ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4917/2024

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 20 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat:

- anularea în parte a Ordinului nr. 3206 emis la data de 29 noiembrie 2019 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea pârâtului să emită ordine prin care salarizarea reclamanților să se realizeze după cum urmează:

- în perioada 09 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015 având în vedere valoarea de referință sectorială de 440,16 RON;

- în perioada 01 decembrie 2015 - 01 august 2016 având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON;

- începând cu 01 august 2016 și în continuare având în vedere valoarea de referință sectorială ce 605,225 RON;

- recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19;

- recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente prin luarea în considerare vechimii în funcție (pentru reclamantele F., N. și P.);

- plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectiva a dreptului, a diferenței dintre venitul la care suntem îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 550 din 24 martie 2023, Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât;

- a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 09 aprilie 2015 – 30 noiembrie 2016 ca fiind prescrisă;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a anulat în parte ordinul nr. 3206/29.11.2019 emis de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19;

- a obligat pârâtul la plata către reclamanți a diferenței dintre drepturile salariale efectiv plătite și drepturile salariale cuvenite conform prezentei sentințe, sumă ce va fi actualizată în raport cu indicele de inflație la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective;

- a respins în rest cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 550 din 24 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 20 martie 2017 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, admiterea excepției rămânerii fără obiect și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul exprimat de acesta fiind unul justificat.

Totodată, recurentul-pârât a apreciat, în esență, și că prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum și pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2517 și art. 2523 C. civ., art. 430 alin. (1) și (2), art. 431, art. 432 C. proc. civ. și art. 435 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1), art. 22 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2)din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3

1

alin. (1

1

) – (1

4

) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 și ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la hotărârile judecătorești menționate în considerentele sentinței atacate.

Astfel, în opinia recurentului-pârât, în mod greșit instanța de fond a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, soluția fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și ale art. 2517 și art. 2523 C. civ.

Recurentul-pârât a înțeles totodată, ca în baza art. 247 alin. (1) și a art. 194 lit. c) C. proc. civ., să invoce excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, excepție de fond, absolută și peremptorie.

Potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295 din 07 decembrie 2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu 01 august 2016, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, precum și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în condițiile acestui ordin.

Totodată, începând cu 01 ianuarie 2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din același ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.

Ulterior, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a susținut că soluția primei instanțe se fundamentează, în esență, pe sentința civilă nr. 183 din 24 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2019 într-un litigiu de muncă în care reclamanții nu au fost părți, astfel că sentința nu le este opozabilă, și care nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare.

Având în vedere obiectul obligațiilor stabilite prin sentința civilă nr. 183 din 24 februarie 2020 a Tribunalului Vâlcea, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, esențiale în ceea ce privește executarea acestei hotărâri.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03 iulie 2008 ale Curții Constituționale.

Prin respectivele decizii, instanța de contencios constituțional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Drepturile acordate de prima instanță nu se regăsesc printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01 ianuarie 2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivele drepturi nu pot fi acordate după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Totodată, din coroborarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiași act normativ rezultă că, începând cu 01 ianuarie 2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depășit în atare situație, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectoriale și la coeficienți de multiplicare este realizabil doar până la 31 decembrie 2017.

Începând cu 01 ianuarie 2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, fară existența unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.

În consecință, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, începând cu 01 ianuarie 2018, s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, iar în aceste condiții, în mod greșit instanța de fond a acordat coeficientul de multiplicare 19 ulterior datei de 01 ianuarie 2018.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a mai învederat că sunt incidente în cauză și considerentele Deciziilor CCR nr. 289/2005 și nr. 693/2006, precum și deciziile CEDO pronunțate în cauza Kechko c. Ucrainei și în cauza Wieczorek c. Poloniei.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele următoare:

În fapt, litigiul s-a născut în legătură cu Ordinul nr. 3206 emis la data de 29 noiembrie 2019 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, la art. 1 s-a stabilit că în perioada 01 decembrie 2016 – 31 decembrie 2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, iar potrivit art. 2 din ordin, începând cu 01 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Reclamanții au pretins că drepturile lor salariale nu au fost corect calculate, ordinul emis neavând în vedere VRS 605,225 RON și coeficientul de multiplicare 19,000, recunoscute în familia ocupațională Justiție, altor magistrați care dețin funcții și condiții de vechime identice cu ale lor, prin hotărâri judecătorești definitive.

În ceea ce privește VRS 605,225 RON, reclamanții au invocat sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, prin care a fost admisă cererea de recalculare a drepturilor salariale prin utilizarea VRS 484,18 RON la care s-a adăugat majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 08 august 2016 .

De asemenea, în ceea ce privește coeficientul 19, reclamanții au invocat sentința civilă nr. 183/24.02.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea – secția I civilă în dosarul nr. x/2019, prin care această pretenție a fost recunoscută începând cu data de 06 noiembrie 2016, hotărâre definitivă prin decizia civilă nr. 3438/18.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția I civilă în dosarul nr. x/2019 . Deopotrivă, reclamanții au mai invocat sentința civilă nr. 59/18.01.2018, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1311/26.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2007, dar și sentința civilă nr. 205/2404.2008 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1446/09.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2007 .

Așadar, reclamanții au invocat drept cauză juridică a acțiunii egalizarea indemnizației în plată a reclamanților în raport de indemnizația altor magistrați care, având aceleași condiții de vechime, au obținut hotărâri judecătorești prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se stabili indemnizația de încadrare lunară în raport de VRS 605,225 RON, respectiv în raport de coeficienții de multiplicare prevăzuți de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Prin sentința criticată, printre altele, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.

Criticile formulate de recurentul-pârât privind rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt nefondate.

Astfel, instanța de recurs reține că potrivit art. 4 din ordinul invocat de recurentul-pârât, în cazul personalului căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, așa cum este și cazul reclamanților din prezenta cauză dedusă judecății, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculate în raport de data emiterii ordinului (07 decembrie 2021), respectiv de la o dată ulterioară datei de la care s-a solicitat și s-a admis în cauză acordarea acestui drept prin dispozițiile sentinței recurate.

Prin urmare, nu poate fi primită în cauză critica referitoare la rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în condițiile în care Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a recunoscut integral dreptul litigios pretins de intimații-reclamanți.

Neîntemeiate sunt și criticile recurentului-pârât privind soluția instanței de fond referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Intimatul-pârât a invocat în fața instanței de fond excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile anterioare datei de 20 martie 2017, prin raportare la data formulării cererii de chemare în judecată, reiterând această excepție și prin cererea de recurs, sub formă de critică de nelegalitate a sentinței pronunțată de prima instanță.

Înalta Curte reamintește că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus așadar termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor mențiuni exprese în conținutul ordinului referitoare la renunțarea la prescripție potrivit art. 2507-2508 C. civ., rezultă că termenul până la care reclamanții erau îndreptățiți să obțină din partea primei instanțe dreptul la recalcularea valorii de referință sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoașterea pretențiilor, întrerupând cursul prescripției.

În consecință, în raport de data emiterii ordinului contestat în cauză, respectiv 29 noiembrie 2019, în mod corect instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 09 aprilie 2015 – 30 noiembrie 2016 ca fiind prescrisă.

Referitor la capătul de cerere privind recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a stabilit că se impune egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei funcții, grad/trepte, gradații, vechimi în funcție sau în specialitate, în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale. S-a reținut în paragraful 26 din decizia evocată că "hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)".

La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale în normele de la art. 6 lit. b) și c) din această lege, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

De asemenea, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024 "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". Acesta este și cazul valorii de referință sectorială, chestiune dezlegată explicit de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin mecansimele de unificare a practicii judiciare, respectiv Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragraful 73) și Decizia nr. 80/2023- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraful 81).

Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut că, față de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanților de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariați din cadrul familiei ocupaționale Justiție.

Față de această concluzie, se constată că judecătorul fondului a apreciat corect că, raportat la faptul că reclamanții au dovedit că drepturile lor salariale nu au fost corect calculate, ordinul emis neavând în vedere VRS 605,225 RON, recunoscut în familia ocupațională Justiție, altor magistrați care dețin funcții și condiții de vechime identice cu ale lor, prin hotărâri judecătorești definitive, se impune obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile recurentului-pârât referitoare la soluția dată capătului de cerere privind obligarea acestuia la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 în considerarea unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluționat un litigiu vizând recunoașterea stării de discriminare și repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la acest petit, prima instanță a admis acțiunea, reținând, în esență, că hotărârile judecătorești prin care au fost acordate respectivele drepturi vizează situații cu aplicabilitate generală, astfel încât reprezintă temei pentru înlăturarea inechităților salariale.

Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri". S-a reținut astfel că "respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială" (considerentul nr. 94).

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată" (considerentul nr. 72). Or, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 se reținuse că: "Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări."

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va constata că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârile judecătorești invocate de intimații-reclamanți impun obligarea recurentului-pârât la emiterea ordinului prin raportare la un coeficient de multiplicare 19.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 550 din 24 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și să caseze, în parte, sentința recurată, în sensul că va respinge cererea privind obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să se recalculeze drepturile salariale ale reclamanților prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, ca neîntemeiată, menținând restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 550 din 24 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată, în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să se recalculeze drepturile salariale ale reclamanților prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, ca neîntemeiată.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 30 octombrie 2024.