ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2066/2023

HOTĂRÂRE

11.10.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2066/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă sub nr. x/2022, la 05.07.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.01.2021 și, în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariate în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006), repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, constând în diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu 01.01.2021 și, în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății, diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Prin încheierea finală de dezînvestire din 12.10.2022, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ din cadrul aceluiași tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2022* la 29.11.2022.

Prin sentința nr. 1030/06.12.2022, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile din cadrul aceluiași tribunal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1 C. civ.-04.01.2023, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile din cadrul Tribunalului Dâmbovița, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2023.

Prin sentința civilă nr. 833/26.04.2023, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că față de natura litigiului, aplicabile în cauză sunt dispozițiile derogatorii ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, în temeiul cărora reclamantul avea un drept de opțiune între două instanțe, tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul și cel în care era situat locul său de muncă.

Cum reclamantul domiciliază în Târgu Neamț, iar locul său de muncă este în București, respectiv în circumscripția Tribunalului București, a apreciat că Tribunalul Dâmbovița nu este competent teritorial să soluționeze litigiul.

Totodată, a subliniat că în temeiul dispozițiilor art. 127 alin. (2) și (2

) C. proc. civ., un reclamant poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit normelor legale sus-menționate, doar în situația în care domiciliul și locul său de muncă sunt situate în aceeași circumscripție, iar singura instanță astfel competentă este instanța la care acesta își desfășoară activitatea sau o instanță inferioară acesteia. Or, Tribunalul Neamț, instanță competentă în raport de domiciliul reclamantului, nu este nici reclamant, nici angajatorul reclamantului, nici pârât în dosar, motiv pentru care a stabilit că nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ la 15.06.2023, sub același număr unic.

Prin sentința civilă nr. 713/14.07.2023, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă; constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, evocând dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă a fost la 12.10.2022, când instanța a invocat excepția necompetenței materiale funcționale a secției, iar în fața secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul aceluiași tribunal, primul termen de judecată cu părțile legal citate a fost la 06.12.2022, când din nou instanța a invocat excepția necompetenței materiale funcționale a secției și a constatat ivit conflictul de competență.

Totodată, a constatat că prin regulatorul de competență al Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a cauzei a fost stabilită în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

În acest context, a apreciat că prin invocarea din nou a excepției de necompetență, chiar dacă de altă natură, instanța de trimitere a nesocotit prevederile art. 131 C. proc. civ., care stabilește momentul procesual maxim până la care se poate discuta competența de orice formă a instanței, ulterior, competența rămânând câștigată respectivei instanțe.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, constatând în prealabil legalitatea învestirii în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Art. 131 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, stabilește că "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate".

Așadar, atât necompetența materială, cât și cea teritorială nu pot fi valorificate decât în condițiile și termenele prevăzute de lege, respectiv de părți, ori de către judecător, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Relevante sub acest aspect sunt statuările instanței supreme din decizia nr. 27/2021, pronunțată în interesul legii, prin care, la par. 45, s-a stabilit că "Potrivit art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., în materia procedurii contencioase, judecătorul este obligat, din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Verificarea competenței instanței de soluționare a cererilor aflate pe rol, exclude riscul încălcării regulilor de competență de ordine publică, constituind o garanție că va fi rezolvată într-un stadiu incipient al procesului chestiunea competenței".

Asupra efectelor nerespectării termenului prevăzut de lege pentru invocarea necompetenței, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul s-a pronunțat prin decizia nr. 31/2019, stabilind că,,63. (...) în ceea ce privește necompetența de ordine publică, premisa raționamentului corect este că, dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate - ori, în condițiile art. 131 alin. (2) din C. proc. civ., la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței - aceasta se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului. 64. Așadar, efectul neinvocării excepției de necompetență materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii este acela că instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza. 65. Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. 66. Din interpretarea prevederilor art. 130-131 din C. proc. civ., rezultă că neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis".

În speță, primul termen în cauză, potrivit art. 130 alin. (1) a fost la 12.10.2022, când Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, verificându-și competența în condițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a invocat, din oficiu, excepția necompetenței secției, pe care a admis-o, declinând soluționarea cauzei în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ, care, la rândul ei, s-a declarat necompetentă.

Prin regulatorul de competență, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Ulterior reînregistrării dosarului pe rolul acestei instanțe, la termenul din 22.02.2023, Tribunalul a dispus conceptarea, în calitate de pârâtă, a Înaltei Curți de Casație, acordând termen la data de 26.04.2023, când, din oficiu, a invocat excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a procesului în favoarea Tribunalului Neamț.

În contextul dat, invocarea excepției necompetenței teritoriale de către Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă s-a realizat cu nesocotirea termenului procesual până la care chestiunea competenței, în orice formă, putea fi pusă în discuție, în speță, 12.10.2022.

Întrucât efectul neinvocării în termen a excepției disputate îl reprezintă stabilizarea competenței în favoarea instanței pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială a fost câștigată în mod definitiv în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Mai mult, aspectele legate de competență nu puteau face obiectul unei noi verificări din partea instanței, ulterior pronunțării regulatorului de competență, de vreme ce, prin acesta, s-a statuat definitiv competența materială procesuală de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, valorificându-se opțiunea reclamantului, judecător la Judecătoria Sectorului 2 București, manifestată în favoarea instanței de la sediul locului său de muncă, cu aplicarea corelativă a prevederilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ.

În acest condiții, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Dâmbovița.