ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 817/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată, la data de 25.11.2021, pe rolul Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâtului să emită un nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 18.11.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficienții de multiplicare 19,000-23,000 prevăzuți în Anexa I lit. A), punctele 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT).

Prin sentința nr. 69 din 15 martie 2022, Curtea a respins excepția prescripției invocată de pârât.

A admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul să emită reclamantei un nou ordin de încadrare începând cu data de 18.11.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, stabilit în conformitate cu Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13, aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 25.11.2018 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, și respingerea, în rest, a acțiunii, ca neîntemeiată.

A susținut recurentul-pârât că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Contrar celor reținute de aceasta, refuzul exprimat prin adresa nr. x/2021 a secției de resurse umane și documentare este justificat.

A mai apreciat că prima instanță a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006; pct. 13 - 14 de la lit. A) din Anexa la această ordonanță, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. (1) și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3

1

alin. (1)

1

- 14 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 1 53/2017, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016, Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018 și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 541/21.09.2020 pronunțate de Tribunalul Bihor, definitivă prin decizia civilă nr. 657 din 19.05.2021 a Curții de Apel Oradea.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a respins în mod greșit excepția prescripției extinctive, întrucât intimata au solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu data de 18.11.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la data de 25.11.2021, în raport de dispozițiile art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517 C. civ.. Astfel, a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 25.11.2018.

Sentința civilă nr. 541 din 21.09.2020 a Tribunalului Bihor și decizia civilă nr. 657 din 19.05.2021 a Curții de Apel Oradea au fost pronunțate într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare.

În conformitate cu dispozițiile art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite.

Sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 763 din 29.09.2016. În acest context, în mod greșit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinului de salarizare prin sentința recurată.

Conform prevederilor art. 79

1

alin. (1) și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcția Națională Anticorupție funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Asimilarea salarizării procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul celor două Direcții cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a făcut în urma obținerii de către primi a unei trepte ierarhice superioare și a unui grad profesional superior, prin interviul susținut în vederea numirii în structurile respective. În consecință, salarizarea procurorilor din DIICOT și DNA are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la ședințele de judecată în cauzele instrumentate de DIICOT și DNA, nu efectuează și urmărirea penală, cu caracteristicile și dificultățile specifice cauzelor de crimă organizată și terorism, respectiv de combatere a corupției.

În atare condiții, argumentul invocat de prima instanță, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcții are la bază doar criteriul apartenenței la un domeniu restrâns în realizarea justiției, respectiv specificul infracțiunilor, este nefondat.

Având în vedere că procurorii care funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se referă art. 36 alin. (1) C. proc. pen., acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Prin urmare, dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

În prezent, intimata-reclamantă nu deține gradul profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, în mod greșit instanța de fond a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare a acesteia prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A mai făcut recurentul-pârât trimtiere la Decizia nr. 289 din 7 iunie 2005 a Curții Constituționale și la jurisprudența CEDO (Hotărârea din cauza Kechko c. Ucrainei).

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile recurenului-pârât și cu dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.1. În ceea ce privește critica referitoare la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte apreciază că, în raport cu obiectul acțiunii, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale, ci obligarea acestora la emiterea unui nou ordin de salarizare conform drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin Sentința definitivă nr. 541 din 21.09.2020 a Tribunalului Bihor în Dosarul nr. x/2019.

Prin titlul executoriu exhibat de intimata-reclamantă, s-a stabilit și data de la care este îndreptățită la recalcularea indemnizației de încadrare și la plata drepturilor aferente, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000.

Prin urmare, recurentul-pârât nu mai poate repune în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune, coordonatele dreptului material ce se impune a fi recunoscut prin emiterea ordinului de către ordonatorul principal de credite fiind cele statuate în cuprinsul hotărârii judecătorești menționate.

1.2. Nici argumentele recurentului-pârât vizând refuzul emiterii ordinului de încadrare nu sunt fondate. Susține, în esență, că refuzul acordării coeficientului de multiplicare 19,000 este justificat și că, prin soluția pronunțată, instanța de fond instituie un sistem de salarizare paralel cu cel reglementat de legiuitor, ceea ce nu poate fi acceptat. Într-o atare situație, se ajunge ca toți procurorii, indiferent de gradul profesional, să primească drepturi salariale corespunzătoare procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de control judiciar apreciază că recurentul trebuie să aibă în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești definitive mai sus menționate, prin care a fost obligat la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei A., conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 18.11.2016 și în continuare, pentu viitor, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și D1ICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

De asemenea, a fost obligat la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu data de 18.11.2016 și în continuare, pentru viitor, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Judecătorul fondului a avut în vedere dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat constituie un efect esențial al hotărârilor judecătorești, și cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În atare situație, este corectă soluția primei instanțe în sensul că, raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, este nejustificat refuzul recurentului de punere în executare a sentinței civile nr. 541 din 21.09.2020 a Tribunalului Bihor – secția civilă pronunțate în Dosarul nr. x/2019, definitivă, și de a emite reclamantei un nou ordin de salarizare, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, începând cu 18.11.2016.

De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât, prin argumentele prezentate, tinde la repunerea în discuție și la reanalizarea dreptului intimatei-reclamante la acordarea coeficientului de multiplicare 19,000, ceea ce, după cum s-a subliniat mai sus, nu poate fi primit, aceste aspecte fiind stabilite cu putere de lucru judecat.

Pentru considerentele arătate, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 69 din 15 martie 2022 a Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.