ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 323/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă la 27.12.2022, sub nr. x/2022, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Ialomița și Ministerul Justiției, cu citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

Au arătat că Tribunalul Dâmbovița este competent material și teritorial să judece cererea, în temeiul dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, dispozițiile art. 253 alin. (1)-(2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul Muncii, art. 208, art. 210, art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 2517, art. 2526, art. 1535 și art. 6 alin. (4) din C. civ., precum și prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Deciziile nr. 21/2015, respectiv nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pârâtul Tribunalul Ialomița a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru perioada 09.04.2015-01.09.2020 în raport cu reclamanta A. și pentru perioada 09.04.2015-01.01.2020 pentru reclamanta B., respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei calitătii procesuale pasive și introducerea în cauza a Î.C.C.J., necompetenței materiale a tribunalului – în raport de petitul privind recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, inadmisibilității acțiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile pe capătul de cerere privind reîncadrarea reclamantelor, lipsei de interes, lipsei calității procesuale active a reclamantelor, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul din 28.03.2023 tribunalul a dispus citarea Î.C.C.J. în temeiul dispozițiilor art. 142 din Legea nr. 368/2022, prorogând discutarea competenței.

În ședința din 23.05.2023 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1069 din 23 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Dâmbovița – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Pentru a hotărî astfel, instanța de trimitere, din perspectiva competenței teritoriale, a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 (în vigoare la data comunicării prin poștă a cererii de chemare în judecată, 21.12.2022), dispozițiile având caracter special față de prevederile art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Astfel, a subliniat că, în raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, se impune a se da eficiență dreptului de opțiune al reclamantelor, acestea având alegerea între mai multe instanțe competente, precum Tribunalul Ialomița, Tribunalul București și Tribunalul Vaslui, raportat la locul de muncă/domiciliul reclamantelor și în considerarea dispozițiilor privind competența în cazul coparticipării procesuale.

A arătat că doar în ipoteza în care niciuna dintre aceste instanțe nu ar fi fost competente, reclamantele ar fi putut uza de prevederile art. 127 din C. proc. civ. pentru a se adresa unei instanțe de același grad din circumscripția curții de apel în a cărei cirscumscipție își desfășoară activitatea.

Întrucât reclamantele nu își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Vaslui ori a unei instanțe inferioare în grad acestuia, a conchis că acesta este competent din punct de vedere teritorial a soluționa cauza.

Ca urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată la 17 iulie 2023 pe rolul Tribunalului Vaslui – secția Civilă, sub același număr unic, respectiv 4470/120/2022.

Învestit prin declinare, Tribunalul Vaslui – secția Civilă, prin sentința civilă nr. 1151/2023 din 09 noiembrie 2023, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de conflict, evocând dispozițiile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, a arătat că reclamantele au dedus judecății un litigiu asimilat celor de muncă și, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, a reținut o competență teritorială alternativă arătând ca reclamantele ar fi avut opțiunea de a sesiza fie tribunalul în a cărui circumscripție se află locul de muncă, fie tribunalul în a cărui circumscripție se află domiciliul legal sau reședința.

De asemenea, a învederat că, în materia conflictelor de muncă sau a celor asimilate, în care reclamantele pretind drepturi salariale proprii, nu se poate reține coparticiparea procesuală în accepțiunea art. 59 din C. proc. civ. și, pe cale de consedință, nu se poate reține nici prorogarea de competență a instanței în circumscripția căreia se află domiciliul uneia dintre reclamante cu privire la cererea celeilalte, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală în acest sens.

În considerarea calității particulare a reclamantelor a reținut incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., ca norma specială, derogatorie de la dreptul comun al competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă.

Reținând că norma specială permite o competență teritorială alternativă doar între instanțe de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel vecine, respectiv că reclamantele și-au exprimat în mod legal opțiunea, adresându-se Tribunalului Dâmbovița din circumscripția Curții de Apel Ploiești, una dintre cele 5 curți de apel învecinate, a conchis că Tribunalul Dâmbovița este competent a soluționa cauza.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 15.12.2023, sub numărul x/2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Vaslui – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competență ivit, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține cu titlu prealabil că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, se reține că prin acțiunea introductivă, reclamantele solicită drepturi salariale pentru perioada în care au avut calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Slobozia, fiind chemat în calitate de pârât (și) Tribunalul Ialomița.

Față de obiectul acțiunii (litigiu de muncă), potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 (în vigoare la data comunicării prin poștă a cererii de chemare în judecată, 21.12.2022), competența materială revine în primă instanță tribunalului.

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.".

Totodată, se reține că, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant, față de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 corelate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cauzei aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului.

Cum reclamantele au solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la perioada în care au avut calitate de judecător în cadrul Judecătoriei Slobozia, în virtutea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, acestea aveau posibilitatea să se adreseze fie tribunalului în a cărui circumscripție își aveau domiciliul, fie tribunalului în a cărui circumscripție se afla locul de muncă.

Având în vedere că reclamantele aveau domicilii în municipii de județ diferite, din județe diferite, dar locul de muncă la Judecătoria Slobozia, raportat la situația de fapt expusă, stabilirea competenței se putea realiza în considerarea locului de muncă al reclamantelor. Așadar, de vreme ce, pentru perioada vizată de acțiune, locul de muncă al reclamantelor era la Judecătoria Slobozia, în conformitate cu textele de lege mai sus amintite, Tribunalul Ialomița apare ca fiind instanța competentă atât din punct de vedere material, cât și teritorial.

Cu toate acestea, dată fiind calitatea părților, în analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile de drept comun, ci prevederile art. 127 alin. (1)-(2) și (2

1

) din C. proc. civ.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., care obligă reclamantul – judecător să sesizeze o altă instanță de același grad, din circumscripția unei curți de apel învecinate, în măsura în care instanța competentă este exact instanța la care își desfășoară activitatea sau o instanță inferioară celei la care judecătorul funcționează, nu sunt incidente în cauză. Aceasta, deoarece reclamantele au calitatea de judecător de judecătorie, iar cererea de chemare în judecată formulată de acestea nu este de competența judecătoriei, ci a tribunalului, instanță superioară în grad celei la care reclamantele își desfășoară activitatea.

În schimb, având în vedere că, în cauză, Tribunalul Ialomița este chemat în judecată în calitate de pârât, sunt incidente dispozițiile referitoare la competența facultativă prevăzută de textul art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (2

1

) din C. proc. civ., care vizează și ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Așadar, în cazul cererii introduse împotriva unei instanțe de judecată care ar fi de competența respectivei instanțe, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

În speță, reclamantele au învestit cu soluționarea litigiului Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel București de care aparține Tribunalul Ialomița, instanța căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii.

Așa fiind, instanța supremă constată că reclamantele și-au manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2

1

) din C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea primei instanței învestite, respectiv Tribunalului Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.