ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1390/2024

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița la data de 09.10.2020 sub nr. x/2020, reclamantele A., judecător la Tribunalul București (în perioada 16.01.2016-14.02.2019 - judecător în cadrul Judecătoriei Constanța, iar în perioada 15.02.2019 - prezent - judecător în cadrul Tribunalului București), B., judecător la Judecătoria Sectorului 3 București (în perioada 30.01.2017-prezent), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Tribunalul Constanța și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au formulat cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat: - Recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 07.10.2017 (ultimii 3 ani anteriori datei introducerii prezentei acțiuni) și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006); - Obligarea pârâților Tribunalul București și Ministerul Justiției să emită și să pună în executare noile ordine de salarizare pentru reclamanți, în conformitate cu indemnizațiile de încadrare și sporurile ce vor fi calculate în urma admiterii prezentei acțiuni; - Repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 07.10.2017 (ultimii 3 ani anteriori datei introducerii prezentei acțiuni) și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective. Prin sentința civilă nr. 873/31.03.2021, Tribunalul București, secția civilă, Complet specializat pentru soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a cauzei. Cauza a fost înregistrată la data de 27.04.2021, sub nr. x/2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 314 din 22 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe capătul de cerere privind plata diferențelor salariale solicitate și respinge acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor salariale solicitate și, în consecință, respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală activă. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. A dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită reclamantelor noi ordine de încadrare începând cu data de 07.10.2017 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000. A dispus obligarea pârâților Tribunalul Constanța și Tribunalul București la plata către reclamanta A., începând cu data de 21.01.2017 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre indemnizația calculată potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și indemnizația efectiv plătită, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective. A dispus obligarea pârâților Tribunalul București la plata către reclamanta B., începând cu data de 21.01.2017 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre indemnizația calculată potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și indemnizația efectiv plătită, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiție subrogat în drepturile sale de către Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de chemare în judecată. În ceea ce priveste motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., text potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când, prin hotărârea dată, instanta a incălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sanctiunea nulității". Potrivit art. 193 alin. (1) din C. proc. civ., "Sesizarea instantei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă lege prevede în mod expres aceasta." Curtea de Apel Bucuresti a argumentat că procedura prevazut de art. 7 alin. (1) din Cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 nu este obligatorie, întrucât nu a fost contestat un act administrativ tipic, respectiv un ordin de încadrare. În sens contrar celor retinute de prima instanta, recurenta apreciază că inclusiv pentru a se reține existenta unui refuz nejustificat, privit ca act administrativ asimilat, este obligatorie formularea unei cereri de catre persoana care sustine ca a primit un refuz nejustificat de solutionare a cererii sale. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea gresită a normelor de drept material". Recurenta-pârâtă susține că prima instanta a făcut aplicarea dispozitilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) și a art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanta de urgent a Guvernului nr. 20/2016), astfel cum au fost analizate și interpretate prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constitutionale și, respectiv, Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curte de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a justifica indreptatirea reclamantelor la acordarea unui nivel maxim de salarizare care s tină cont de coefcientul de multiplicare 19,000 recunoscut altor magistrati prin hotarâri judecatoresti. In sens contrar celor retinute de prima instanta, recurenta apreciază că situatia intimatelor-reclamante este diferită față de ipotezele avute în vedere de dispozitiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobat cu modificari prin Legea nr. 71/2015, de Decizile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și prin urmare, sunt corecte, pertinente și legale argumentele Ministerului Justiției referitoare la criterile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea si calcularea indemnizatilor magistratilor, respectiv nivelul instantelor sau parchetelor, functia detinuta, vechimea în magistratură.

Apărările formulate în cauză Deși recursul au fost comunicat în termenul legal, intimatele-reclamante nu au depus întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 12 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat în considerarea celor ce urmează: Înalta Curte cu prioritate în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat în susținerea criticii potrivit căreia instanța de fond a respins în mod greșit excepția inadmisibilității cererii în condițiile în care nu a fost formulată o plângere prealabilă, apreciază că reprezintă o critică nefondată. În acord cu raționamentul instanței de fond, Înalta Curte apreciază că procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 poate fi făcută doar în cazul contestării unui act administrativ tipic, a unui ordin de încadrare, ori în cauză nu este contestat un astfel de act, considerente pentru care cererea de chemare în judecată, nu are un caracter inadmisibil. În ceea ce privește criticile dezvoltate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privitoare la modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, în considerarea umrătoarelor argumente: Aspecte de fapt și de drept relevante: Cu privire la situația de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părți, instanța de recurs reține că din adresa nr. x/27.01.2021 reclamanta A. a fost în perioada 19.01.2016-14.02.2019 judecător la Judecătoria Constanța, iar din data de 15.02.2019 este judecător la Tribunalul București. Din aceeași adresă rezultă că reclamanta B. este, începând din data de 30.01.2017, judecător în cadrul Judecătoriei Secotrului 3 București. În susținerea cererii de chemare în judecată, intimatele-reclamante au apreciat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, drepturile lor salariale nu au fost corect calculate, ordinele emise de Ministrul Justiției în materia salarizării neavând în vedere coeficientul de multiplicare 19,000, recunoscut în familia ocupațională Justiție, altor magistrați care dețin funcții si condiții de vechime identice cu ale lor, prin hotărâri judecătorești definitive, invocând în drept dispozițiile Legii 71/2015, ale O.U.G. nr. 57/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 raportat la Decizia nr. 794/15.12.2016. Față de argumentul principal propus în susținerea cererii lor au invocat o serie de hotărâri judecătoresti prin care s-a stabilit determinarea drepturilor salariale în raport de coeficientul 19,000 de multiplicare și plata diferențelor de drepturi salariale cu titlu de despăgubiri rezultate din discriminare, începând cu luna aprilie 2006 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006) și pentru viitor, precum si obligarea la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă (sentința civila nr. 59/18.01.2008 pronunțată de către Tribunalul Maramureș, irevocabilă prin decizia civila nr. 1311/R/2009/26.05.2006 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, sentința civila nr. 205/F/24.04.2008 pronunțată de către Tribunalul Bistrița - Năsăud, irevocabilă prin decizia civila nr. 1446/R/2009/09.06.2009 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, sentința civilă nr. 201/22.08.2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2379/R/2009 și sentința civliă nr. 335/25.02.2008 pronunțată de Tribunalul Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2811/R/2009). Așadar raționamentul pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată formulată de intimatele-reclamante a avut în vedere ideea de egalizare a indemnizației în plată a reclamantelor în raport de indemnizația altor judecători care, având aceleași condiții de vechime cu reclamantele, au obținut hotărâri judecătorești prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se stabili indemnizația de încadrare lunară în raport de coeficienții de multiplicare prevăzuți de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006. Înalta Curte apreciază că nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziilor menționate în sensul dorit de intimate, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal. O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțată de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanți în cauză. Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există identitate de părți. Întrucât, prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existența unor hotărâri judecătorești anterioare de stabilire a despăgubirilor, ci și egalizarea cu alți magistrați care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,000, se constată că situația intimatelor-reclamante este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. Totodată, din Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătorești respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizației de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% și 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizației de încadrare, la care se face egalizarea. Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 1 prevede "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții ". Paragrafele 74, 80 și 81 ale Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vin să întărească aceeași idee, a aplicabilității generale doar a elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază al valorii de referință sectorială, ca reper unic, de referință în sectorul în care este incident. Spre deosebire, celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii. Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădește, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. Îndreptățirea magistraților la stabilirea indemnizației lunare brute prin utilizarea coeficienților 19,000 - 23,000 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut inițial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanțe, iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor la nivelul maxim aflat în piață, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2017. Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, nici prin decizii de speță anterioare și nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptățirea magistraților-judecători și procurori - de la orice instanță din țară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.LC.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării. În considerarea acestui temei - al existenței unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunțate hotărâri judecătorești definitive, cum sunt cele menționate de intimații-reclamanți în cauza de față, ale celorlalte instanțe din sistemul judiciar, având în vedere conținutul legislației anterioare de salarizare și a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs. De vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existența unor hotărâri judecătorești nu constituie temei pentru recunoașterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalității, prevăzut de dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit. Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a demonstrat, în cadrul situației de fapt reținute de prima instanță, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanța făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată.