Decizia nr. 1689/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 356/2021 a Curții de Apel Craiova

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 01.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, a solicitat: - să fie obligat intimatul să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, un nou ordin de salarizare prin care indemnizația de încadrare lunară să fie calculată cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 02.12.2016 și în continuare, astfel cum i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească; - să se dispună ca obligația intimatului de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată prin plata unei penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menționat la capătul de cerere anterior.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 356/2021 din data de 03 noiembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Justiției și, admițând în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului un nou ordin de salarizare începând cu data de 02.12.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000, stabilit prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit A pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), respingând în rest acțiunea.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri - Sentința nr. 356/2021 din data de 03 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal - a promovat recurs pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI și, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 8 C. proc. civ., acesta a solicitat admitere recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecare admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greșita respingere a excepției necompetenței teritoriale, excepție de ordine publică, invocată până la primul termen de judecată. Apreciază că în speță competența de soluționare a cauzei aparține în mod exclusiv Curții de Apel București, conform art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, astfel că nici prevederile art. 127 C. proc. civ. privind competența facultativă nu sunt incidente în cauză. Printr-un alt rând de critici, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurentul-pârât susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât și-a întemeiat soluția pe sentința nr. 858 pronunțată la data de 15.07.2020 de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, deși această hotărârea judecătorească nu a obligat pârâtul la emiterea unor noi ordine de salarizare, ci la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, precum și la plata unor diferențe salariale, astfel că în temeiul lor nu au fost emise acte noi de reîncadrare salarială. Susține că, prin soluția dispusă, prima instanță a completat și modificat dispozițiile Legii nr. 153/2017, stabilind ca indemnizația de încadrare a reclamantului să fie făcută după alte criterii decât cele din lege. În acest sens, face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 838/2009, nr. 818-821 din 03 iulie 2008, nr. 838/2009, nr. 51/2020, iar apoi redă cadrul normativ care prevede modalitatea de calcul a indemnizației de încadrare în raport de coeficientul 19,000, precum și prevederile art. 1 alin. (3), art. 36 alin. (1), art. 38 din Legea nr. 153/2017, concluzionând asupra neîncadrării reclamantului în gradul și funcția necesare pentru ca indemizația să fie calculată în raport de acest coeficient. Susține recurentul că obligarea la depășirea plafonului instituit de lege reprezintă, în fapt, o nesocotire a normelor legale în materie de salarizare și concluzionează criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate în sensul că, față de textul de lege capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ținând cont că, pe de o parte, numai prin lege se poate modifica indemnizația, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul și nici instanța nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislația în materie salarială sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă și, pe de altă parte, este vorba despre un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, nefiind actual. Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că, raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată încadrarea cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, vă solicită a se aprecia că, în măsura prima instanță reținea existența unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data la care reclamantul s-a adresat Ministerului Justiției. Data de 02.12.2016 are relevanță doar din perspectiva executării sentinței nr. 858/2020, însă, după cum vom dezvolta în continuare, această hotărâre nu a obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare. Pentru acest motiv, consideră că soluția instanței de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexîstând o triplă identitate de părți, obiect, cauză, având în vedere că în prezenta cauză se solicită emiterea unor noi ordine cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menționat mai sus are ca obiect recalcularea si plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19.000. Pe de altă parte, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanților de a li se acorda, prin hotărâre judecătorească, indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariate corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. Atribuția de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituțîonalitate a acelor prevederi legale. De altfel, Curtea Constituțională s-a și pronunțat în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate invocate cu privire la dispozițiile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, sens în care invocă Decizia CCR 861/2009 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 și art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, conform căreia Curtea Constituțională a constatat că o atare diferențiere este una justificată în mod obiectiv și rațional și că discriminarea salarială ar fi apărut numai atunci când legiuitorul nu ar fi ținut cont de poziția superioară a parchetului sau instanței de judecată. De asemenea, invocă și Deciziile CCR nr. 789/2009 și nr. 682/2009 referitoare la respingerea excepției de neconstituționali ta te a dispozițiilor art. 75 alin. (4) și (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și ale art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. Prin urmare, susține recurentul că acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2,5,11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte și ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze. Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică". Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016 art. 31 are următorul cuprins: "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." În schimb, considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale nu pot fundamenta acordarea unor drepturi salariale mai mari decât cele cuvenite potrivit legii, atunci când obiectul acțiunilor deduse judecății îl reprezintă salarizarea la un nivel superior ierarhic - în cazul de față cel aplicabil Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și nici ca legitimând modificarea pe cale judecătorească a indemnizațiilor magistraților stabilite prin lege în funcție de gradul profesional. Pentru toate aceste considerente recurentul - pârât solicită admiterea recursului și casarea sentinței criticate, iar în rejudecare, în primul rând să se dispună admiterea excepției necomptenței teritoriale cu trimiterea cauzei spre rejduecare instanței competente, iar, în măsura în care se apreciază că prima instanță era competentă din punct de vedere teritorial, solicită respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, pentru depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și, în subsidiar, în măsura în care se va aprecia acțiunea ca admisibilă, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de pârâtul Ministerul Justiției, intimatul - reclamantDăianu V.Ion. nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 471 1 alin. (3) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) și art. 494 din același act normativ, deși cererea de recurs i-a fost comunicată în termenul legal.

Alte aspecte procesuale La data de 28 martie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar o adresă în cadrul căreia, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, înțelege să se subroge în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, cu asumarea tuturor consecințelor legale aferente acestei subrogări. Corelativ, la data de 22.03.2023 și recurentul - pârât Ministerul Justiției a depus la dosar Note Scrise în cadrul cărora invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând deopotrivă introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție și scoaterea sa din cauză, urmare a intrării în vigoare a prevederilor art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Prin încheierea de ședință din data de 28 martie 2023, instanța de control judiciar a luat act de transmisiunea calității procesuale de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, reținând că, în cauză, în continare, calitatea de recurentă revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce se subrogă în drepturile și obligației Ministerului Justiției.

Procedura de soluționare a recursului În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 01.02.2022 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 28.03.2023, în ședință publică, cu citarea părților, apoi judecata a fost amânată la data de 24 octombrie 2023 când, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) 1 din C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursului până la soluționarea dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursurile în interesul legii. Prin rezoluția unui membru al completului de judecată din data de 14.02.2025 s-a fixat termen la data de 25.03.2025, pentru discutarea repunerii cauzei pe rol din oficiu. La termenul de judecată din data de 25 martie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 415 alin. (3) C. proc. civ., a dispus reluarea judecării procesului, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, dosarul nr. x/2023 fiind soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 4 din data de 11.03.2024 și, luând act de cererea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. declară dezbaterile închise și reține dosarul în pronunțare asupra recursului ce face obiectul judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a normelor legale incidente litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtu, Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare: În prealabil reține instanța de control judiciar că instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care intimatul reclamant A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, a solicitat: - să fie obligat intimatul să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, un nou ordin de salarizare prin care indemnizația de încadrare lunară să fie calculată cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 02.12.2016 și în continuare, astfel cum i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească; - să se dispună ca obligația intimatului de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată prin plata unei penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menționat la capătul de cerere anterior. Prin hotărârea ce face obiectul controlului judecătoresc prima instanță a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Justiției, iar pe fondul litigiului dedus judecății a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului un nou ordin de salarizare începând cu data de 02.12.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000, stabilit prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), respingând în rest acțiunea. Mai întâi Înalta Curte reține că, deși a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate de recurentul-pârât Ministerul Justiției se subsumează pct. 3, 5 și 8 ale textului de lege menționat. Astfel, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, Înalta Curte va analiza criticile vizând soluția dată excepției necompetenței teritoriale a primei instanțe, iar subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi cercetate criticile vizând soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii. Restul criticilor, vizând soluția dată pe fondul cauzei, vor fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât a apreciat că parte din aceste critici, mai exact cele referitoare la greșita valorificare a hotărârilor judecătorești pronunțate într-un litigiu anterior, se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, întrucât, în raport de conținutul titlurilor executorii de care se prevalează reclamantul și în lipsa unui cadru normativ care să prevadă dreptul acestuia la calcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului 19,00, instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. Or, motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea de către instanța de judecată a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. În realitate, recurentul-pârât a expus critici care se circumscriu cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, sub care vor fi analizate. Referitor la excepția necompetenței teritoriale a instanței de fond, critică subsumată cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., precum și la criticile aduse soluției de respingere a inadmisibilității acțiunii din cuprinsul sentinței instanței de fond, circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt lipsite de temei. Ambele excepții au fost întemeiate de recurentul-pârât pe dispozițiile art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, susținând că, raportat la obiectul cauzei, competența de soluționare a cauzei este una exclusivă stabilită în favoarea Curții de Apel București, iar anterior formulării acțiunii reclamantul era obligat să urmeze procedura prealabilă prevăzută de acest text de lege în ceea ce privește contestarea ordinului de salarizare emis de ministrul justiției sub nr. x/09.12.2021. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ este învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamantului-intimat cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, prin raportare la cele dispuse cu autoritate de lucru judecat prin sentința nr. 858 din data de 15.07.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 554 din 04 martie 2021. Potrivit art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 "(...) De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (...)". Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar potrivit art. 2 alin. (2) din același act legislativ se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Înalta Curte are în vedere că, anterior formulării acțiunii, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției, la data de 07.06.2021, emiterea unui ordin de salarizare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform dispozitivului sentinței pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, cerere la care intimatul - reclamant a primit răspus, în sensul că cererea sa nu poate fi soluționată favorabil. Este de observat, deci, că ceea ce se contestă este refuzul de emitere a unui act administrativ prin care drepturile salariale să fie recalculate conform sentinței definitive pronunțate de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019. Raportat la cauza acțiunii și la temeiul de drept pe care se sprijină, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut și prima instanță că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci prevederile art. 8 și art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior citate, astfel încât competența de soluționare a cauzei este stabilită potrivit art. 10 alin. (3) din acest act normativ. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la necompetența teritorială a instanței de fond. În continuarea acestui raționament, Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile referitoare la inadmisibilitatea formulării acțiunii, câtă vreme se întemeiază pe conținutul aceluiași text de lege, respectiv art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, față de care instanța de recurs a constatat deja că nu se aplică pricinii de față. În concluzie, în situația în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci refuzul pârâtului Ministerul Justiției de acordare a drepturilor salariale solicitate de reclamant, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, chiar dacă această procedură a fost urmată de reclamant. De astfel, critica recurentei, conform căreia acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006 și astfel, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cât timp verificarea legalității unui act administrativ în temeiul controlului de contencios administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 are ca finalitate una din soluțiile prevăzute de art. 18 din aceeași lege, respectiv: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ; să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. Evident, în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ, soluție la care instanța este îndrituită potrivit legii, se are în vedere emiterea astfel cum este acesta considerat legal și temeinic ca urmare a admiterii acțiunii în contencios administrativ; în consecință, admiterea acțiunii și obligarea la emiterea actului adminsitrativ cu un anumit conținut nu reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, ci o exercitare întocmai a acestora. Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 Cod procedură civilă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la necompetența instanței de fond și inadmisibilitatea acțiunii. O cu totul altă soluție se impune cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constatând că recursul este fondat în limitele și pentru următoarele motive: Cu titlu prealabil Înalta Curte constată că prin hotărârea recurată instanța a admis doar capătul principal de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare începând cu data de 02.12.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, stabilit prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A), pct. 13 (aferent saalrizării procurorilor DNA și DIICOT), conform hotărârii judecătorești invocate de reclamant, respingând capătul subsidiar de cerere și anume cererea privind plata unei penaltăți de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, ca prematur formulat. Cum soluția dată capătului subsidiar de cerere nu a fost atacată, ea a căpătat caracter definitiv, motiv pentru care hotărârea recurată nu va fi verificată sub acest aspect. Astfel, analizând recursul promovat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de control judiciar constată că acesta vizează doar soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coefici­entul de multiplicare 19,000. Pentru a pronunța hotărârea recurată, prima instanță a reținut că reclamantul contestă stabilirea drepturilor lor începând cu data de 02.12.2016, făcând referire la existența unei hotărâri judecătorești anterioare care îl privește. În fapt, astfel cum a reținut și prima instanță, în susținerea cererii sale, reclamantul a făcut referire la existența sentinței nr. 858 din 15.07.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr. x/2019, prin care Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Mehedinți au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantului, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 02.12.2016 și in continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit in Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și, corespunzător raporturilor de serviciu avute cu reclamantul, la plata către acesta, începând cu 02.12.2016 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculate potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plății efective, această sentință ramânând definitivă prin Decizia 554 din 04 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Înalta Curte reține că, în esență, chestiunea litigioasă asupra căreia părțile au exprimat opinii diferite privește efectul pe care îl produce această hotătâre judecătorească, respectiv dacă aceasta obligă ordonatorul principal de credite la emiterea unui ordin de stabilire a indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, astfel cum pretinde reclamantul, ori confirmă doar dreptul reclamantului la despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, astfel cum a susținut ordonatorul principal de credite. Instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024. Astfel, Înalta Curte constată că este pe deplin și integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că: "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte." Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești. Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată." (considerentul nr. 72). În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reținut că: "Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări." Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluția primei instanțe, care a valorificat argumentele intimatului - reclamant, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de salarizare prin care să includă și coeficientul de multiplicare DNA/DIICOT conform sentinței nr. 995 din data de 07.04.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020. La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a reținut principiul autorității de lucru judecat, potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, în cauză fiind opus ordonatorului principal de credite dreptul la salarizarea conformă cu hotărârile judecătorești prin care s-a dispus ca recalcularea indemnizației de încadrare să se efectueze în raport cu coeficientul de multiplicare recunoscut reclamantului. Or, după cum rezultă din deciziile interpretative pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naștere decât unui drept la despăgubiri. Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârii judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, Înalta Curte constată, mai întâi, că prin sentința nr. 858 din 15.07.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia 554 din 04 martie 2021 nu s-a instituit în sarcina pârâtei obligația de a emite noi ordine de salarizare. Deopotrivă, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive de mai sus, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte constată că prin această hotărâre menționată drepturile câștigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale. Prin urmare, după cum rezultă din deciziile interpretative pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naștere decât unui drept la despăgubiri. Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a înfățișa punctual considerentele instanței de recurs asupra criticilor recurentului-pârât, caracterul fondat al acestora fiind confirmat de dezlegările date prin deciziile anterior menționate pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge în tot acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior Ministerul Justiției, ca nefondată, menținând în rest sentința recurată.