ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3190/2024

Ședința publică din data de 10 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.06.2021 sub nr. x/2021 (ca efect al declinării de la Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1459/12.05.2021), reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței să dispună:

- reîncadrarea reclamanților și recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (intrată în vigoare în data de 09.04.2015), începând cu 01.01.2019 și până în prezent pentru reclamanți și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi;

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentate de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 01.01.2019 și în continuare, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare prin obligarea pârâților la plata diferențelor bănești corespunzătoare pentru fiecare lună în parte, reprezentând diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare;

- obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună precum și pe viitor, până la recunoașterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de flecare reclamant, a sumei reprezentând actualizarea diferențelor bănești corespunzătoare cu indicele de inflație calculat de la data scadenței/exigibilității fiecărei diferențe lunare și până la data plății efective;

- obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună precum și pe viitor, până la recunoașterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, a dobânzii legale penalizatoare aferente diferențelor bănești corespunzătoare, calculate de la data scadenței/exigibilității fiecărei diferențe lunare de plată și până la data plății efective;

- obligarea pârâților la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare în virtutea art. 1489 C. civ. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la stingerea debitului principal și a celor accesorii, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 și a art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

Prin sentința civilă nr. 1948 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 și a art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, ca inadmisibilă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu în privința capătului de cerere privind emiterea unor ordine de recalculare a drepturilor salariale; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în privința capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale, a inflației și a dobânzii; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată; a respins acțiunea introdusă de ambii reclamanți A. și B. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare, din acțiunea introdusă de reclamantul A. împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, ca fiind promovat împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasivă; a respins capetele de cerere privind plata diferențelor salariale, a inflației și a dobânzii legale, din acțiunea introdusă de reclamantul A. împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, ca neîntemeiate; a admis în parte acțiunea introdusă de reclamanta B. împotriva pârâților Ministerul Justiției și Tribunalul București; a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin, prin care sa recalculeze indemnizația de încadrare lunară brută a reclamantei, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2019, pe baza unui coeficient de multiplicare de 19,000; a obligat pârâtul Tribunalul București la plata către reclamanta B. a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite pe baza unui coeficient de multiplicare de 19,000 si cele încasate, pe perioada 01.01.2019 - zi, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare, calculate de la data scadentei fiecărei tranșe lunare, până la data plății efective până la data plății efective a diferențelor; a respins capătul de cerere privind plata diferențelor salariale, a inflației și a dobânzii legale, din acțiunea introdusă de reclamanta B. împotriva pârâtei Curtea de Apel București, ca neîntemeiat; a respins capetele de cerere privind plata diferențelor salariale, a inflației și a dobânzii legale, din acțiunea introdusă de reclamanta B. împotriva pârâtului Ministerul Justiției, ca fiind promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției (actualmente Înalta Curte de Casație și Justiție), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, în principal, admiterea excepției inadmisibilității și respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că, prin sentința pronunțată, instanța de fond a respins în mod nelegal excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, Cap VIII, Secțiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, articol care, pe cale de consecință, a fost nesocotit.

Litigiile de natura celui de față urmează a fi soluționate după o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum și de la cele din materia contenciosului administrativ.

Prin urmare, solicitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să oblige la emiterea nou ordin privind reîncadrarea și stabilirea unei noi indemnizații, fără efectuarea procedurii prealabile, constituie un mijloc de ocolire a procedurii legale de contestarea a actului administrativ prin care reclamantei i s-a stabilit indemnizația de încadrare.

Așadar, acțiunea în contencios care este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, astfel cum s-a apreciat în prezenta cauză, are ca obiect analiza legalității ordinului Ministerului Justiției prin care s-a soluționat contestația formulată împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, reclamanta nu a învestit instanța de contencios competentă cu controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat o contestație împotriva ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare sau împotriva refuzului nejustificat de emitere a unui nou ordin de salarizare, ci au formulat acțiunea de față solicitând exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficienților de multiplicare 19.00, prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Recurenta a arătat că, în prezenta cauză, pe de o parte, există dispoziții speciale care impun parcurgerea unei proceduri speciale, iar pe de altă parte, reclamanta solicită recalcularea indemnizației de încadrare, astfel că admisibilitatea acțiunii este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile, fapt pentru care apreciază că prezenta acțiune este inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

În concluzie, având în vedere că reclamanta a învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, fără a fi contestat însă în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității respectivului act administrativ, solicită admiterea recursului și admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Pe fond, recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea motivat de faptul că reclamanta ar fi discriminată față de alți colegi ai săi, care ar fi obținut prin hotărâri judecătorești un coeficient de multiplicare 19.00 și a invocat Decizia nr. 794/15.12.2016 pronunțată de Curtea Constituțională.

În primul rând, dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 83/2014, cu modificările si completările ulterioare, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificări si completări a fost abrogat art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 57/2015, cu modificările din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016.

Prin urmare, la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, astfel încât nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susținerea pretențiilor.

Acțiunile prin care au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferențele dintre drepturile salariate încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism s-au soluționat în sensul acordării de despăgubiri, în baza Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, fără să fie făcută vreo analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizațiilor de încadrare, față de cele stabilite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006.

Totodată, dispozițiile acelor sentințe și-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiției a emis noi ordine de salarizare.

Așadar, nivelul maxim al salarizării nu s-a stabilit în funcție de hotărârile judecătorești prin care s-au acordat despăgubiri reprezentând diferențele salariale calculate în funcție de coeficientul 19,00 acordat procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, întrucât aceste despăgubiri s-au acordat până la încetarea stării de discriminare, respectiv până la intrarea în vigoare a noii legi de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009.

Ca atare, prin hotărârile invocate în acțiunea formulată s-a clarificat cu putere de lucru judecat raportul dintre drepturile bănești recunoscute și indemnizațiile stabilite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, astfel că despăgubirile acordate nu au modificat modul de stabilire a indemnizației de încadrare a reclamantei, referirea la acest act normativ fiind reținută doar în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate.

Prin admiterea acțiunii, instanța de fond instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece, în mod evident, solicitarea reclamantei de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească, o indemnizație de încadrare brută lunară corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Atribuția de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.

De altfel, Curtea Constituțională s-a și pronunțat în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate invocate cu privire la dispozițiile art. 11 ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, recurenta menționând Deciziile CCR nr. 861/2009, 789/2009, 682/2009, 51/2020.

A mai arătat recurenta că instanța de fond nu a administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizație stabilită în funcție de coeficientul de multiplicare 19,00 și la care să se raporteze în mod concret.

Contrar afirmației primei instanțe, potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,00, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătorești, trebuia inclus în indemnizația brută de încadrare a tuturor judecătorilor și după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, deoarece altfel ar exista o situație de discriminare, subliniem că acesta nu a fost inclus în indemnizația de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare în judecată nu s-a solicitat stabilirea indemnizațiilor brute de încadrare în funcție de coeficienții procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferențelor dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători acestor procurori.

În ceea ce privește starea de discriminare, recurenta consideră relevantă decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-310/10, Agafiței contra României, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, criteriul categoriei socioprofesionale neintrând în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Totodată, în acest context amintește și Deciziile nr. 818, 819 și 820, toate din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 1325/4.12.2008, prin care Curtea Constituțională a constatat că, înțelesul dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor.

În speța de față nu este vorba de "alte creșteri salariale", întrucât situațiile nu sunt asemănătoare, Decizia nr. 7/2019 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2018 neputând fi aplicată prin analogie. Această decizie se referă la interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prin raportare strict la hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și 11% și nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative care au aplicabilitate generală. în analiza sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a plecat de la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, în sensul că hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% și 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), în comparație cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare (de exemplu, recunoașterea sporului de doctorat).

Acordarea coeficienților corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte și, ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Prin urmare, chiar dacă există sentințe judecătorești prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate și nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Așadar, dispozițiile acestor sentințe și-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiției a emis noi ordine de salarizare.

Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, iar personalul bugetar a fost reîncadrat începând cu 1 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 1 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantei potrivit dispozițiilor acesteia. Totodată, obligarea pârâtului de a emite ordin de stabilire a indemnizației reclamantei și după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 este nelegală, în condițiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a acordat drepturile salariale și în continuare, în mod nelegal, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii.

Astfel, față de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ținând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizația de încadrare, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul și nici instanța nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitate, fără să aibă în vedere legislația în materie salariată sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă și pe de altă parte este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, nefiind actual.

5.1. Întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă B.

Intimata-reclamantă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentului dosar.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În primul rând, se arată că, având în vedere faptul că Tribunalul București nu a contestat soluția primei instanțe, dreptul său la plata diferențelor salariale amintite mai sus a fost câștigat în mod definitiv, prin neexercitarea căii de atac. În acest fel, intimata a obținut o hotărâre judecătorească intrată în autoritatea lucrului judecat, prin care s-a stabilit în mod definitiv și irevocabil că indemnizația de încadrare a intimatei trebuie calculate la coeficientul de multiplicare 19,000.

Motivele de recurs ale singurului recurent, Ministerul Justiției, vizează inadmisibilitatea acțiunii ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, pe de o parte, iar pe de altă parte vizează imposibilitatea de acordare a diferențelor salariale, motivat de faptul că este exclusă discriminarea; faptul că dispozițiile hotărârilor judecătorești obținute de colegi raportate la coeficientul de multiplicare 19,000 și-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi în materie de salarizare; faptul că decizia CCR nr. 794/2016 se refera la drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare; faptul că obligarea la emiterea ordinelor de salarizare este nelegală, în condițiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că drepturile salariale rămân, în mod exclusive, cele prevăzute în lege, odată cu data intrării ei în vigoare.

Prin sentința recurată, s-a stabilit în sarcina recurentului doar obligația de a emite ordinul de salarizare calculat prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000. Ministerul Justiției nu a formulat motive de recurs cu privire la imposibilitatea acestei instituții publice de a emite efectiv ordinul de salarizare. Prin urmare, motivele de recurs formulate de recurentul Ministerul Justiției privitoare la aplicabilitatea tranzitorie a dispozițiilor legilor de salarizare, incidența hotărârilor judecătorești obținute de colegi, existența sau nu a unui tratament discriminatoriu este inadmisibile, deoarece s-a stabilit, așa cum a arătat mai sus, că este îndreptățită la plata diferențelor salariale, calculate cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, aspect necontestat de titularul obligației de plată. Or, toate aceste susțineri nu mai pot fi avute în vedere și reexaminate în calea de atac, deoarece partea obligată la plata diferențelor salariale nu a contestat soluția pronunțată pe fondul cauzei.

În cazul respingerii acestor susțineri, se arată, raportat la motivul de recurs potrivit căruia trebuia admisă excepția inadmisibilitătii acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 capitolul VIII al Legii 153/2017 deoarece nu contestă un act administrativ al ordonatorului de credite, ordine de salarizare, ci solicită despăgubiri reprezentate de diferențe de ordin salarial rezultate din nepunerea în aplicare a unor dispoziții legale. Drept urmare, față de obiectul concret al cererii de chemare în judecată, acțiune în pretenții, ci nu contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale (pentru care este necesare parcurgerea unei proceduri prealabile adresării instanței judecătorești și este prevăzută o competenta materiala specială de soluționare), aceasta excepție este neîntemeiată, motiv pentru care în mod temeinic și legal a fost respinsă de către instanța de fond.

Pe de altă parte, refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri este asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său ori prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. împrejurarea că reclamanta nu ar fi contestat ordinele emise de Ministerul Justiției nu o lipsește de dreptul de a solicita emiterea unor noi ordine, în condițiile în care prin această hotărâre se urmărește obținerea unui titlu executoriu împotriva acestuia, iar obligația de executare din oficiu a acestuia este o garanție a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, obiectul acțiunii este reprezentat de o obligație de a face, de reîncadrare a reclamantei și de recalculare a indemnizației de încadrare, de emitere a unor noi ordine de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, astfel că temeiul juridic rezidă în pronunțarea unei hotărâri judecătorești, ca situație juridică nouă, ncevidențiată în vreunul dintre ordinele de salarizare emise anterior intimatei, simpla contestare a unor ordine care nu conțineau nicio măsură în legătură cu această situație juridica nouă nu ar avea nicio rațiune din punct de vedere legal. Reclamanta nu a investit instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege, ci a solicitat obligarea la emiterea unui ordin de încadrare, ca urmare a stabilirii îndreptățirii sale la aplicarea coeficientului solicitat, în mod definitiv, fiind invocat un refuz nejustificat în susținerea acțiunii.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea apărărilor pârâtului și menținerea în tot a sentinței recurate.

Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Compleți 1 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Astfel, a apreciat că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. Trebuie menționat că și în această cauză hotărârile judecătorești pronunțate pentru obținerea unor drepturi salariale deși au efecte doar între părțile ce au luat parte la judecată, se observă că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, raportat la nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul DII COT si DNA, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reținut ÎCCJ în decizia mai sus menționată, iar numărul judecătorilor care beneficiază deja de aceste drepturi este considerabil, raportat la numărul total al celor aflați în sistem. In aceste condiții devin pe deplin valabile concluziile ÎCCJ potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări. Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

De asemenea, trebuie acordată relevanță Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, apreciind că, deși nu au vizat în mod expres drepturile salariale pretinse de intimata, considerentele acestei decizii pun în discuție efectele juridice ale unor hotărâri pronunțate în materia salarizării personalului din aceeași familie ocupațională și posibilitatea luării în considerare numai a drepturilor salariale prevăzute în actele normative, cu ignorarea celor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Ținând seama și de considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 36/2018, instanțele au concluzionat că în măsura în care în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" existau la 9 aprilie 2015 magistrați judecători care, deținând aceeași funcție cu a reclamantei și îndeplinind aceleași condiții de vechime, beneficiau de o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, aceasta trebuie avută în vedere la determinarea nivelului maxim aflat în plată, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, iar indemnizația de încadrare a reclamanților urmează a fi stabilită la același nivel, conform prevederilor art. 1 alin. (5 indice 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și ale art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015.

Intimata a subliniat existența discriminării în materie de muncă ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (indiferent de funcție), care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Deci, există discriminare în sensul art. 2 alin. (1)-(3), art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, întrucât a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale și sub pretextul locului de muncă (specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii de lege ca fiind discriminatorii.

Intimata a invocat actele normative succesive în materia salarizării și a arătat că, din reglementările enunțate, reiese ca în perioada 2010-2017 nu s-au aplicat nici coeficienții de ierarhizare prevăzuți de Legea nr. 330/2009 si nici valoarea de referință coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

La data de 01.07.2017 a intrat in vigoare Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care prin art. 44 a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010. Potrivit art. 38, rezultă că după data de 01.07.2017 până în 2023 rămâne același mod de determinare al indemnizațiilor pentru judecători și procurori prin înmulțirea valorii de referință sectoriale (stabilită prin lege) cu un coeficient de multiplicare variabil (astfel cum a fost determinat, raportat la fiecare funcție, în anexa la O.U.G. nr. 27/2006), stabilit potrivit vechimii (art. 3 alin. (1) O.U.G. nr. 27/2006), cu aplicarea etapizata a dispozițiilor din Legea 153/2017. Prin "vechime" se înțelege perioada în care au fost deținute diferite funcții juridice (pct. 2 din Nota de la finalul O.U.G. nr. 27/2006, cu trimitere h art. 86 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Prin Legea nr. 71/2015, prin aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, s-a introdus aliniatul 5

1

la art. 1, astfel că actul normativ mai sus menționat a fost reglementat cu scopul de a elimina anomaliile legate de aplicarea dispozițiilor legilor de salarizare, care au determinat în domeniul justiției diferențe de salarizare între persoane care desfășoară aceeași activitate, printre care și cea care rezultă din aplicarea creșterilor salariale în funcție de valoarea de referința sectorială sau de coeficientul de multiplicare. Contrar susținerilor recurentului, instanța de fond a făcut întocmai aplicabilitatea unor dispoziții legale.

Cu privire la decizia C.J.U.E. cauza C-310/10 Agafiței contra României, soluția Curții a fost de respingere a cererii de inadmisibilă, deoarece dispozițiile Directivelor la care a făcut referire instanța națională nu se aplicau situației discriminatorii pe categorii socioprofesionale, astfel că nu există o soluție pe fondul cauzei, fiind profund nejustificate afirmațiile recurenților din cererea de recurs.

Intimata a mai invocat decizia nr. 23 din data de 26 septembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și faptul că, în ceea ce privește discriminarea derivată din diferențe salariale, pentru înlăturarea acesteia, legiuitorul a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 20 din 8 iunie 2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Ordonanței de Urgență nr. 20 din 8 iunie 2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgența a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în ședința din 23 august 2016, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate de voturi, a adoptat o hotărâre de principiu prin care recomandă ordonatorilor de credite ca în interpretarea acestor dispoziții legale să aibă în vedere principiul de drept 16 menționat în expunerea de motive a O.U.G. nr. 20/2016 și în supramenționat în expunerea de motive a O.U.G. nr. 20/2016 și în cuprinsul art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, așa cum a fost modificată și completată prin O.U.G nr. 20/2016, în sensul eliminării discrepanțelor salariale existente în sistemul judiciar, astfel încât personalul care beneficiază de aceleași condiții să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității în care își desfășoară activitatea.

Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare pentru modificarea și completarea unor acte normative și pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale, publicată la data de 31.08.2016, în Monitorul oficial al României nr. 673 din 31 august 2016.

Prin aceste texte introduse prin O.U.G. nr. 43/2016, în cadrul aplicării O.U.G. nr. 57/2015 (astfel cum a fost inițial modificată prin O.U.G. nr. 20/2016), Guvernul a urmărit să elimine din procesul de egalizare a indemnizațiilor, raportarea la indemnizațiile stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare este neconstituționale.

Așadar, Curtea a constatat că, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, salariul de bază sau indemnizația de încadrare urma să fie același, respectiv aceeași, stabilită la nivel maxim. Prin aceeași decizie, Curtea a statuat în sensul că pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Cum coeficientul de multiplicare 19,000 era la data intrării in vigoare a Legii nr. 330/2009, un drept de natura salarială, recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile în favoarea unor magistrați judecători care dețin funcții si condiții de vechime identice cu ale intimatei astfel că acesta trebuia inclus în indemnizația brută de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii 330/2009. Cum indemnizațiile procurorilor DNA SI DIICOT si ale judecătorilor este calculate conform unui coeficient de multiplicare 19,000, consideră intimata ca este îndreptățită a primi o indemnizație calculata conform aceluiași coeficient de multiplicare 19.

În drept, au fost invocate prevederile art. 490 raportat la art. 471 C. proc. civ.

Intimata a indicat ca practica judiciară mai multe hotărâri (Hotărâre nr. 2538/2019 din 18.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, dosar nr. x/2018, definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție - decizia nr. 46/2021, prin respingerea recursului; Hotărâre nr. 2546/2019 din 20.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, dosar nr. x/2018, definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție- decizia nr. 6079/2021, prin admiterea în parte a recursului (cu privire la prescripție), iar în rest fiind dată soluția de respingere a recursului; Hotărâre nr. 59/2022 din 01.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, dosar nr. x/2022; Hotărâre nr. 1350/2021 din 04.10.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, dosar nr. x/2021; Hotărâre nr. 234/2021 din 29.12.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, dosar nr. x/2021; Hotărâre nr. 116/2021 din 04.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, dosar nr. x/2021; Hotărâre nr. 155/2022 din 29.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, dosar nr. x/2022).

5.2. Întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Finanțelor

Pârâtul Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menținerea soluției pronunțate de instanța de fond cu privire la respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că, prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această instituție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că între reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Finanțelor) nu există un raport juridic în temeiul căruia să se nască obligația pârâtului de a aloca fonduri bugetare către ordonatorii de credite din sistemul justiției și dreptul corelativ al reclamanților de a pretinde această alocare.

Din analiza cererii de recurs, rezultă că recurentul, nu a adus critici hotărârii pronunțate de către instanța de fond în ceea ce privește soluția de respingere a cererii principale formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin urmare, aceasta chestiune nu poate face obiectul analizei de către instanța de recurs. In aceste condiții, soluția dată cu privire la chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor a intrat în puterea lucrului judecat și se bucură de prezumția absolută de adevăr juridic.

Recurentul Ministerul Justiției a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata B., prin care a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia.

Referitor la susținerea intimatei, în sensul că excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă în mod corect, deoarece nu ar fi contestat "un act administrativ al ordonatorului de credite", căci nu ar fi contestat un ordin de salarizare, ci ur fi solicitat emiterea unuia nou, dar și pentru că obiectul acțiunii sale ar fi fost "acțiune în pretenții", iar nu o contestație față de modul de stabilire a drepturilor salariale, se arată că este nefondată. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat emiterea de noi ordine, iar prima instanță i-a admis cererea formulată și a obligat Ministerul Justiției să procedeze la emiterea unui nou ordin, astfel ca este evident că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost acțiune în pretenții, ci o acțiune în contencios administrativ, prin care s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare, obiect care a și atras competența de soluționare a instanței de contencios administrativ, Curtea de Apel București, dar și competența secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului. Or, este evident că salarizarea reclamantei nu ar putea fi realizată prin două ordine cu același obiect: unul, cel prin care este salarizată în prezent și care, în viziunea intimatei nu ar trebui anulat, pentru a atrage obligativitatea efectuării procedurii prealabile, potrivit art. 7, capitolul VIII al Legii nr. 153/2017, și un altul care ar urma să fie emis în urma soluției ce ar urma să fie pronunțate în prezenta cauză.

Referitor la susținerile pe fondul cauzei, soluția instanței de fond este nelegală, pentru motivele arătate în cererea de recurs. Prin hotărârile la care face referire reclamanta s-au acordat despăgubiri pentru discriminarea unei categorii de magistrați, fără însă a se dispune emiterea unor noi ordine. Mai mult, reclamanta a fost deja reîncadrată la nivelul maxim, astfel că acțiunea este lipsită de obiect, deoarece, dată fiind jurisprudența instanțelor de judecată, a fost emis OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, prin care a fost acordată tuturor judecătorilor o Valoare de Referință Sectorială de 605,225.

De asemenea, prin OMJ 401/C/07.02.2022, intimata reclamantă a fost reîncadrată la nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, astfel că nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară de salarizare. Astfel, ca urmare a majorării de VRS, toți judecătorii cu funcții de execuție, indiferent de grad, nivel, instanță, vechime, vor atinge nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017. În consecință, se invocă dispozițiile alin. (6) al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare. Ținând seama de faptul că, prin stabilirea indemnizațiilor de încadrare pentru toți judecătorii cu funcții de execuție cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară de salarizare.

La termenul din 26 septembrie 2023, Înalta Curte a constatat modificarea cadrului procesual ca urmare a intervenirii modificărilor legislative prin Legea nr. 304/2022 art. 142 și transmiterea calității procesuale de la Ministerul Justiției la ICCJ, devenită recurentă-pârâtă în cauză.

La același termen, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive de către prima instanță a pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu și a Ministerului Finanțelor, s-a dispus scoaterea din citativ a acestora.

De asemenea, pentru termenul din data de 20 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus, în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1) și (5) C. proc. civ., cerere de renunțare la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției (actualmente Înalta Curte de Casație și Justiție) la emiterea ordinului de salarizare.

8.1. Motivul de casare referitor la greșita aplicare a legii de către prima instanță prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii

În ceea ce privește motivul de casare referitor la greșita aplicare a legii de către prima instanță prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, Cap VIII, Secțiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată că este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, declinată de la secția de litigii de muncă la secția de contencios administrativ, reclamanta a solicitat reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (intrată în vigoare în data de 09.04.2015), începând cu 01.01.2019 și până în prezent și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi; repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentate de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 01.01.2019 și în continuare, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare prin obligarea pârâților la plata diferențelor bănești corespunzătoare pentru fiecare lună în parte, reprezentând diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare; obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună precum și pe viitor, până la recunoașterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de flecare reclamant, a sumei reprezentând actualizarea diferențelor bănești corespunzătoare cu indicele de inflație calculat de la data scadenței/exigibilității fiecărei diferențe lunare și până la data plății efective; obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună precum și pe viitor, până la recunoașterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, a dobânzii legale penalizatoare aferente diferențelor bănești corespunzătoare, calculate de la data scadenței/exigibilității fiecărei diferențe lunare de plată și până la data plății efective; obligarea pârâților la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare în virtutea art. 1489 C. civ. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la stingerea debitului principal și a celor accesorii, cu cheltuieli de judecată.

Or, necontestând niciun ordin de salarizare, reclamantii se plasează in ipoteza in care solicita acordarea unor drepturi salariale care ar fi prevăzute de lege, dar pentru care nu s-a emis acte administrative de recunoastere, astfel încât, ținând seama de cele statuate prin decizia nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casatie si Justitie, in cadrul unui recurs in interesul legii, nu este necesara parcurgerea procedurii prealabile. Pe de altă parte, acțiunea are un caracter mixt, de dreptul muncii și de contencios administrativ, astfel că paralizarea acțiunii pentru neformularea plângerii prealabile ar înfrânge considerentele deciziei de unificare mai sus amintite.

Ca urmare, acest prim motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă va fi respins ca nefondat.

8.2. Motivul de recurs referitor la fondul cauzei

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a invocat faptul că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea motivat de faptul că reclamanta ar fi discriminată față de alți colegi ai săi, care ar fi obținut prin hotărâri judecătorești un coeficient de multiplicare 19.00; prin urmare, chiar dacă există sentințe judecătorești prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor Direcției