ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1789/2024

HOTĂRÂRE

10.10.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1789/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/13.10.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul București, Curtea de Apel București, Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, recalcularea indemnizației de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 15.07.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.LC.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006); repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 06.12.2016 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 53/2003, ale Legii nr. 293/2015, precum și restul dispozițiilor la care reclamanta a făcut referire în cuprinsul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 358/01.03.2023, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, invocată din oficiu; s-a declinat competența teriorială de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A., în favoarea Tribunalului Iași.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele:

În raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile în cauză, reclamanta avea un drept de opțiune între două instanțe, tribunalul în a cărui circumscripție își avea domiciliul și cel în care era situat locul său de muncă.

Reținând că reclamanta domiciliază în municipiul Iași, iar locul de muncă al reclamantei este situat în București, deci în circumscripția Tribunalului București, a concluzionat instanța în sensul că Tribunalul Dâmbovița apare ca nefiind competent teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ. referitoare la competența facultativă, nu pot fi interpretate în sensul că dau posibilitatea reclamantului de a sesiza cu cererea de chemare în judecată, alternativ, fie instanța de la domiciliul său, fie una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

În acest sens, a reținut că, un reclamant poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ. doar în situația în care domiciliul și locul său de muncă sunt situate în aceeași circumscripție, iar singura instanță astfel competentă este instanța la care acesta își desfășoară activitatea sau o instanță inferioară acesteia.

Or, Tribunalul Iași, instanță competentă în raport de domiciliul reclamantei, nu este nici reclamant, nici angajatorul reclamantei, nici pârât în dosar, așadar nu sunt incidente în stabilirea competenței dispozițiile art. 127 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă sub nr. x/2023, care, prin sentința nr. 879/2024 din 29.04.2024, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași, secția I civilă, invocată din oficiu; a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă. Totodată, a constatat ivit un conflict negativ de competență între Tribunalul Iași și Tribunalul Dâmbovița, drept pentru care a suspendat din oficiu orice altă procedură cu privire la prezenta cauză și a înaintat dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului, anume Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Iași a reținut următoarele:

Competența în litigii de muncă revine, conform art. 269 alin. (2) din Codul muncii, tribunalului de la domiciliul, reședința sau locul de muncă al reclamantului. Din verificările efectuate în baza de date a DEPABD, Tribunalul Iași a constatat că reclamanta A. are domiciliul în București, str. x, aceasta fiind judecător la Judecătoria Sectorului 1 București, din anul 2018, după propriile susțineri.

Din aceste considerente, prin raportare la domiciliul reclamantei, competența ar reveni Tribunalului București. Cu toate acestea, ținând cont că pârâți în cauză sunt, printre alții, Tribunalul București și Curtea de Apel București, urmează a fi aplicabile prevederile art. 127 alin. (2)

coroborate cu cele ale art. 127 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta alegând drept instanță competentă un tribunal aflat în circumscripția uneia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii (Tribunalul București).

Față de considerentele expuse, a constatat că în mod corect reclamanta a sesizat Tribunalul Dâmbovița, instanță care nu se putea dezînvesti în temeiul dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, constată și reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Iași și Tribunalul Dâmbovița - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița are ca obiect obligarea Tribunalului Suceava, Curții de Apel Suceava, Tribunalului București, Curții de Apel București, Ministerului Justiției și Înaltei Curți de Casație și Justiție la recalcularea și plata unor drepturi salariale, fiind dedus judecății un conflict de muncă, în care reclamanta este judecător la Judecătoria Sectorului 1 București.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 13.10.2022, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, iar potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată: "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele individuale de muncă în care reclamant este salariatul, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Totodată, în raport de calitatea părților, instanța supremă reține că, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiași text legal:

"în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2)

C. proc. civ.:

"dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Se reține că Legea nr. 310/2018 a modificat dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă "competența exclusivă" nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea.

În speță, se constată, în primul rând, că dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât cererea nu este de competența Judecătoriei Sectorului 1 București, unde reclamanta este judecător, ci, astfel cum s-a arătat anterior, a tribunalului.

Însă, întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanței căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii (Tribunalul București, în raport de locul muncii), este atrasă incidența art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ., reclamanta poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional în paragraful 47 al deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, «legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.»

Cu alte cuvinte, norma reglementează un drept de opțiune al părții reclamante, care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanțe de judecată, fie chiar la instanța respectivă (aplicând regula generală în materie de competență), fie la o altă instanță de același grad din raza unei curți de apel învecinate.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care pârâta este chiar instanța competentă să judece cauza (cum este și cauza dedusă judecății), reclamanta are un drept de opțiune numai între instanța competentă (Tribunalul București) și instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate. Potrivit art. 116 C. proc. civ., alegerea instanței revine exclusiv reclamantului, a cărui opțiune nu mai poate fi contestată, odată învestită una dintre instanțele competente teritorial.

Reclamanta a învestit cu soluționarea litigiului Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Pitești, învecinată Curții de Apel București.

Așa fiind, instanța supremă constată că aceasta și-a manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmbovița.