ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2333/2024

Ședința publică din data de 12 decembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 06.09.2022 pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă, sub nr. x/2021, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel București, Ministerul Justiției și Tribunalul Teleorman:

- obligarea pârâților la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu 01.01.2019 pentru A. (data numirii în funcția de judecător stagiar, potrivit hotărârii CSM, secția pentru judecători din data de 19.12.2018) și începând cu data de 23.12.2019 pentru C. și B. (data emiterii decretelor președintelui României nr. 1150 și nr. 1144) și în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006);

- obligarea pârâților la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu 01.01.2019 pentru A. și începând cu data de 23.12.2019 pentru C. și B. și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plătii efective.

Prin sentința civilă nr. 1288 din 22.06.2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă – Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, în esență, instanța a reținut că cererea de chemare în judecată vizează contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale prin acte administrative și ordine de încadrare, iar pe de altă parte, primul pârât chemat în judecată este Ministerul Justiției, ordonator principal de credite, cu atribuții în materie.

Având în vedere calitatea reclamanților de magistrați și dispozițiile legale în materia salarizării acestora, competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel București.

În acest sens, a reținut și dispozițiile art. 7 din Cap. VII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, potrivit cărora, Curtea de Apel București este instanța competentă material să soluționeze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, precum și pe cele ale art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, ce conține o dispoziție similară.

Prin sentința civilă nr. 2325 din 6 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă (complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale); a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului.

În considerentele acestei sentințe s-a reținut că precizările reclamantelor din 28.04.2022 au fost în sensul că, în ceea ce-l privește pe pârâtul Ministerul Justiției, nu au formulat un capăt de cerere privind emiterea unui act administrativ de reîncadrare, solicitarea de recalculare neputând fi înțeleasă în acest sens .

Astfel, a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de petitul acțiunii, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Obiectul cauzei de față îl reprezintă acțiunea pentru stabilirea indemnizației de încadrare și plata unor diferențe salariale, iar nu o acțiune în anularea sau obligarea la emiterea unui ordin de salarizare, fiind astfel incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

În acest sens, reclamantele au indicat, printre temeiurile de drept invocate și dispozițiile art. 166 din Codul muncii.

În raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Codul muncii și dând eficiență principiului disponibilității părților, a apreciat că este competentă să soluționeze cauza în primă instanță secția specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalului.

A apreciat că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2)

1

din C. proc. civ., față de calitatea de judecători a reclamanților, ceea ce atrage competența uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. s-a constatat că în mod riguros acțiunea a fost introdusă pe rolul Tribunalului Dâmbovița.

Prin decizia nr. 3275 din 14 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel București, Ministerul Justiției și Tribunalul Teleorman, a fost stabilită în favoarea Curții de Apel Ploiești – secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut, în esență, că obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamanți de obligare a pârâților la recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata despăgubirilor materiale, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite.

A constatat că reclamanții au invocat în susținerea pretențiilor formulate existența unui refuz nejustificat al Ministerului Justiției de acordare a drepturilor salariale solicitate.

Astfel fiind, prin acțiune nu s-a contestat vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competența instanței prevăzute de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V – Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională – la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Totodată, Înalta Curte a constatat că prin acțiune se arată expres că se solicită calcularea în mod corect a drepturilor salariale ale reclamanților, prin includerea coeficientului de multiplicare recunoscut în cadrul Familiei ocupaționale Justiție altor magistrați care dețin funcții și condiții de vechime identice.

Legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii și de la cea de drept comun în materia contenciosului administrativ, reglementată de art. 10 din Legea nr. 554/2004), care este de strictă interpretare și nu poate fi extinsă prin analogie.

În speță, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere și nu au produs argumente legate de procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite.

Prin urmare, dispozițiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturi salariale ale magistraților.

Cum în cauză se contestă un act administrativ asimilat, respectiv refuzul nejustificat al Ministerului Justiției de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, se constată incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform cărora: "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

În cauza dedusă judecății, Ministerul Justiției este o autoritate publică centrală și în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că prezentul litigiu este de competența Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal.

Cu privire la competența teritorială, Înalta Curte a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Potrivit art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

În raport de aceste dispoziții, competența materială aparține Curții de Apel, însă, având în vedere că, în litigiul de față, reclamanții sunt judecători în cadrul Judecătoriei Zimnicea, ce aparține de Tribunalul Teleorman și, implicit, de Curtea de Apel București, competența materială și teritorială va fi stabilită în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021.

Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/26.01.2024, reclamanta A. a depus precizări prin care prin care a învederat că acțiunea formulată are ca obiect constatarea existenței unei discriminări și repararea prejudiciului creat prin aceasta și recalcularea indemnizațiilor de încadrare, litigiul fiind unul muncă și nu unul în contencios administrativ.

Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/26.03.2024, reclamanta A. a depus cerere de renunțarea la judecata capătului de cerere având ca obiect contestație împotriva refuzului nejustificat al Ministerului Justiției de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, capăt de cerere rezultat din raționamentul deciziei nr. 3275/14.06.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în regulatorul de competență și a capătului de cerere având ca obiect recalcularea indemnizațiilor de încadrare, începând cu data de 01.01.2019 pentru A. și în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00; să se dispună repararea prejudiciului ce i-a fost creat prin starea de discriminare prin obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferențele rezultate dintre drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00 și drepturile salariale actuale, începând cu 01.01.2019 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare și la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/26.03.2024, reclamanta B., a formulat cerere de renunțare la judecata capătului de cerere având ca obiect Contestație împotriva refuzului nejustificat al Ministerului Justiției de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, capăt de cerere rezultat din raționamentul deciziei nr. 3275/14.06.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în regulatorul de competență.

Solicită să se ia act de renunțarea la capătul de cerere având ca obiect contestație împotriva refuzului nejustificat al Ministerului Justiției de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale și să se dispună repararea prejudiciului ce i-a fost creat prin această stare de discriminare prin obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferențele salariale rezultate dintre drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și drepturile salariale actuale, începând cu 01.01.2019 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare, la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/25.03.2024, reclamanta C. solicită să se ia act de renunțarea la capătul de cerere privind obligarea pârâților la recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin includerea coeficientului de multiplicare de 19%, urmată de punerea în discuție a competenței materiale a Curții de Apel Ploiești și declinarea cauzei spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Teleorman, secția de litigii de muncă.

Pârâtul Ministerul Justiției a depus precizări prin care a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea din 26.10.2023, instanța a dispus introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 319 din 27 iunie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a lut act de cererile de renunțare la judecată formulate de către reclamantele A., B., C., având ca obiect contestație împotriva refuzului nejustificat de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale și recalculare indemnizații de încadrare prin includerea coeficientului 19%.

A admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Ploiești, în ceea ce privește cererea având ca obiect constatarea stării de discriminare și repararea prejudiciului creat prin aceasta, în sensul obligării pârâților la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferențele dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00% precum și alocarea fondurilor necesare.

A declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect constatarea stării de discriminare și repararea prejudiciului creat prin aceasta, în sensul obligării pârâților la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferențele dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00% precum și alocarea fondurilor necesare, formulată de reclamantele A. cu domiciliul procesual ales în București, B. și C., ambele cu domiciliul ales la Judecătoria Zimnicea, județul Teleorman, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel București, Ministerul Justiției, și Tribunalul Teleorman, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă (complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale).

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, nu există niciun impediment în considerarea căruia instanța să nu ia act de renunțarea la judecata cererilor formulate de către reclamante, în condițiile în care aceste acte procesuale au fost săvârșite potrivit art. 406 alin. (1) și (4) C. proc. civ., prin cereri scrise, cu acordul intimatului pârât, căruia i-au fost comunicate cererile de renunțare, acesta formulând un punct de vedere.

Urmare a cererilor de renunțare, instanța s-a considerat învestită cu cereri având ca obiect constatarea stării de discriminare și repararea prejudiciului creat prin aceasta, în sensul obligării pârâților la plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferențele dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite în considerarea coeficientului de multiplicare 19,00 precum și obligarea la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare. A reținut că reclamantele nu contestă un act administrativ tipic și nici nu se deduce judecății un act administrativ asimilat, ci pretind plata/acordarea unor sume de bani. Astfel, a reținut că litigiul privește plata unor drepturi salariale pe care reclamantele le consideră cuvenite și neplătite, context în care competența de soluționare în primă instanță revine secțiilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalelor.

A reținut că cererile formulate de părți, având ca obiect constatarea stării de discriminare și repararea prejudiciului creat, determină incidența în cauză a deciziei nr. 10/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată (Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în sensul stabilirii instanței competente material să soluționeze litigiile având ca obiect repararea prejudiciului creat prin discriminare. Prin această decizie s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale.

Raportat la faptul că cererile formulate de către părți au ca obiect constatarea stării de discriminare și repararea prejudiciului creat, și având în vedere deciziile nr. 10/2016 și nr. 3/2024 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în procedura recursului în interesul legii, precum și opinia exprimată de către Înalta Curte de Casație și Justiție la termenul din 30 mai 2024 cu privire la competența de soluționare a cererilor, urmare a formulării cererilor de renunțare la judecată, instanța a apreciat că revine competența de soluționare în primă instanță secției specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Dâmbovița.

A notat Curtea de Apel Ploiești și faptul că, în raport de dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., reclamantele au sesizat inițial Tribunalul Dâmbovița.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă sub dosar nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 1836 din 17.10.2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocate din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat intervenit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că, urmare a soluționării unui regulator de competență prin decizia ÎCCJ nr. 3275/14.06.2023, a fost stabilită competența în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Această ultimă instanță, la primul termen de judecată, cel din 26.10.2023, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar la termenul din 28.03.2024, după stabilirea cadrului procesual sub aspectul părților, a luat act de depunerea unor cereri de renunțare la judecată și a dispus măsura comunicării cererilor către celelalte părți (f-103).

A constatat tribunalul că, cererile de renunțare la judecata capătului de cerere privind refuzul nejustificat de emitere a unor ordine de stabilire a drepturilor salariale, ca și excepția de necompetență, au intervenit la al treilea termen de judecată după soluționarea regulatorului de competență, moment procesual la care nu mai exista un cadrul legal pentru repunerea în discuție a competenței materiale.

Totodată, potrivit art. 135 alin. (4) teza finală C. proc. civ., hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competență (regulatorul de competență) este definitivă, deci nu poate fi atacată nici cu apel, nici cu recurs.

Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competență are autoritate de lucru judecat, astfel încât instanța căreia i se trimite dosarul este obligată să rezolve pricina. În doctrină se admite ipoteza că în fața acestei instanțe s-ar putea ridica excepția de necompetență, cu condiția să nu se fi depășit momentul procesual până la care se putea invoca necompetența.

În concluzie, prin decizia nr. 3275/14.06.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit definitiv competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești– secția de contencios administrativ și fiscal.

Nu se poate reține că modificarea obiectului pretențiilor, intervenită pe parcursul procesului, justifică repunerea în discuție a competenței stabilite anterior, întrucât în acest mod ar fi ignorate și încălcate dispozițiile imperative privind momentul procesual de stabilire a competenței instanței și efectele juridice ale încheierilor sau după caz ale hotărârilor prin care a fost stabilită competența instanței sub toate aspectele. De altfel, rațiunea instituirii unui moment limită, ca și a interdicției de repunere în discuție a competenței instanței, este aceea ca durata de soluționare a cauzei să nu fie afectată de simpla poziție procesuală a părților care ar ava deschisă posibilitatea abuzului de drept. O aplicație în materie a principiului conform căruia modificarea ulterioară a cadrului procesual nu este de natură a conduce la schimbarea competenței o regăsim în dispozițiile art. 106 C. proc. civ., rațiunea fiind aceeași.

În opinia instanței, nici împrejurarea că, anterior, conflictul de competență s-a ivit între alte instanțe nu este de natură a conduce către posibilitatea repunerii în discuție a competenței instanței, întrucât potrivit art. 135 C. proc. civ., hotărârea ICCJ de stabilire a competenței este obligatorie pentru instanța de trimitere (alin. (2), caracterul obligatoriu al soluției din regulatorul de competență nefiind condiționat de implicarea instanței de trimitere în conflictul de competență. Într-adevăr, din analiza art. 133 C. proc. civ. rezultă că poate exista conflict de competență și în cazul declinărilor succesive, însă această posibilitate există doar anterior soluționării conflictului, în caz contrar regulatorul de competență fiind lipsit practic de efectele și rolul său privind tranșarea definitivă a chestiunii competenței.

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 135 C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Conflictul negativ de competență din prezenta cauză a apărut ca urmare a reverificării de către Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a normelor de competență materială aplicabile, ulterior stabilirii acestei instanțe, de către Înalta Curte, ca instanță competentă din punct de vedere material și teritorial să soluționeze cauza.

Prin urmare, problema în dispută în această cauză este aceea dacă, după pronunțarea de către Înalta Curte a unui regulator de competență, instanța considerată competentă în raport de normele care reglementează competența materială mai poate să repună în discuție chestiunea competenței din perspectiva normelor care reglementează competența materială.

Răspunsul la această problemă se regăsește în conținutul art. 135 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere".

Din norma legală citată rezultă că ori de câte ori stabilirea instanței competente s-a făcut în urma unui regulator de competență pronunțat de către ICCJ, instanța de trimitere este obligată să țină seama de acesta, chiar dacă existau la data ivirii conflictului de competență sau au intervenit ulterior alte elemente de fapt sau de drept care ar fi putut avea efecte asupra competenței.

Având în vedere că norma legală nu face distincție între tipurile de competență asupra cărora ar fi avut a se pronunța Înalta Curte, rezultă, prin interpretarea ubi lex non distinguit, că în această situație instanța de trimitere nu poate să repună în discuție problema competenței sale, chiar analizată dintr-o altă perspectivă.

Această soluție legislativă a fost justificată de doctrina juridică (V.M. Ciobanu, M. Nicolae - Noul C. proc. civ. comentat și adnotat, Ed. Universul Juridic, vol. I, p. 419) de existența unei autorități depline de lucru judecat a regulatorului de competență, "privind chestiunile de fapt ori de drept care, deși existente la data soluționării conflictului de competență, nu au fost totuși discutate în cursul soluționării incidentului, de niciuna din cele (cel puțin) trei instanțe implicate". În caz contrar, a admite discutarea, din nou, a competenței, după ce aceasta a fost stabilită, ar face posibilă existența unor hotărâri definitive contradictorii asupra aceluiași aspect juridic - competența instanței în cauza respectivă - dar ar însemna să se golească în bună măsură de conținut și de utilitate procedura soluționării conflictului de competență, ceea ce este inacceptabil.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Ploiești – secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2024.