ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3833/2022

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat in judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, în temeiul art. 8 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, solicitând obligarea paratului Ministerul Justiției sa emită reclamantului, judecător in cadrul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, un nou ordin de încadrare, începând cu data de 22.07.2019 și in continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00, stabilit in Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A).pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA si DIICOT).

Hotărârea recurată Prin sentința nr. 3 din 6 ianuarie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Justiției; s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului un nou ordin de încadrare, începând cu data de 22.07.2019 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT).

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 3 din 6 ianuarie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției. Prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocându-se următoarele argumente de ordin critic: - instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a, art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, - cu privire la competență, având în vedere natura raporturilor juridice din prezenta cauza, raporturi guvernate de o lege specială, legea salarizării, prevederile Legii nr. 554/2004, reținute de instanța de fond și care reprezintă o normă generală, nu sunt aplicabile în ceea ce privește competența de soluționare a prezentului litigiu, întrucât în materia dreptului muncii există reglementări speciale, care primează, astfel că se impunea judecarea potrivit acestor din urmă dispoziții legale, - referitor la inadmisibilitatea acțiunii, soluția este greșită, întrucât intimatul-reclamant a învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat modul de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității actului adminsitrativ prin care i s-a stabilit indemnizația de încadrare, în mod greșit Curtea de Apel Craiova a respins excepția inadmisibilitații acțiunii, - în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei de interes a intimatului-reclamant de a solicita emiterea unui ordin de salarizare conform sentinței civile nr. 183/2020 privind stabilirea indemnizației prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00, având în vedere că finalitatea emiterii unui astfel de ordin a fost deja obținută prin drepturile salariale câștigate prin hotărârea menționată mai sus, iar pe de altă parte interesul obținerii unui drept nu poate fi justificat prin încălcarea dispozițiilor legale, - pe fond, este greșită premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), prin raportare la Decizia nr. 11/2020 din 4 mai 2020 (paragraful 32) pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, - prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, încuviințarea solicitării reclamantului prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituite prin legile de salarizare ulteriore O.U.G. nr. 27/2006, fiind vorba despre "o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar reținut de acesta, afirmând existenței unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reținut în Decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale, - contrar opiniei Curții de Apel Craiova, acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DllCOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu este vorba despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea indemnizațiilor de încadrare și ca atare, deciziile reținute de instanța de fond nu sunt aplicabile prezentei cauze, - cu privire la obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare, începând cu 22.07.2019 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), salarizarea intimatului-reclamant nu ar putea depăși limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017.

Apărările formulate în cauză Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că apărările formulate de recurent au făcut obiectul analizei în cuprinsul sentintei 183/2020 a Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 19 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. Recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) și art. 3 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, ce formează obiectul dosarului asociat nr. x/2020, prin încheierea din data de 19 mai 2022 această cerere fiind admisă. Prin cererea de sesizare a CCR s-a solicitat suspendarea judecății recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecății solicitată de recurentul-pârât, în C. proc. civ. fiind reglementate remedii procesuale pentru situația admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor legale avute în vedere la soluționarea cauzei. 2. Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiției, reclamantul A., judecător în cadrul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, a solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 22.07.2019 și în continuare, și după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), prin raportare la sentința nr. 183 din 04.06.2020 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2019, prin care se stabilise îndreptățirea reclamantului la calcularea salariului prin raportare la acest coeficient și la plata drepturilor salariale corespunzătoare. Desi a solicitat pârâtului Ministerul Justiției emiterea noului ordin de salarizare, pârâtul nu a dat curs acestei solicitări, refuzul fiind considerat nejustificat de reclamantul A.. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamant cu acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare, începând cu data de 22.07.2019 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), care a fost apreciată ca întemeiată, refuzul pârâtului fiind apreciat de prima instanță ca nejustificat. Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Craiova în soluționarea cauzei, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii. Totodată, în opinia sa, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a, art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare neprevăzut în dispoziții legale care reglementează salarizarea judecătorilor cu grad de judecătorie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora și, totodată, să reformeze în parte sentința recurată, cu privire la aplicarea art. 38 alin. (6) C. proc. civ., constatând că acest argument critic al recurentului este fondat. În primul rând, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite agumentele expuse de recurentul-pârât în susținerea greșitei soluționări a excepțiilor invocate de acesta în fața primei instanțe, care de altfel sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond. În ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Craiova în soluționarea cauzei, se constată că în mod corect a fost respinsă de prima instanță, care a apreciat că, în raport de obiectul dedus judecății, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Justiției, organ central, de a emite un ordin de încadrare, este atarsă competența materială a Curții de Apel conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar, în ceea ce privește competența teritorială, conform art. 10 alin. (3), reclamantul, persoană fizică se adresează exclusiv instanței de la domiciliul său. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, se observă că, în speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare și la stabilirea, în mod definitiv, a îndreptățirii sale la aplicarea coeficientului solicitat, fiind invocat în susținerea acțiunii un refuz nejustificat, acesta neînvestind instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege, astfel că și această soluție este corectă. În ceea ce privește excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, se constată că în cauză subzistă interesul reclamantului a obține un nou ordin de încadrare astfel cum a solicitat. Astfel, potrivit art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol din actul normativ, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite. Totodată, Ministerul Justiției are atribuții și în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor și asistenților judiciari, precum și stabilirea drepturilor salariale ale acestora, ordine în baza cărora se procedează la achitarea veniturilor salariale. Cum în speță, raportul juridic litigios este generat de refuzul pârâului Ministerul Justiției de a emite un nou ordin de salarizare pentru reclamant, acesta justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni, în sensul dispozițiilor art. 32 C. proc. civ. Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanță caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite noul ordin de salarizare pentru reclamant. Astfel, din analizarea legislației în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11.alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienții de multiplicare" funcției de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienții de ierarhizare prevăzuți de Legea nr. 330/2009 și nici valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010. Această situație privind modalitatea de calcul a indemnizației pentru judecători și procurori s-a păstrat și după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010. Potrivit art. 38 din acest act normativ: "(1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții." În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare. De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din același act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015. La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice. Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări: 1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins: "(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: «

La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins: "(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării. (1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției." Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare." Totodată, soluția primei instanțe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Consttuționale a României, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Această decizie consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor. Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale. Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituțional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituțională reținând în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale. În cuprinsul deciziei s-a menționat că: "Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim." Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare". Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Mai mult, în cauza de față nu s-a pus problema aplicării numai a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, a Deciziei nr. 23 din 26.09.2016 și a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 date de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura dezlegării unor chestiuni de drept și obligatorii pentru instanțe potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a reținut mai sus, ci și de interpretarea sistematică și coroborată a unor dispoziții legale, antereferite, începând cu data de 09.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (5) 1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și continuând cu Legea nr. 153/2017. Pe cale de consecință, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaționale justiție existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistrați care dețineau aceeași funcție cu a reclamantului și îndeplineau aceleași condiții de vechime cu a acestuia și care beneficiau de o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizația de încadrare pentru reclamant trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată. În plus, în fața primei instanțe, reclamantul a depus practică judiciară pronunțată recent, prin care s-a dovedit că și în prezent s-a recunoscut dreptul unor colegi magistrați la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 - corespunzător salarizării procurorilor DNA și DIICOT, astfel că indemnizația de încadrare a reclamantului nu este stabilită la nivelul maxim aflat în plată, raportat și la noile hotărâri judecătorești. Totodată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât în sensul că este greșită premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stablit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), în susținerea căreia a făcut trimitere la paragraful 32 (privind neîndeplinirea cerinței de admisibilitate prevăzută de art. 515 C. proc. civ.) din Decizia nr. 11/04.05.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii. Prin această decizie, instanța supremă a mai reținut că "(38). Așadar, prin hotărârile judecătorești din prima orientare jurisprudențială nu s-a tranșat dacă reclamanții judecători sunt îndreptățiți la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., precum în cazul hotărârilor din cea de-a doua orientare, ci s-a făcut doar aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizației de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea. (39). Față de cele expuse, se constată că hotărârile judecătorești atașate memoriului nu relevă tranșarea aceleiași chestiuni de drept, iar împrejurarea că atât instanțele care au admis cererile reclamanților, cât și cele care le-au respins s-au raportat și la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 nu infirmă această concluzie.", astfel că interpretarea dată de recurentul-reclamant prin raportare la decizia nr. 11/2020 este lipsită de suport. În același sens este și susținerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamantului prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulteriore O.U.G. nr. 27/2006, care, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar reținut de acesta, afirmând existenței unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reținut în decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale la care a făcut trimitere recurentul. Că este așa o confirmă și reținerea instanței supreme în Decizia nr. 11/2020 antereferită: "45. Astfel, reclamanții, susținând că, în cadrul aceleiași funcții ocupaționale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferențe de drepturi salariale față de indemnizațiile care se cuveneau procurorilor D.N.A și D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizațiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea; așadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispozițiile din ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, dar și pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate și pe Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanți, potrivit căreia coeficienții de multiplicare în discuție ar fi fost deja recunoscuți altor magistrați aflați în situații identice, instanțele au examinat discriminarea reglementărilor succesive și au statuat asupra necesității egalizării indemnizațiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată." Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că sunt valabile și în dosarul de față aspectele reținute de instanță în sentința nr. 183/2020 a Tribunalului Gorj (definitivă) cu privire la interpretarea și aplicarea legilor incidente salarizării reclamantului, sentință în raport cu care reclamantul din prezența cauză a adresat pârâtului Ministerul Justiției cererea privind emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare brută lunară să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 22.07.2019 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (corespunzător salarizării procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), refuzul acestuia fiind contestat prin demersul judiciar de față. Însă, instanța de control judiciar constată că sentința recurată, prin care s-a admis acțiunea reclamantului, se impune a fi reformată, în parte. Astfel cum s-a reținut anterior, situația privind modalitatea de calcul a indemnizației pentru judecători și procurori s-a păstrat și după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010), asa cum rezultă din dipozițiile art. 38 alin. (1) din această lege, antereferit. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (6) din aceeași lege "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Or, prin sentința recurată, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului un nou ordin de încadrare, începând cu data de 22.07.2019 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), deși în aceeași sentință prima instanță a reținut dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017, precum și faptul că, raportat la aceste reglementari, si după data de 01.07.2017 pană in 2023 rămane acelasi mod de determinare al indemnizatiilor pentru judecători și procurori prin înmulțirea valorii de referință sectoriale (stabilită prin lege) cu un coeficient de multiplicare variabil (astfel cum a fost determinat, raportat la fiecare functie, în anexa la O.U.G. nr. 27/2006), stabilit potrivit vechimii (art. 3 alin. (1) O.U.G. nr. 27/2006), cu aplicarea etapizata a dispozitiilor din Legea 153/2017. Prin urmare, constatând fondat argumentul de ordin critic formulat de recurentul-pârât cu privire la acest aspect, apreciază că se impune reformarea în parte a sentinței recurate, în sensul că va fi obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului A. un nou ordin de încadrare în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2007, menținându-se în rest dispozițiile sentinței recurate. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de suspendare a judecății formulată de recurentul-pârât; va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 3 din 6 ianuarie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului A. un nou ordin de încadrare în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2007 și va menține în rest dispozițiile sentinței recurate.