Decizia nr. 5085/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 168/2022 a Curții de Apel Galați

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26.11.2021 sub nr. x/2/2021 pe rolul Curții de Apel București- Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 05.11.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a pct.13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT); alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale menționate. Prin sentința civilă nr. 841/28.04.2022 a Curții de Apel București a fost declinată competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați-Secția CAF. Cauza a fost înregistrată sub același nr x/2/2021 la data de 22.06.2022 pe rolul Curții de Apel Galați- Secția CAF.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 168 din 7 decembrie 2022, Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârât, ca nefondate. A admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 05.11.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT) și la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale menționate.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței nr. 168 din 7 decembrie 2022 a Curții de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal, au exercitat recurs pârâtele Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile ministerului, admiterea excepției inadmisibilității cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, admiterea excepției tardivității acțiunii și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Sub un prim aspect, în ceea ce privește participarea Ministerului Justiției în proces, au fost invocate prevederile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, dispoziții legale în temeiul cărora a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiției în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. Astfel, a solicitat a se constata că Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției în ceea ce privește prezenta cauză. În continuare, recurentul a arătat că pentru a respinge excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a reținut că obiectul cauzei îl constituie refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției de a emite un act administrativ, iar nu legalitatea unor acte administrative. Or, în speță, reclamanta nu a învestit instanța de contencios competentă cu controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat o contestație împotriva ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare, ci a formulat acțiunea de față solicitând exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizației de încadrare în baza unei hotărâri care a obligat instanța angajatoare la plata diferențelor salariale rezultate din luarea în considerare a coeficienților de multiplicare prevăzuți de OUG nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT. Totodată, a arătat că solicitarea reclamantei nu poate fi considerată plângere prealabilă în sensul dispozițiilor legale invocate anterior, întrucât prin adresa respectivă nu se critică modul de stabilire a indemnizației printr-un ordin al ministrului justiției, ci se solicită emiterea unui ordin de salarizare raportat la Sentința civită nr. 1861/6.06.2020 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2019, prin care pârâtul Tribunalul Tulcea a fost obligat la plata unor diferențe salariale, iar nemulțumirea reclamantei față de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii. În concluzie, având în vedere că reclamanta a învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legatității respectivului act administrativ, solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și, pentru aceleași considerente, a apreciat că se impune respingerea acțiunii ca tardiv formulată. Pe fondul cauzei, a arătat că, prin admiterea acțiunii, instanța de fond instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece, în mod evident, solicitarea reclamantei de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească, indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor DNA și DICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare OUG nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariate corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De altfel, ideea de aplicare a coeficienților din OUG nr. 27/2006 este exclusă în cazul judecătorilor de judecătorie, întrucât, în cazul lor, indemnizațiile de încadrare au ajuns deja la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017, cuantumul lor fiind astfel fix, determinat prin raportare la grila din legea salarizării. Astfel, coeficientul de multiplicare se utilizează ca parte a unui calcul de determinare a salariului, alături de valoarea sectorială de referință, însă utilitatea lui se oprește în momentul în care, prin calculul realizat, se ajunge la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017. Mai mult, în sistemul Legii nr. 153/2017, grilele de salarizare pentru judecători și procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor. Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017: ”În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sou devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.” Ca atare, potrivit dispozițiilor legale mai sus citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale potrivit legii. Maximul la care se oprește indemnizația lunară este cel stabilit de lege pentru funcția de judecător (anexa A), nu procuror. Coeficientul 19,00, ca și valoarea de referință sectorială este un element care se utilizează în prima etapă a calculului indemnizației, ori de câte ori valoarea acesteia depășește maximul din anexă, indemnizația reducându-se la acest maxim, în acest sens pronunțându-se și Curtea de Apel Pitești prin Decizia civilă nr. 433/2021 pronunțată în Dosarul nr. x/90/2019, precum și Curtea de Apel Cluj prin Decizia civilă nr. 1319/A/18.11.2020 în dosarul nr. x/84/2018. Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare. Anexa la OUG nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 1 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 s-a procedat la reîncadrarea reclamantelor potrivit dispozițiilor acesteia. Potrivit actelor normative intervenite ulterior OUG nr. 27/2006, salarizarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. I din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr.284/2010). Această modalitate de stabilire și de diferențiere a salariilor în funcție de nivelul instanțelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea și natura cauzelor diferă. Principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instanței/parchetului, or, Direcția Națională Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorii care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurentul a invocat și Decizia nr. 51/2020 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din legile de salarizare în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, conform celor reținute de Curtea Constituțională a României, a adus atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat, subrogându-se atât competențelor constituționale ale legiuitorului, cât și celor ale instantei de contencios constituțional. De asemenea, prin Decizia nr. 1325/4.12.2008 Curtea Constituțională a reținut, în esență, că posibilitatea instanțelor judecătorești de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății contravine principiului separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1) conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Prin urmare, cererea reclamantei de stabilire a indemnizațiilor în funcție de coeficienții de multiplicare prevăzuți de un act normativ abrogat nu poate fi primită, întrucât ar reprezenta o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare acestui act normativ. Recurentul a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii potrivit cărora ”sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative". Astfel, față de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ținând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizația, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul și nici instanța nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislația în materie salarială sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă și pe de altă parte este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, nefiind actual. În soluționarea recursului, a solicitat a fi avută în vedere și Decizia nr. 34/06.06.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 3.2. Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin cererea de recurs, a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, admiterea excepției tardivității acțiunii și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În ceea ce privește motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs sunt identice cu cele formulate de recurentul Ministerul Justiției.

Procedura derulată în cauză 4.1. Intimata-reclamantă, legal citată, nu a formulat întâmpinare. 4.2. Prin încheierea din 22 februarie 2024, s-a dispus suspendarea judecății recursului în temeiul prevederilor art. 517 alin. (1) ind. 1 C. proc. civ. 4.3. La 23 mai 2024, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat repunerea cauzei pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivul de suspendare. Ulterior, la 14 octombrie 2024, a depus note scrise prin care, în considerarea Deciziilor nr. 3 din 11 martie 2024 și nr. 4 din 11 martie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. 4.4. Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin notele scrise depuse la 28 octombrie 2024, a solicitat repunerea cauzei pe rol, motivat de faptul că nu mai subzistă motivul de suspendare. Totodată, în considerarea Deciziilor nr. 3 din 11 martie 2024 și nr. 4 din 11 martie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. 4.

Astfel cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, la 7 noiembrie 2024, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol, față de împrejurarea că motivul care a atras suspendarea cauzei în temeiul art. 517 alin. (1) ind. 1 C. proc. civ. a încetat. II. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor exercitate în cauză Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de părți, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâtele Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție sunt fondate, în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Înalta Curte urmează a analiza concomitent motivele de recurs invocate de recurenți, răspunzând criticilor identice prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă. Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care intimata-reclamantă A a solicitat obligarea recurentei-pârâte Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 05.11.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a pct.13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), precum și alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale menționate. În susținerea cererii sale, intimata-reclamantă a invocat sentința civilă nr. 1861 din 16.06.2020, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII -a Civilă, în dosarul nr. x/64/3/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 4010/2020 din 5.11.2020 a Curții de Apel București, prin care Tribunalul Tulcea a fost obligat să-i recalculeze indemnizația de încadrare și a celorlalte drepturi aferente ce i se cuvin, raportat la un coeficient de multiplicare de 19,00, începând cu 05.11.2016 și în continuare, cu consecința de a-i fi plătită contravaloarea diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățită prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,00 și venitul efectiv plătit, începând cu data de 5.11.2016 până la data punerii în plată a indemnizației astfel calculată. De asemenea, Tribunalul Tulcea a fost obligat la actualizarea sumelor acordate prin sentință, cu indicele de inflație, precum și dobânda legală conform art. 1 alin. (3) raportat la art. 3 alin. (2) și 3 din O.G. nr. 13/2011, de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective. Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepțiile invocate de pârât, ca nefondate și a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 05.11.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT) și la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale menționate. Recurentele-pârâte Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat critici de nelegalitate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sunt apreciate de instanța de control judiciar ca fiind fondate. În acest sens, se reține că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024. Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: ”Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte”. S-a reținut astfel că ,,respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială.” (considerentul nr. 94). În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este, așadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială. Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia ,,constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată,” (considerentul nr. 72). În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reținut că: „Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări.” În ceea ce privește susținerile reclamantei legate de autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată, Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin hotărârea judecătorească invocată, nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligația de a emite noi ordine de salarizare. Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept „câștigat” prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive de mai sus, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte constată că, prin această hotărâre menționată, drepturile câștigate de reclamantă au avut caracterul unor despăgubiri, și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de OUG nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare fiind indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți. Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menționate în sensul dorit de reclamantă, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V litera B pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamantă în cauză. Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va constata că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârea judecătorească invocată de intimata-reclamantă impune obligarea recurentei-pârâte la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, care fac de prisos examinarea celorlalte critici formulate de recurenți, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile formulate de pârâte, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.