ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2609/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 august 2021, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat obligarea pârâtului să emită noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.11.2016 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficienții de multiplicare 19,000-23,000 prevăzuți în Anexa I lit. A), punctele 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT).

Prin sentința civilă nr. 283 din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

(iii) a obligat pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită pentru reclamantă un nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.11.2016 și în continuare, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, în limitele impuse de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție";

(iv) a respins în rest acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 283 din 18 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în principal, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 06.08.2018 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei și respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât critică soluția de respingere a prescripției dreptului material la acțiune, susținând că reclamanta a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu data de 01.11.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la data de 06.08.2021. Astfel, pentru perioada anterioară datei de 06.08.2018, cererea este prescrisă, în raport de art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) Codul muncii, art. 2500, 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517 C. civ., neputând fi reținute argumentele referitoare la întreruperea sau suspendarea prescripției în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, câtă vreme acest act normativ și-a încetat efectele în cursul anului 2016.

Pe fondul recursului, pârâtul susține că sentința Tribunalului Gorj nr. 882/2020 și decizia civilă nr. 1466/2021 a Curții de Apel Craiova au fost pronunțate într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare.

Totodată, invocând dispozițiile art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, art. 4 alin. (2) și (3), art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29, art. 47 alin. (6) și art. 71 din Legea nr. 500/2002, art. 1 din O.G. nr. 22/2002, precum și considerentele Deciziei nr. 13/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, recurentul-pârât susține că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar creditele bugetare pot fi utilizate numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate. Așadar, în mod greșit instanța de fond a obligat ordonatorul principal de credite la emiterea ordinului de salarizare, cu atât mai mult cu cât în acest fel s-a dispus executarea sentinței civile a Tribunalului Gorj în alte condiții decât cele stabilite prin art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare.

Recurentul-pârât critică și argumentul primei instanțe, prin care s-a reținut că salarizarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT are la bază doar criteriul apartenenței la un domeniu restrâns în realizarea justiției, respectiv specificul infracțiunilor. În realitate, acești procurori au o competență specială, dată de specificul activității, fiind salarizați la nivelul procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe când procurorii care funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se referă art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel că aceștia nu pot fi salarizați prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00. În speță, reclamanta nu deține gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că instanța de fond a dispus în mod greșit recalcularea indemnizației de încadrare a acesteia prin raportare la coeficientul 19,00.

Recurentul-pârât susține și că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de deciziile Curții Constituționale nr. 818-821 din 03.07.2008.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că drepturile salariale acordate de prima instanță nu sunt prevăzute de actele normative în materia salarizării, sens în care invocă prevederile art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 1 alin. (2) și art. 33 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Mai solicită a se avea în vedere și prevederile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, precum și art. 3

1

alin. (1)

3

din O.U.G. nr. 57/2015 și împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizației de încadrare aflate în plată nu cuprindea și dreptul acordat de prima instanță.

În fine, recurentul-pârât solicită a fi avută în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 289 din 07.06.2005, care a reținut, în esență, dreptul legiuitorului de a stabili, modifica și înlocui sistemul de salarizare existent cu altul considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit.

Intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 882 din 26.11.2020, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 1466 din 29.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, s-a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptățirea reclamantei la recalcularea indemnizației de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.11.2016 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00, în limitele impuse de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și la plata contravalorii diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.11.2016 și în continuare, până la încetarea condițiilor de acordare, cu limitarea impusă de Legea nr. 153/2017 și a prejudiciului reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sumelor rezultate și dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, începând cu data scadenței fiecărui drept și până la data plății efective.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data rămânerii definitive a acestei sentințe (29.04.2021), moment la care reclamanta a cunoscut sau putea să cunoască nașterea dreptului său la încadrarea salarială corespunzătoare celor dispuse prin hotărârea judecătorească, conform dispozițiilor C. civ., iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul acestui termen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-pârât, fiind corectă soluția primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a reținut greșit incidența autorității de lucru judecat în cauză, întrucât sentința civilă nr. 882 din 26.11.2020 a Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale și decizia nr. 1466 din 29.04.2021 a Curții de Apel Craiova, secția de litigii de muncă și asigurări sociale au fost pronunțate în dosarul nr. x/2020, într-un litigiu de muncă și nu obligă pârâtul la emiterea ordinului de salarizare.

Înalta Curte constată că, pronunțând o soluție de admitere a acțiunii, prima instanță nu a analizat fondul dreptului referitor la un anume nivel al salarizării, ci a avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 882 din 26.11.2020, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, prin care: a) pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.11.2016 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 în limitele impuse de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; b) pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a fost obligat la plata către reclamantă, începând cu 01.11.2016 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului 19 și venitul încasat până la punerea în plată a noii indemnizații, sume ce vor fi actualizate și la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, până la plata efectivă, precum și la repararea prejudiciului reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sumelor rezultate și acordarea dobânzii legale penalizatoare aferentă acestor sume, începând cu data scadenței fiecărui drept și până la data plății efective. Această sentință a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, prin nr. 1466 din 29.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de litigii de muncă și asigurări sociale.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorității lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranșează litigiul și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.

Prin urmare, nu poate fi reținut argumentul recurentului-pârât referitor la materia în care s-a pronunțat sentința Tribunalului Gorj (litigiu de muncă), câtă vreme această hotărâre a dezlegat aspectul litigios al cauzei, referitor la dreptul reclamantei de a-i fi calculată indemnizația de încadrare în raport de coeficientul de multiplicare 19,00.

Cât privește criticile recurentului-pârât referitoare la stabilirea prin hotărârea recurată a unor drepturi neprevăzute în favoarea reclamantei prin legile incidente în materia salarizării, Înalta Curte observă că aceste aspecte au fost înlăturate de instanța de fond, ca urmare a reținerii autorității de lucru judecat, sub aspectul său pozitiv. Prima instanță a constatat a fi nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, cuprins în adresa nr. x/2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, motivele invocate în cuprinsul acesteia și reiterate prin actele procesuale formulate în prezenta cauză fiind înlăturate ca efect al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 882 din 26.11.2020, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și în ceea ce privește considerentele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de pârât.

Or, prin recursul de față, recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond, care, însă, nu pot face obiectul analizei în prezentul litigiu, câtă vreme li se opune autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive anterioare, prin care s-a recunoscut dreptul reclamantei la încadrarea salarială cu coeficientul 19,00. Față de această hotărâre, obligația dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către parchet a formalităților necesare, constând în emiterea ordinului de salarizare. În consecință, apărările recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la inexistența unei norme legale care să confere un astfel de drept reclamantei, care au făcut obiectul analizei în cuprinsul sentinței civile nr. 882/2020 a Tribunalului Gorj, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte.

Pentru aceleași considerente, nu poate fi examinat nici argumentul referitor la neanalizarea de către instanța de fond a deciziilor Curții Constituționale nr. 818-821 din 03.07.2008 și nici argumentele referitoare la inexistența dreptului reclamantei de a beneficia de încadrarea salariară pretinsă, în raport de prevederile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 și Legii nr. 71/2015. Recurentul-pârât putea susține un astfel de argument, precum și orice alte apărări ar fi considerat a fi necesare, în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Gorj, în cadrul căruia instanța a examinat pretențiile reclamantei din perspectiva existenței sau nu a dreptului la stabilirea indemnizației în funcție de coeficientul de multiplicare 19,00. O astfel de analiză nu poate fi reluată în prezenta cauză, datorită incidenței autorității de lucru judecat, instanța fiind învestită de reclamantă doar cu acțiunea în obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea ordinului de salarizare în conformitate cu soluția din sentința nr. 882/2020.

Nefondate sunt și criticile recurentului-pârât referitoare la încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 114/2018 și ale Legii nr. 500/2002, câtă vreme obligația stabilită de instanța de fond în sarcina parchetului se referă la emiterea ordinului de încadrare salarială care să asigure punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive pronunțate de Tribunalul Gorj, fără a statua asupra modalității de plată a eventualelor diferențe salariale generate de emiterea acestui act. Efectele produse de O.G. nr. 114/2018 sau orice alt act normativ care stabilește modalitatea de plată a drepturilor salariale restante nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanța de contencios administrativ în litigiul de față, în care se analizează doar existența obligației de emitere a unui ordin de salarizare în coordonatele stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă anterioară.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 283 din 18 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.