ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28.04.2021, pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București, cu citarea CNCD, a solicitat reîncadrarea reclamantei și recalcularea indemnizației de încadrare a acesteia la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 15.01.2018 și în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi; repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentate de diferența salariată rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 15.01.2018 și în continuare, în raport de perioada efectiv lucrata de reclamantă, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare prin obligarea pârâților la plata diferențelor bănești corespunzătoare pentru fiecare luna în parte reprezentând diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare; obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună precum si pe viitor, până la recunoașterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrata de reclamantă, a sumei reprezentând actualizarea diferențelor bănești corespunzătoare cu indicele de inflație calculat de la data scadenței/exigibilității fiecărei diferențe lunare si până la data plății efective; obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună precum si pe viitor, până la recunoașterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrata reclamantă, a dobânzii legale penalizatoare aferente diferențelor bănești corespunzătoare, calculate de la data scadenței/exigibilității fiecărei diferențe lunare de plată și până la data plății efective și obligarea pârâților la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare în virtutea art. 1.489 C. civ. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la stingerea debitului principal și a al celor accesorii.

În motivare, se arată că, având în vedere natura raportului de serviciu dintre reclamantă și instituția angajatoare, precum și faptul că reclamanta nu are calitatea de funcționar public, care să atragă incidența normei speciale, în cauză competența de soluționare a spetei, care este în esență un litigiu de muncă, revine instanței de drept comun în materie, respectiv Tribunalului Dâmbovița, secția I, complet specializat în litigii de muncă în conformitate cu dispozițiile art. 269 din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2278/31.08.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâților la "(...) emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi".

Emiterea unor noi decizii de încadrare a reclamantei presupune implicit analiza legalității și temeiniciei deciziei de încadrare care își produce efectele față de aceasta, la data promovării acțiunii.

Conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 (1)Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Prin Decizia nr. 9/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat statuând într-un recurs în interesul legii, că în anexele legilor-cadru de salarizare pe familii ocupaționale există și prevederi speciale aplicabile conform principiului specialia generalibus derogant, pentru personalul salarizat în baza acestor anexe. Se constată că, în această situație, legea instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ. Spre deosebire de norma specială, care instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, dispoziția cu aplicare generală nu instituie o procedură prealabilă în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât nu este urmată de o acțiune în contencios administrativ, salariatul nemulțumit urmând a se îndrepta la instanța competentă în ceea ce privește raportul său de muncă.

Deoarece în cauză capătul principal de cerere îl constituie obligarea pârâților la emiterea unor ordine de salarizare începând cu data de 15.01.2018 (f 6), pentru care legea nr. 153/2017 a instituit o jurisdicție specială, respectiv a secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, instanța a admis excepția necompetenței materiale și funcționale a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă și declinat soluționării prezentului litigiu în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată la data de 06.10.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 1646 din data de 12.11.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a cauzei promovate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul București, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea unui complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că cererea dedusă judecății are ca obiect reîncadrarea reclamantei și recalcularea indemnizației de încadrare a acesteia la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. 20/2016 și Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 15.01.2018 și în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi.

Cauza vizează, așadar, raportul de serviciu al reclamantei privind obligarea pârâților la plata diferenței dintre venitul la care este îndreptățită și venitul efectiv plătit, având în vedere că, la nivelul familiei ocupațională justiție, există personal salarizat prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

La interpelarea instanței, reclamanta a depus precizări prin care a învederat că nu contestă un act administrativ tipic sau asimilat, pretențiile pe care le opune pârâților se grefează pe o discriminare de ordin salarial, petitele principale țin de jurisdicția muncii, iar pentru cele accesorii funcționează prorogarea legală de competență.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora".

Prin urmare, Curtea reține că reclamanta nu a învestit instanța de judecată cu o acțiune în anularea unui act administrativ, pentru a fi incidente dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 sau ale art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci cu o acțiune în pretenții, capătul de cerere având ca obiect "reîncadrarea" sau "emiterea de noi ordine de salarii" fiind accesorii, considerate de reclamantă a fi remediul pentru înlăturarea pe viitor a discriminării invocate, în condițiile O.G. nr. 137/2000.

Nu este relevant faptul că partea reclamantă nu a solicitat acordarea sumelor cu titlu expres de "despăgubiri", cât timp s-a folosit noțiunea de "prejudiciu creat", cu referire la "inechitățile salariale" și "discriminare".

Față de interpretarea dată în mod implicit prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (în partea neafectată de Decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale), competența materială a acțiunilor în despăgubire formulate de persoanele lezate, în lipsa atacării unor ordine de salarizare, revine instanțelor de drept comun.

Corpului magistraților nu îi sunt aplicabile dispozițiile privind funcționarii publici, ci beneficiază de un statut special, în principal fiind aplicabile dispozițiile de drept comun din Codul muncii, inclusiv în ceea ce privește competența jurisdicției muncii și asigurărilor sociale (art. 284 din Codul muncii și art. 34. alin. (4) din Legea nr. 304/2004).

Or, în conformitate cu dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.

De altfel, reclamanta a urmat aceeași cale procesuală precum cea care a condus la pronunțarea hotărârii invocate drept precedent judiciar (sentința civilă nr. 605/04.04.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2018, atașată cererii de chemare în judecată, cu un petit similar).

Având în vedere aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 potrivit cu care necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, precum și dispozițiile art. 176 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cu care actele de procedură săvârșite de judecătorul necompetent sunt nule, în acest caz nulitatea nefiind condiționată de producerea vreunei vătămări, fiind suficient ca actul de procedură să aparțină unei instanțe necompetente, instanța a apreciat întemeiată excepția invocată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unui complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte cu soluționarea conflictului.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, prin cererea dedusă judecății reclamanta a solicitat reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare a acesteia la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. 20/2016 și Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 15.01.2018 și în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi.

Curtea de Apel a reținut că cererea dedusă judecății vizează raportul de serviciu al reclamantei privind obligarea pârâților la plata diferenței dintre venitul la care este îndreptățită și venitul efectiv plătit, având în vedere că, la nivelul familiei ocupațională justiție, există personal salarizat prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Însă, Înalta Curte constată că în cauză, independent de modalitatea în care a fost redactată acțiunea, reclamanta tinde la emiterea unei noi decizii de încadrare prin care să-i fie recunoscut un anumit drept salarial, cu toate consecințele care decurg din acest drept, chiar dacă prin precizările depuse a învederat că nu contestă un act administrativ tipic sau asimilat, pretențiile pe care le opune pârâților se grefează pe o discriminare de ordin salarial, petitele principale țin de jurisdicția muncii, iar pentru cele accesorii funcționează prorogarea legală de competență.

Emiterea unei noi decizii de încadrarea, presupune implicit analiza legalității și temeiniciei deciziei de încadrare care își produce efectele față de aceasta, la data promovării acțiunii.

Conform art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispozițiile care reglementează salarizarea și celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului National al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta buhe de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Împotriva hotărârilor organelor enumerate în cele ce preced se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Din actele dosarului rezultă că reclamanta A. este judecător în cadrul Curții de Apel București aspect în raport de care devin incidente dispozițiile imperative ale art. 127 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora:

"Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Având în vedere competența materială stabilită de legiuitor în ceea ce privește analiza legalității și temeiniciei încadrării personalului din justiție, raportat la acțiunea formulată așa cum a fost precizată de către reclamantă, precum și dispozițiile art. 127 C. proc. civ., pentru înlăturarea oricăror suspiciuni referitoare la imparțialitatea judecătorilor ce urmează să soluționeze prezenta cauză, Înalta Curte va stabili competența materială în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul București, Curtea de Apel București și Ministerul Justiției în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2022.