ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3023/2025

Ședința publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la data de 17 noiembrie 2022, sub dosar nr. x/2022, reclamantele A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01 august 2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T-O.U.G. nr. 27/2006);

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentate de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 01 august 2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective;

- emiterea ordinelor de salarizare, corespunzătoare, de către pârâtul Ministerul Justiției cu aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006).

Prin sentința civilă nr. 434/07.03.2023, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 aprilie 2023, sub același număr.

Prin precizarea depusă de reclamante pentru termenul din 15 iunie 2023, acestea au solicitat introducerea în cauză a pârâtei Înalta Cure de Casație și Justiție, iar la termenul din data de 15 iunie 2023, Curtea de Apel București a dispus introducerea în proces și citarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 142 alin. (6) și (8) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1225/14.09.2023, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența teritorială de soluționare a cererii, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 26 octombrie 2023, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 270 din 28 decembrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca nefondată excepția inadmisibilității;

- a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 16 noiembrie 2019, sens în care a respins pretențiile formulate pentru acest interval ca fiind prescrise;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în privința petitului având ca obiect alocarea sumelor de bani și a respins cererea împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei entități fără calitate procesuală pasivă, în aceste limite;

- a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor în privința petitului având ca obiect alocarea sumelor de bani;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința petitului având ca obiect plata sumelor de bani și a respins cererea împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei entități fără calitate procesuală pasivă, în aceste limite;

- a admis în parte cererea formulată și precizată la data de 17 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, de către reclamantele A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, (succesor în drepturile Ministerului Justiției privind salarizarea), Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea câte unui nou ordin de salarizare în favoarea reclamanților luând în considerare și coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T-O.U.G. nr. 27/2006), cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestui coeficient, începând cu 17 noiembrie 2019;

- a obligat pârâta Curtea de Apel București la recalcularea și la plata diferenței între drepturile salariale, pe care reclamanții le-ar fi încasat luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T-O.U.G. nr. 27/2006) începând cu 17 noiembrie 2019 până în prezent și în continuare, și drepturile efectiv încasate, diferențe care se vor actualiza cu indicele de inflație, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective;

- a admis cererea de sesizare formulată de către pârâtul Ministerul Justiției, pârât în cauza ce face obiectul dosarului cu numărul de mai sus și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și a dispozițiilor relevante din O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraților a unor drepturi salariale fără să se țină seama de gradul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora funcționează magistrații, prin raportare la art. 1 alin. (4) și (5), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României invocată de apelantul Ministerul Justiției în cauza având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție;

- a respins ca nefondată cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, formulată de pârâtul Ministerul Justiției.

Împotriva sentinței civile nr. 270 din 28 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs recurenții-pârâți Tribunalul București și Înalta Curte de Casație și Justiție (succesoare în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției).

3.1. Recurentul-pârât Tribunalul București a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și, în consecință, respingerea pretențiilor reclamantelor, ca fiind neîntemeiate.

Recurentul-pârât a susținut că, prin raportare la pretențiile solicitate de reclamante, instanța de fond trebuia să aibă în vedere Decizia nr. 80/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicabilitate generală și obligatorie.

Mai mult decât atât, instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în materia prescripției dreptului material la acțiune.

În acest sens, instanța trebuia să admită în totalitate excepția prescripției dreptului la acțiune și să respingă pretențiile formulate de reclamante în contradictoriu cu Tribunalul București, ca fiind prescrise în totalitate, urmare faptului că acestea și-au încetat raporturile juridice de muncă cu acesta anterior perioadei stabilite de către instanța de fond pentru recalcularea drepturilor salariale.

În plus, a apreciat că sentința recurată constituie o adăugare nepermisă la lege peste voința legiuitorului conținută de prevederile Legii nr. 500/2002 a finanțelor publice, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează procedura de aprobare a bugetului de stat, respectiv de execuție bugetară.

Așadar, față de cadrul legislativ incident, a apreciat că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care Tribunalului București, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile bănești în condițiile solicitate de reclamante, în lipsa fondurilor alocate de către ordonatorii superiori de credite,

Instanța trebuia să aibă în vedere faptul că îndeplinirea unor eventuale obligații stabilite în sarcina sa este subsecventă față de executarea obligațiilor ce revin Înaltei Curți de Casație și Justiție în domeniul procedurii de execuție bugetară.

De altfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acest din urmă minister este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, precum și proiectul pentru rectificare bugetară. De asemenea, responsabilitățile ordonatorilor principali de credite sunt prevăzute de art. 64 Legea nr. 69/2010.

Prin urmare, este necesar ca Ministerul Finanțelor Publice să pună în prealabil la dispoziția Înaltei Curți de Casație și Justiție fondurile necesare achitării drepturilor salariale datorate, iar aceasta din urmă le repartizează către ordonatorii secundari/terțiari, în funcție de solicitările justificate ale acestora, în condițiile legii, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.

Cât privește cererea reclamantelor de acordare a dobânzii penalizatorii, a solicitat să fie avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Astfel, a mai arătat că în cauza de față nu poate fi vorba despre neachitarea la scadență a unei sume de bani, câtă vreme dreptul reclamantelor nu este recunoscut.

3.2. Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție (succesoare în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției) a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind emiterea unui ordin prin care să fie incluse drepturile salariale acordate intimaților-reclamanți, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

Recurenta-pârâtă a apreciat că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unui ordin prin care să fie incluse drepturile salariate acordate intimaților - reclamanți, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, acordat procurorilor DNA și DIICOT, începând cu data de 17 noiembrie 2019, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, invocând de asemenea Decizia HP nr. 80/11.12.2023

Intimatele-reclamante A., B., C. și D. au formulat concluzii scrise, prin care au solicitat să se constate că soluția instanței de fond privind obligarea pârâtei Curtea de Apel București la recalcularea și la plata despăgubirilor echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariate calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a intrat în puterea de lucru judecat și să se păstreze această hotărâre, aplicând corespunzător Deciziile nr. 3 și 4/2024 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii părții din hotărâre ce a fost atacată cu recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea recurată, în raport de motivele de casare invocate, inclusiv cel de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenții-pârâți Tribunalul București și Înalta Curte de Casație și Justiție (succesoare în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției) sunt fondate, în limitele și pentru considerentele următoare:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., acesta nu este incident.

Astfel, recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție (succesoare în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției) a invocat în cadrul acestui motiv de casare, faptul că stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare, iar procedând astfel prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive.

Acest motiv de casare de ordine publică nu trebuie interpretat extensiv și poate fi invocat dacă instanța a admis cererea prin care s-a solicitat luarea unei măsuri pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl putea face. Modul în care a fost reglementat acest motiv de casare pornește de la premisa că cererea de chemare în judecată a presupus, prin modul în care a fost concepută, ca instanța, pronunțându-se favorabil asupra ei, să depășească atribuțiile puterii judecătorești și să intre în sfera atribuțiilor puterii legiuitoare sau a celei executive.

Or, ipoteza de mai sus nu se identifică în cazul de față; ceea ce se invocă, de fapt, de către recurentă se circumscrie unei critici legate de încălcarea unor norme juridice sau eventual de crearea de norme juridice, dar nu poate fi încadrat în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.. Astfel, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Criticile ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu, sunt întemeiate.

Înalta Curte, reține că, în cauză, chestiunea litigioasă dedusă judecății o reprezintă modul de determinare și calcul al indemnizației de încadrare brute lunare cuvenite reclamantelor, acestea solicitând obligarea pârâților la emiterea unor ordine, prin care să se dispună stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea faptului că acest drept a fost deja câștigat pe cale judiciară de alți aproximativ 1.000 de judecători reclamanți, cu grade profesionale de judecătorie, tribunal și curte de apel, prin raportare la o serie de hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-au soluționat litigii vizând recunoașterea stării de discriminare și repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să îi fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT conform O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, având ca obiect recursuri în interesul legii.

Înalta Curte reține că este pe deplin și integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.

Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

Conform considerentelor acestei decizii:

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

În ceea ce privește hotărârile invocate de reclamante, pronunțate în litigii de dreptul muncii cu privire la alți judecători, din considerentele acestora rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare fiind indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți.

Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de aceștia.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârilor menționate în sensul dorit de reclamante, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamante în cauză.

Totodată, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existența unor hotărâri judecătorești anterioare de stabilire a despăgubirilor, ci și egalizarea cu alți magistrați care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,000, se constată că situația intimatelor-reclamante este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Totodată, din Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătorești respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizației de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% și 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizației de încadrare, la care se face egalizarea.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31 august 2016, art. 3

1

prevede "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții ".

Paragrafele 74, 80 și 81 ale Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vin să întărească aceeași idee, a aplicabilității generale doar a elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază al valorii de referință sectorială, ca reper unic, de referință în sectorul în care este incident.

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădește, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

Îndreptățirea magistraților la stabilirea indemnizației lunare brute prin utilizarea coeficienților 19,000 - 23,000 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut inițial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanțe iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor Ia nivelul maxim aflat în piață, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, nici prin decizii de speță anterioare și nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptățirea magistraților -judecători și procurori - de la orice instanță din țară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.LC.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării.

În considerarea acestui temei - al existenței unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunțate hotărâri judecătorești definitive, cum sunt cele menționate de intimatele-reclamante în cauza de față, ale celorlalte instanțe din sistemul judiciar, având în vedere conținutul legislației anterioare de salarizare și a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs.

De vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existența unor hotărâri judecătorești nu constituie temei pentru recunoașterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalității, prevăzut de dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În orice caz, nu s-a demonstrat, în cadrul situației de fapt reținute de prima instanță, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanța făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

De altfel, instanța de recurs are în vedere și că, prin Decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a decis că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 …, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ.".

În considerentele Deciziei nr. 3/2024, s-a reținut inclusiv că:

"81. Prin urmare, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiționări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare. Marja de apreciere implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. … 95. Abordarea trebuie să fie aceeași și dacă reperul de comparație l-ar constitui nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătorești unor persoane care își desfășoară activitatea în cadrul acelorași instanțe sau parchete, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiind suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim a cuantumului procentual al sporurilor individuale, cu încălcarea limitei generale prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. 96. Aceasta, pentru că, așa cum s-a mai menționat în cuprinsul prezentei decizii, responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. 97. În această situație, își menține valabilitatea soluția de principiu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, … în care s-a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 …, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.".

Astfel, în raport de caracterul obligatoriu al deciziei respective în condițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., argumentele dezvoltate de intimatele-reclamante sub aspectul unei pretinse discriminări sunt lipsite de temei.

Pentru aceste motive, având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, în temeiul art. 407 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții-pârâți Tribunalul București și Înalta Curte de Casație și Justiție (succesoare în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției), va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, în tot, cererea formulată și precizată la data de 17 noiembrie 2022, de către reclamantele A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, (succesor în drepturile Ministerului Justiției privind salarizarea), Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, menținând în rest dispozițiile sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Tribunalul București și Înalta Curte de Casație și Justiție (succesoare în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției) împotriva sentinței civile nr. 270 din 28 decembrie 2023 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge, în tot, cererea formulată și precizată la data de 17 noiembrie 2022, de către reclamantele A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, (succesor în drepturile Ministerului Justiției privind salarizarea), Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 29 mai 2025.