ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5287/2024

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 20.07.2022 sub nr. x/2022, reclamantele A., B., C., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta curte de Casație și Justiție a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 și, în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) începând cu 01.11.2016, pentru reclamantele A. și B. și, începând cu 01.01.2018, pentru reclamanta C.; luarea de către pârât a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale către reclamante a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 1479/2023 din 18 octombrie 2023 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția de prescripție a dreptului la acțiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de încadrare în favoarea reclamantelor, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.11.2016 pentru reclamantele A. și B., respectiv 01.01.2018 pentru reclamanta C. și în continuare, după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale in raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamante a diferențelor dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanțe ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, de la data scadenței și până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

3.1. Recurenta-reclamantă A., în motivarea recursului, arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esența, instanța de fond afirmă că executarea obligației de plată a diferențelor salariale nu a fost refuzată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar adresa nr. x/2022 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu constituie un refuz nejustificat în acest sens.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 "Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel."

Potrivit Regulamentului de ordine interioară a Parchetelor aprobat prin Hotărârea secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1106/31.08.2023, publicată în Monitorul Oficial la data de 04 septembrie 2023, (art. 21 alin. (1) lit. b) Procurorul General a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție stabilește, prin ordin, indemnizațiile de încadrare brute lunare sau salariile de baza brute, după caz, precum și alte drepturi pentru categoriile de personal potrivit legii la propunerea Serviciului de organizare și resurse umane din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Jusție.

Astfel, potrivit art. 49 lit. r) și s), la nivelul Serviciului resurse umane se calculează drepturile bănești cuvenite procurorilor, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, funcționarilor publici, personalului contractual, personalului auxiliar de specialitate și celui conex acestuia, ca urmare a majorărilor survenite, a încetării suspendării activității, a pensionării și a recalculării pensiilor, în condițiile legii si se întocmește și prezintă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție proiectele ordinelor de stabilire a drepturilor salariale și a altor drepturi ale procurorilor de la toate parchetele, a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ale deciziilor de stabilire a drepturilor salariale și a altor drepturi ale personalului auxiliar de specialitate și celui conex acestuia încadrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și contractele de muncă și deciziile/ordinele de stabilire a drepturilor salariale ale personalului contractual și funcționarilor publici din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și se ține evidența acestora.

Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, prin compartimentele specializate și Procurorul General dispun astfel încât salarizarea intimatelor să se realizeze conform dispoziției instanței. Ordonatorii terțiari si secundari nu au atribuții în emiterea ordinelor de salarizare, ci doar plătesc drepturile salariale în baza ordinelor emise de Procurorul General.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este ordonator secundar de credit. Parchetul de pe lângă Tribunalul București, este ordonator terțiar de credite și răspunde de folosirea, conform legii, a sumelor primite de la buget, de integritatea bunurilor încredințate parchetului de pe lângă tribunal, de ținerea la zi a contabilității și de prezentarea dărilor de seamă contabile asupra execuției bugetare. De asemenea, elaborează proiectele de buget anual pe care ii înaintează curților de apel, urmând a ajunge, în final la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiei.

În baza atribuțiilor legale, în calitate de ordonator principal de credite Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 204 din 19 octombrie 2022 prin care a stabilit că: "Cheltuielile bugetare determinate de plata sumelor prevăzute la art. 1 se suportă din bugetele ordonatorilor de credite care asigurau plata salariilor personalului beneficiar, de la capitolul și titlul de cheltuieli în care se încadrează respectiva obligație de plată."

Având în vedere dispozițiile menționate, ordonatorii de credite secundari și terțiari au cerut lămuriri pârâtului, în calitate de prdonator principal, cu privire la executarea titlurilor executorii după 1.01.2018. (adresa x/2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București)

Prin răspunsul x/2022 pârâtul a comunicat ordonatorului terțiar de credit sa nu dea efect hotărârilor judecătorești definitive după 31.12.2017 și să aplice grilele din Legea nr. 153/2017 în raport de gradul și vechimea fiecărui procuror.

Am solicitat pârâtului explicații cu privire la acest punct de vedere și am arătat că reiterarea apărărilor de fond sub forma de adresa către ordonatorul terțiar de credit care trebuie sa execute Decizia nr. 2604/20.04.2022 a Curții de Apel București duce la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei menționate și la încălcarea Ordinului nr. 204 din 19.10.2022. Adresa înregistrată sub nr. x/2022 din 1 noiembrie 2022 a avut ca efect împiedicarea nejustificata a ordonatorului terțiar de credit să calculeze drepturile salariale restante după 1 ianuarie 2018 în raport de Decizia nr. 2604/20.04.2022 a Curții de Apel București.

Prin adresa x/2022 pârâtul a comunicat că ordonatorul terțiar a solicitat punctul de vedere emis în baza Legii nr. 153/2017 și că ordonatorul terțiar are obligația de a pune în executare hotărârea definitivă a recurentei reclamante.

În mod similar a fost transmis și punctul de vedere nr. 13768/VI-3/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Astfel, consideră că adresa nr. x/2022 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie apreciată în contextul tuturor acțiunilor pârâtului care încearcă să împiedice executarea Deciziei nr. 2604/20.04.2022 a Curții de Apel București din dosarul nr. x/2019.

Reiterarea apărărilor de fond care au fost avute în vedere la soluționarea dosarul nr- x/2019 în faza de executare prin prisma raportului ierarhic între ordonatorul principal și ordonatorii secundari și terțiari duce la imposibilitatea executării Deciziei nr. 2604/20.04.2022 a Curții de Apel București din dosarul nr. x/2019.

Recurenta nu a avut posibilitatea atacării răspunsurilor x/2022 și nr. y/2022 acestea fiind adresate către ordonatorii secundari și terțiari.

Prin urmare, consider că adresa nr. x/2022 emisă de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi considerată un refuz nejustificat în ceea ce privește luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale.

3.2. Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicită admiterea recursului, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a sentinței recurate, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 20.07.2019 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă; respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reținute, refuzul exprimat de pârât este justificat.

Totodată, prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum șt pct. 13 -14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2517 și art. 2523 C. civ., art. 430 alin. (1) și (2), art. 431, art. 432 C. proc. civ. și art. 435 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3

1

alin. V-V din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 și ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la decizia civilă nr. 2604 din 20.04.2022 a Curții de Apel București.

Toate aceste aspecte atrag incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. În esență, prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și ale art. 2517 și art. 2523 C. civ.

Întrucât reclamantele au solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 01.11.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la 20.07.2022, instanța de fond trebuia să constate că în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 20.07.2019.

Referitor la instituția prescripției, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că, în interesul ordinii publice, sistemul juridic trebuie construit astfel încât să se evite repunerea în discuție a situațiilor de fapt de lungă durată (cauza C-447/13 P Riccardo Nencini împotriva Parlamentului European).

Soluția primei instanțe se fundamentează pe decizia civilă nr. 2604 din 20.04.2022 a Curții de Apel București.

Însă, această decizie a fost pronunțată într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite ordine de salarizare.

Potrivit prevederilor legale, creditele bugetare reprezintă limite maxime, iar redistribuirea sau utilizarea acestora se poate face doar dacă este prevăzută de lege. Ordonatorul principal de credite poate folosi creditele bugetare strict în limitele și destinațiile aprobate, ceea ce înseamnă că nu poate fi obligat la emiterea unor ordine de salarizare pentru sume neprevăzute de lege.

Executarea creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești se realizează conform procedurii eșalonate prevăzute de art. VI din O.U.G. nr. 130/2021, care reglementează plata progresivă a sumelor, indiferent de emiterea ordinelor de salarizare. Aceasta include atât drepturile de natură salarială, cât și diurne, cazare, hrană sau daune-interese moratorii, astfel încât decizia civilă nr. 2604/2022 poate fi executată în această manieră fără a încălca legea.

Procurorii din D.I.I.C.O.T. și D.N.A. au grade profesionale și trepte ierarhice superioare, motiv pentru care salarizarea lor se raportează la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamantele nu dețineau gradul profesional corespunzător pentru a beneficia de coeficientul 19, astfel încât recalcularea indemnizațiilor pe această bază este nefondată.

Noile sisteme de salarizare instituite prin Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 153/2017 stabilesc drepturile salariale exclusiv conform legii, cu niveluri maxime de indemnizație pe grade profesionale. Drepturile stabilite de prima instanță nu se regăsesc în aceste acte normative și nu pot fi acordate după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017. Începând cu 01.01.2018, nivelul maxim al indemnizației de încadrare nu poate fi depășit, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială aplicându-se doar pentru sumele care nu au atins acest maxim.

Jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă faptul că legiuitorul poate modifica, suspenda sau anula drepturile salariale suplimentare. Statul are o largă marjă de apreciere în stabilirea politicilor salariale și a nivelului indemnizațiilor, iar diferențierea drepturilor este legal permisă. Aceste principii susțin nelegalitatea solicitării reclamantelor de recalculare la coeficientul 19.

Recurentul invocă și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 20.07.2019, care trebuie respinse ca prescrise.

4.1. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă A.

Analizând cu prioritate excepția tardivității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Verificând data la care a fost formulat recursul, Înalta Curte constată că acesta a fost declarat peste termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

"Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Însă, în cauză sunt incidente dispozițiile legii contenciosului administrativ care la art. 20 alin. (1) stipulează că:

"Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă fără putință de tăgadă că sentința atacată a fost comunicată la data de 29 noiembrie 2023, iar recursul a fost înregistrat la data de 14 februarie 2024, prin e-mail, depășindu-se, așadar, termenul legal de 15 zile prevăzut de textul legal sus citat.

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.:

"Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Potrivit art. 186 C. proc. civ., republicat:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Recurenta nu a solicitat repunerea în termen, astfel cum dispun prevederile art. 186 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în cauză, recurenta nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicată în exercitarea, în termen, a căii de atac, se va constata că recursul este tardiv formulat și, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va fi anulat ca tardiv declarat.

4.2. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Prin sentința civilă nr. 1479/18.10.2023, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C., obligând Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de încadrare cu aplicarea coeficientului 19,000. Totodată, a fost respins capătul privind plata efectivă a diferențelor salariale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. la 14.02.2024 și pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în termen legal.

Conform Deciziei nr. 4/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești anterioare (precum cele privind aplicarea coeficientului 19) nu reprezintă drepturi salariale de natură permanentă, ci despăgubiri acordate ca reparație pentru un tratament discriminatoriu. Acestea nu pot fi integrate în baza de calcul a indemnizației de încadrare și nu justifică emiterea unui nou ordin administrativ de salarizare.

Decizia civilă nr. 2604/2022 a Curții de Apel București a recunoscut dreptul la despăgubiri (plata diferențelor), nu existența unui drept salarial permanent. Prin urmare, hotărârea nu impune emiterea unui nou ordin de încadrare, ci doar executarea obligației de plată de către unitatea de parchet competentă.

Potrivit art. 4 și art. 71 din Legea nr. 500/2002, modificarea statului de funcții și a ordinelor de încadrare se face doar în condițiile prevăzute de lege. Cum hotărârea invocată de reclamante nu impune o astfel de obligație, iar efectele Deciziei nr. 4/2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii sunt obligatorii, acțiunea este nefondată.

Prin această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut aplicarea dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 4/2024 pronunțate de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, reținând că drepturile rezultate din aplicarea coeficientului 19 au natura juridică a unor despăgubiri, și nu a unor drepturi salariale permanente, neputând fundamenta emiterea unor noi ordine de încadrare.

În ceea ce privește menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței civile nr. 1479 din 18 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanța de recurs observă că, Curtea de Apel a soluționat corect excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că pretențiile formulate pentru perioada anterioară datei de 20.07.2019 sunt prescrise, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și cu jurisprudența constantă în materie.

De asemenea, instanța de fond a analizat corect cadrul normativ privind salarizarea personalului din sistemul judiciar, reținând că drepturile salariale solicitate nu se regăsesc în actele normative aplicabile. Prin raportare la dispozițiile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 și Legii nr. 153/2017, Curtea de Apel a constatat în mod temeinic că sistemele legale de salarizare succesive prevăd exclusiv drepturile și nivelurile de salarizare reglementate expres de lege, fără posibilitatea extinderii acestora prin analogie.

În mod corect s-a reținut și că procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. beneficiază de o salarizare distinctă, determinată de gradul profesional și de specificul activității, iar aceste drepturi nu pot fi extinse la personalul care nu deține același grad profesional.

De asemenea, Înalta Curte reține că instanța de fond a tratat corect aspectele privind competența ordonatorului principal de credite și utilizarea fondurilor publice. În motivarea sa, Curtea de Apel București a arătat:

"Sub un alt aspect, Curtea reține că ordonatorul principal de credite nu are competența de a modifica nivelul indemnizațiilor de încadrare ale personalului din subordine prin acte administrative proprii, în lipsa unui temei legal expres.

În acest context, instanța apreciază că nu poate fi reținută obligația pârâtului de a emite un nou ordin de încadrare prin care să aplice, cu caracter permanent, coeficientul de multiplicare 19, întrucât o asemenea măsură ar echivala cu modificarea sistemului de salarizare stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017, competență care aparține exclusiv legiuitorului.

De asemenea, instanța de fond a aplicat în mod legal dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) și art. 71 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, care consacră principiul potrivit căruia ordonatorul principal de credite poate utiliza fondurile publice numai în limitele aprobate prin legea bugetară anuală, iar depășirea acestor limite constituie o încălcare a prevederilor legale în domeniul finanțelor publice.

În consecință, Curtea apreciază că pârâtul nu putea dispune emiterea unor noi ordine de încadrare care să conducă la majorarea indemnizației de încadrare peste nivelul aprobat prin lege, întrucât o asemenea măsură ar fi contrară principiului legalității în materie bugetară și normelor privind disciplina financiară."

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că solicitarea reclamantei-recurente de emitere a unui nou ordin de încadrare pentru aplicarea coeficientului 19 nu poate fi fundamentată juridic, respectându-se astfel principiul legalității în materie bugetară și cadrul legal al salarizării personalului din sistemul judiciar.

Totodată, Curtea de Apel a avut în vedere prevederile art. VI din O.U.G. nr. 130/2021, potrivit cărora plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești cu caracter salarial se efectuează eșalonat, conform procentelor stabilite anual, fără a fi necesară emiterea unor ordine suplimentare de salarizare.

Prin urmare, casarea pronunțată în recurs privește exclusiv partea sentinței referitoare la obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare, întrucât instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale incidente. Celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 1479/2023, referitoare la prescripția dreptului material la acțiune și la respingerea pretențiilor ca neîntemeiate, vor fi menținute.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A. ca nefondată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția tardivității recursului.

Anulează ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1479/2023 din 18 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1479/2023 din 18 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 14 noiembrie 2024.