ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5187/2024

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.04.2021 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București și C.N.C.D., a solicitat:

- reîncadrarea sa și recalcularea indemnizației de încadrare a acesteia la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 15.01.2018 și în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi;

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentate de diferența salariată rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 15.01.2018 și în continuare, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare prin obligarea pârâților la plata diferențelor bănești corespunzătoare pentru fiecare luna în parte reprezentând diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare;

- obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, precum si pe viitor, până la recunoașterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, a sumei reprezentând actualizarea diferențelor bănești corespunzătoare cu indicele de inflație calculat de la data scadenței/exigibilității fiecărei diferențe lunare și până la data plății efective;

- obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, precum și pe viitor, până la recunoașterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, a dobânzii legale penalizatoare aferente diferențelor bănești corespunzătoare, calculate de la data scadenței/exigibilității fiecărei diferențe lunare de plată și până la data plății efective și obligarea pârâților la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare în virtutea art. 1.489 C. civ. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la stingerea debitului principal și a al celor accesorii.

1.2. Prin decizia nr. 59 din 2 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul București, Curtea de Apel București și Ministerul Justiției în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2021 la data de 11.03.2022.

Prin sentința civilă nr. 116 din data de 10 iunie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a decis astfel:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției;

- a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 23.02.2018-22.04.2018 și a respins cererea pentru această perioadă ca prescrisă;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și, în consecință:

- a obligat Ministerul Justiției, Tribunalul București și Curtea de Apel București să recalculeze reclamantei indemnizația de încadrare la nivelul indemnizațiilor procurorilor DNA și DIICOT, prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Legea nr. 71/2017, O.U.G. nr. 20/2016 și Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu data de 23.04.2018 și în continuare după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi;

- a obligat pârâții la repararea prejudiciului creat reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, precum și cu dobânda legală, până la data plății efective;

- a obligat pârâții la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare, începând cu data introducerii cereri de chemare în judecată și până la stingerea debitelor accesorii.

Împotriva sentinței civile nr. 116 din data de 10 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, recurentul-pârât Ministerul Justiției a declarat recurs, prin care, invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu consecința admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond cu consecința respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că, prin sentința pronunțată, instanța de fond a respins în mod nelegal excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, Cap VIII, Secțiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, articol care, pe cale de consecință, a fost nesocotit.

În speță, reclamanta nu a învestit instanța de contencios competentă cu controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat o contestație împotriva ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare sau împotriva refuzului nejustificat de emitere a unui nou ordin de salarizare, ci a formulat acțiunea de față solicitând exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficienților de multiplicare 19.000, prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Astfel, în loc să urmeze procedura prevăzută de lege, reclamanta a solicitat direct obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, eludând astfel cadrul legal ce reglementează modificarea actelor administrative emise de ministrul justiției.

Având în vedere că acțiunea vizează recalcularea indemnizației de încadrare stabilită printr-un act administrativ, sunt aplicabile dispozițiile speciale care impun parcurgerea procedurii prealabile în fața ordonatorului principal de credite.

Prin Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curți s-a statuat că lipsa procedurii prealabile este acceptabilă doar în ipoteza în care pretențiile salariatului nu decurg dintr-o încadrare sau reîncadrare pretins nelegală ori atunci când angajatorul nu a emis sau nu a comunicat actul de stabilire a drepturilor salariale. Or, în condițiile în care reclamanta solicită recalcularea indemnizației de încadrare prin emiterea unui nou ordin, fără a fi contestat în mod concret actul administrativ existent și fără a permite instanței controlul legalității acestuia, acțiunea este inadmisibilă, sens în care indică cu titlu de practică judiciară sentința nr. 1570/2015 pronunțată de Tribunalul Mureș, menținută prin decizia nr. 297/2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, și sentința nr. 986/22.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admisă excepția inadmisibilității pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Cap. VIII al Legii nr. 153/2017. Totodată, a criticat și soluția de respingere de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, în ceea ce privește pretențiile referitoare la recalculare și plata drepturilor salariale. În acest sens face referire la decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, legitimarea procesuală pasivă revenind doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale. Or, Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu intimata-reclamantă, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la reîncadrarea drepturilor bănești acordate.

Pe fondul cauzei, a susținut că atât dispozițiile art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, cât și prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 au fost abrogate, astfel că, la acest moment, nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 794/2016 nu mai pot constitui temei pentru susținerea pretențiilor deduse judecății.

Acțiunile prin care s-au cerut despăgubiri egale cu diferențele dintre salariile încasate și cele calculate după coeficienții aplicați procurorilor din DNA și DIICOT nu au vizat modificarea indemnizațiilor de încadrare, ci doar acordarea de despăgubiri pentru discriminare salarială, în baza O.G. nr. 137/2000. Instanțele au stabilit că aplicarea art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 s-a făcut doar prin analogie, pentru a calcula cuantumul despăgubirilor, fără a schimba salariile de bază stabilite prin acea ordonanță. Hotărârile prin care s-au acordat aceste despăgubiri au fost valabile doar până la apariția noilor legi de salarizare (Legea nr. 330/2009), când Ministerul Justiției a emis noi ordine de plată. Astfel, nivelul maxim al salarizării nu s-a stabilit în funcție de hotărârile privind despăgubirile, ci potrivit noilor reglementări.

Prin admiterea acțiunii, instanța de fond instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, contrar legilor în vigoare, ducând la uniformizarea nejustificată a veniturilor tuturor magistraților, indiferent de gradul profesional, ajungând să primească drepturi salariate corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Analiza unei eventuale discriminări legale nu revine instanțelor, ci altor autorități, iar eventualele neconcordanțe cu Constituția pot fi invocate doar prin excepție de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională a confirmat în repetate rânduri (deciziile nr. 861/2009, nr. 789/2009, nr. 682/2009 și nr. 51/2020) că diferențele salariale dintre procurorii DNA/DIICOT și ceilalți magistrați sunt justificate obiectiv și rațional, prin poziția superioară a acestor direcții în ierarhia parchetelor. În consecință, tratamentul salarial diferit nu reprezintă o discriminare, ci o consecință legitimă a statutului instituțional distinct al acestor structuri.

Instanța de fond nu a dovedit existența vreunei indemnizații calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 19,000 la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, astfel că nu exista o bază concretă de raportare. În consecință, aplicarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale de tip general, vizate de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, ci reprezintă situații particulare, care nu pot fi extinse asupra altor categorii de magistrați.

Despăgubirile acordate anterior, reprezentând diferențele dintre salariile efective și cele calculate după coeficienții DNA/DIICOT, nu au modificat indemnizațiile de încadrare și nu pot fi considerate "nivel maxim în plată", nici înainte, nici după Legea nr. 330/2009. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 794/2016, a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie sa includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică".

În plus, hotărârile prin care s-au acordat despăgubiri au avut efect doar până la intrarea în vigoare a noilor legi de salarizare (Legea nr. 330/2009, apoi Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 153/2017), în baza cărora Ministerul Justiției a emis noi ordine de încadrare, inclusiv pentru reclamantă.

Totodată, obligarea pârâtului să stabilească o nouă indemnizație după aplicarea Legii nr. 153/2017 este nelegală, întrucât legea prevede expres că drepturile salariale ale personalului bugetar sunt exclusiv cele din acest act normativ. Conform art. 162 alin. (3) din Codul muncii, sistemul de salarizare al personalului din instituțiile publice se stabilește doar prin lege, nu prin hotărâri judecătorești sau decizii ale angajatorilor.

Prin urmare, cererea privind acordarea unor drepturi salariale pentru viitor este inadmisibilă, deoarece doar legiuitorul poate modifica indemnizația de încadrare, iar dreptul solicitat nu este prevăzut de legislația actuală.

Recurentul-pârât a indicat și practică judiciară în susținerea cererii de recurs.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 116 din data de 10 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A susținut că recurentul-pârât a criticat soluția dată excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, însă aceasta nu a fost soluționată prin hotărârea atacată, ci printr-o încheiere interlocutorie din 04.05.2022, care nu a fost atacată prin recurs. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. c) și alin. (3) coroborat cu art. 175 alin. (2) C. proc. civ., neindicarea hotărârii recurate (în speță, încheierea interlocutorie) este sancționată cu nulitatea, vătămarea fiind prezumată de lege. În consecință, intimata-reclamantă solicită înlăturarea acestui motiv de nelegalitate ca nul.

În ceea ce privește fondul acestei critici, intimata-reclamantă apreciază că este neîntemeiată. Deși, prin regulatorul de competență, Înalta Curte a stabilit că litigiul aparține contenciosului administrativ, pretențiile sale vizează drepturi salariale ce trebuiau acordate prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 prevăzut pentru procurorii DNA și DIICOT, în contextul egalizării indemnizațiilor la nivel maxim, consacrată prin Decizia ICCJ nr. 36/2018. În sprijin, invocă Decizia ICCJ nr. 9/2017 (RIL), potrivit căreia drepturile salariale nerecunoscute de angajator, respectiv solicitările de acordare retroactivă a acestora, nu sunt supuse unei proceduri prealabile, fiind aplicabil dreptul comun în materie de litigii de muncă. Aceeași logică se aplică, mutatis mutandis, dispozițiilor art. 7 din cap. VIII, anexa V la Legea nr. 153/2017, similare celor din legile anterioare de salarizare. Intimata-reclamantă susține că motivul de recurs privind neparcurgerea procedurii prealabile este pur formal, cererea fiind formulată la 23.04.2021, iar pârâtul emițând ulterior ordinele nr. 401/C din 07.02.2022 și nr. 4153/C din 09.09.2022, fără a avea în vedere coeficienții din Legea nr. 71/2017, O.U.G. nr. 20/2016 și anexa la O.U.G. nr. 27/2006; a invoca după un an și jumătate neparcurgerea procedurii, în condițiile unui refuz neechivoc, deturnează scopul acesteia.

În ceea ce privește critica referitoare la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului, intimata-pârâtă arată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât unul dintre capetele de cerere vizează obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare și recalcularea salariilor prin aplicarea coeficientului de multiplicare.

În baza art. 6 din Legea nr. 284/2010 și art. 6 pct. VII pct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției, ca ordonator principal de credite, asigură gestiunea sistemului de salarizare, stabilește și finanțează indemnizațiile și repartizează creditele către ordonatorii secundari și terțiari, astfel încât implicarea sa în procesul de salarizare este directă.

Doar obligarea ordonatorilor secundari/terțiari, fără participarea Ministerului Justiției în raportul obligațional și fără virarea sumelor necesare, ar fi lipsită de eficiență.

În aceste condiții, susține că dispozițiile Deciziei ICCJ nr. 13/2016 (RIL), referitoare la MAI, nu sunt aplicabile, dat fiind regimul organizatoric și normativ diferit.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata-reclamantă a apreciat că motivul este, de asemenea, nefondat.

În materia eliminării discriminărilor salariale, au fost adoptate O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016, care au completat O.U.G. nr. 57/2015 și au introdus dispoziții privind egalizarea la nivelul maxim al salariilor de bază/indemnizațiilor.

Deși art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, care excludea drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești din calculul nivelului maxim, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Curtea a stabilit că nivelul maxim trebuie să includă și aceste drepturi și să fie unic pentru personalul aflat în aceleași condiții în cadrul aceleiași familii ocupaționale.

În același sens, Decizia ICCJ nr. 36/2018 a statuat că soluția egalizării la nivel maxim are în vedere și majorările/indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

A solicitat să se constate, pe baza hotărârilor definitive depuse, că în familia ocupațională "Justiție" există magistrați judecători cu aceeași funcție și vechime ca a sa, care beneficiază de indemnizații de încadrare stabilite prin raportare la coeficientul 19,000, astfel încât și indemnizația sa trebuie stabilită la nivelul maxim aflat în plată, în considerarea principiului egalității și nediscriminării.

A mai arătat că, începând cu anul 2019, sumele recunoscute prin hotărâri definitive au fost puse în plată, ceea ce confirmă existența discriminării salariale, și că, prin hotărâri judecătorești recente (2020), au fost recunoscute drepturi similare colegilor din aceeași familie ocupațională, prin luarea în considerare a coeficienților din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, începând cu 12.11.2009 și până la încetarea stării de discriminare.

În concluzie, s-a solicitat respingerea cererii de recurs.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în limitele și pentru considerentele următoare:

Printr-un prim set de critici, partea recurentă-pârâtă a susținut greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că intimata-reclamantă nu a solicitat controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat contestația administrativă împotriva ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

În prealabil, se reține că intimata-reclamantă A. a formulat apărări prin care a solicitat înlăturarea acestor crititici, în lipsa menționării exprese a declarării recursului împotriva încheierii din 04.05.2022, prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate aceste apărări ce implică un pretins aspect de nulitate a motivului de casare, întrucât, deși partea recurentă-pârâtă a învederat că declară recurs împotriva sentinței de fond, fără a face mențiune expresă cu privire la încheierea din 04.05.2022, totuși, din cuprinsul motivelor de recurs dezvoltate, care vizează soluția dată excepției inadmisibilității, pronunțată de prima instanță, rezultă fără dubiu voința părții de a contesta în calea de atac și soluția din încheierea amintită.

De altfel, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunțare ori de la comunicare". Așadar, obiectul cererii de recurs formulate, raportat la cerința art. 486 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., îl constituie "hotărârea pronunțată în primă instanță", anume sentința curții de apel, aceasta fiind cea supusă comunicării.

De asemenea, art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel", norma aplicându-se în mod corespunzător și în recurs în condițiile art. 494 din același act normativ.

Altfel spus, soluțiile date de prima instanță unor excepții procesuale și conținute de încheierile premergătoare pot fi atacate, în principiu, doar odată cu fondul, anume cu recursul exercitat împotriva sentinței pronunțate în proces.

Or, partea recurentă-pârâtă a indicat sentința recurată, respectând cerința art. 486 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. rap. la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, context în care a formulat critici și împotriva soluției date de curtea de apel unei excepții procesuale soluționate printr-o încheiere premergătoare, în acord cu art. 494 rap. la art. 466 alin. (4) din același act normativ, astfel că nu poate fi identificată vreo cauză de nulitate în acest sens, din moment ce scopul normei este acela de a permite instanței să identifice hotărârea atacată și criticile aduse acesteia.

Cu toate acestea, motivul de recurs invocat de partea recurentă-pârâtă este nefondat.

Potrivit art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017,,... personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, ... (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București".

Instanța de control judiciar reține că excepția inadmisibilității acțiunii, astfel cu este dezvoltată critica în memoriul de recurs, a fost întemeiată de către partea recurentă-pârâtă pe dispozițiile art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care însă nu se aplică acțiunii de față, având în vedere că nu se contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci obiectul analizei instanței de contencios administrativ îl constituie un pretins refuz al Ministerului Justiției de a stabili drepturile salariale cuvenite intimatei-reclamantei cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, nefiind necesară așadar urmarea procedurii speciale de contestare cu caracter prealabil, prevăzută de textul de lege indicat anterior.

Cât privește controlul de legalitate pe care instanța de control judiciar este chemată să îl realizeze asupra modului în care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a ordonatorului principal de credite, Înalta Curte găsește fondate argumentele subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar în ceea ce privește capătul de cerere privind plata drepturilor bănești, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată nici în cadrul legislativ aplicabil la data pronunțării sentinței atacate în sarcina autorității ministeriale și nici ulterior subrogării de drept a Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, conform art. 142 alin. (6) și (8) din Legea nr. 304/2022.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009 Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, conform art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară,,... (2) Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli . . . . . . . . . .(5) Drepturile salariale sau alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor de la instanțele prevăzute la alin. (2), inclusiv dobânzi și alte drepturi intrinseci legate de drepturile salariale, se asigură de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar actele privind salarizarea și alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor acestor instanțe se emit de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. (6) Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii. ...".

În ce privește calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite, aceasta revine conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, respectiv art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 președinților curților de apel, respectiv președinților tribunalelor.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de control judiciar constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul unui tribunal sau curte de apel nu poate să atragă obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție (inclusiv din perspectiva subrogării acesteia în drepturile Ministerului Justiției) numai prin prisma calității de ordonator principal de credite.

Chestiunea în discuție a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială". 56. În motivarea acestei decizii s-a menționat, între altele, că "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49). 57. Mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare".

Așadar, instanța de control judiciar constată că în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de intimata-reclamantă, în sensul plății efective a pretențiilor bănești, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar, dată fiind incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește capătul de cerere privind recalcularea drepturilor salariale, instanța de control judiciar constată că recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, succesoare în drepturi și obligații a Ministerului Justiției, are calitate procesuală pasivă în litigiul pendinte, dată fiind calitatea acesteia de ordonator principal de credite și emitent al actelor administrative prin care se stabilesc drepturile salariale, sens în care va fi menținută soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive din această perspectivă.

Procedând la examinarea criticilor aduse de recurentul-pârât soluției primei instanțe din perspectiva îndreptățirii intimatei-reclamante la stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu 23 aprilie 2018 și în continuare, raportat la coeficientul de multiplicare 19,000, instanța de control judiciar reține Decizia nr. 4 din 11.03.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin decizia nr. 4/2024 s-a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte". [s.n.]

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 4/2024, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferențelor salariale rezultate din utilizarea coeficentului de multiplicare 19,000, acordate prin hotărâri judecătorești:

"76. Reamintind că limitele învestirii cu prezentul recurs în interesul legii se referă exclusiv la componenta variabilă reprezentată de coeficienții de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar nu și la componenta fixă constând în valoarea de referință sectorială, se cuvine a sublinia că jurisprudența instanței supreme a lămurit distincția esențială dintre elementele componente prin intermediul cărora se determină indemnizațiile de încadrare ale magistraților, reglementate de legislația anterioară de salarizare.

(...)

(...)

Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu corespunde legii soluția primei instanțe, care a valorificat argumentele intimatei-reclamante, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000.

La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că stabilirea indemnizației de încadrare în raport de coeficientul 19,000 se impune în aplicarea principiului egalizării, alți magistrați care dețin funcții și condiții de vechime identice cu ale reclamantei beneficiind de calcularea drepturilor salariale în raport de acest coeficient. Or, acest raționament al judecătorului fondului nu are temei.

După cum reiese cu evidență din considerentele deciziei nr. 4/2024 pronunțate în procedura de recurs în interesul legii, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează persoana interesată și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii; de asemenea, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport de nivelul instanței sau al parchetului și de funcția ocupată. Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte constată că se confirmă criticile de fond ale părții recurente-pârâte, caracterul întemeiat al acestora fiind confirmat de dezlegările date prin decizia nr. 4 din 11.03.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Lipsind temeiul legal de acordare a drepturilor litigioase, niciunul dintre pârâții chemați în judecată într-un cadru procesual pasiv, caracterizat de obligații concepute ca indivizibile, nu rămâne obligat la îndeplinirea vreunei prestații sau plata vreunei sume de bani, față de art. 60, respectiv art. 494 rap. la art. 477 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare: va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Înalta Curte de Casație și Justiție în privința capătului de cerere formulat de reclamanta A. privind obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale și a capetelor accesorii vizând actualizarea cu indicele de inflație și plata dobânzilor legale, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; va respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată; va menține restul dispozițiilor sentinței atacate, respectiv soluția de admitere în parte a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 23.02.2018-22.04.2018, ce nu a fost recurată, precum și soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere vizând recalcularea drepturilor salariale, conform considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 116 din data de 10 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea părții pârâte la plata diferențelor salariale, a actualizării cu indicele de inflație și a dobânzilor legale solicitate de reclamanta A. și, în consecință, respinge aceste capete de cerere ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Menține soluția instanței de fond pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 23.02.2018-22.04.2018, precum și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere vizând recalcularea drepturilor salariale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.