nici aceasta nu poate fi reținută, cât timp coordonatele dreptului material ce se impune a fi consacrat prin emiterea ordinului de către ordonatorul de credite trebuie să fie întocmai cele din cuprinsul hotărârii judecătorești definitive mai sus menționate. Nu vor mai fi analizate argumentele legate de discriminare invocate de către recurentul-pârât, cât timp acestea au fost înlăturate prin hotărârea judecătorească menționată cu caracter definitiv. În ceea ce privește susținerea că nu s-au administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizație stabilită în funcție de coeficientul de multiplicare 19,000 și la care să se raporteze în mod concret reclamantul, deoarece despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești nu au modificat modul de stabilire a indemnizațiilor de încadrare, Înalta Curte constată că la dosarul de recurs au fost depuse: Ordinul nr. 286/24.12.2020 emis de ICCJ prin care au fost salarizați magistrații asistenți în perioada de referință 29 iunie 2017-31 decembrie 2017 prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19 și Ordinul nr. 4182/2021 emis de Ministerul Justiției privind reîncadrarea unor judecători începând cu data de 1.11.2020 cu aplicare aceluiași coeficient. Astfel, nici această susținere nu mai poate fi reținută. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect și cu justa aplicare a legii a constatat prima instanță, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite reclamantului un nou ordin de salarizare. 6.3. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.