ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4198/2020

Ședința publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 7 august 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 6 noiembrie 2017, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au formulat plângere împotriva răspunsului nr. x/2017 din data de 24.03.2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Ordinelor nr. 2534/21.12.2016 și nr. 330/27.01.2017, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând:

- anularea în parte a Ordinului nr. 2534 din 21 decembrie 2016, prin care s-a stabilit, începând cu data de 1 august 2016, recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară cuvenită prin raportarea la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON (corespunzător creșterilor de 18% potrivit O.G. nr. 10/2007), precum și a Ordinului nr. 330 din 27.01.2017, prin care s-a stabilit, începând cu data de 1 octombrie 2016, recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară cuvenită prin raportarea la o valoare de referință sectorială de 405 RON (corespunzător creșterilor de 25% potrivit O.G. nr. 9/2005, nr. 3/2006 și nr. 10/2007);

- obligarea pârâtului să emită ordine de salarizare cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 de modificare a O.U.G. nr. 83/2014 și până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant cu pârâtul;

- obligarea pârâtului la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință de 405 RON și venitul efectiv plătit;

- obligarea pârâtului la actualizarea diferenței rezultate cu indicele de inflație, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar recalculat până la data plății efective;

- în subsidiar, obligarea pârâtului să emită ordine de salarizare cu luarea în considerare, începând cu data de 9 aprilie 2015, a nivelului salarial maxim existent în sistemul judiciar la nivelul ordonatorilor de credite Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 4431 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

(i) a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

(iii) a anulat în parte Ordinul nr. 2534/21.12.2016 al Procurorului General, în ceea ce privește data recalculării indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referință sectorială de 445,50 RON;

(iv) a anulat în parte Ordinul nr. 30/27.01.2017 al Procurorului General, în ceea ce privește data recalculării indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referință sectorială de 445,50 RON;

(v) a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită reclamanților ordine individuale de stabilire a drepturilor salariale individuale, producătoare de efecte juridice astfel: în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; iar în perioada 01.12.2015 -30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON;

(vi) a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească fiecărui reclamant să plătească diferențele salariale rezultate aferente perioadei 09.04.2015-30.09.2016, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective;

(vii) a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4431 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a criticat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că excepția este întemeiată, întrucât reclamanții nu au contestat Ordinul nr. 1702/30.07.2017, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizațiile majorate ale personalului din cadrul acestei unități de parchet.

Referitor la soluția de anulare a actelor atacate, recurentul-pârât a reiterat contextul legislativ, inclusiv deciziile Curții Constituționale, care au condus la emiterea ordinelor de salarizare, astfel cum au fost prezentate prin întâmpinarea depusă la fond, concluzionând că, la data de 9 aprilie 2015, în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" nu exista în plată nicio indemnizație de încadrare brută lunară pentru funcția de judecător/procuror stabilită cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON.

A mai susținut pârâtul că solicitarea reclamanților încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât data de la care se acordă drepturile salariale pretinse prin acțiune nu poate fi data de 9 aprilie 2015, ci trebuie să se raporteze la Decizia Curții Constituționale nr. 749/2016, decizie în temeiul căreia procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2536/21.12.2016.

Recurentul-pârât a criticat și soluția pronunțată cu privire la capetele de cerere accesorii, susținând că obligația dispusă de instanța de fond, cu privire la achitarea unor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație, nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate ministerului pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, pârâtul a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 din Legea nr. 500/2002, susținând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanța de judecată.

În ceea ce privește obligația dispusă de instanța de fond cu privire la plata dobânzii legale, a arătat pârâtul că, potrivit art. 1535 și următoarele din C. civ. și O.G. nr. 13/2011, dobânda reprezintă o sancțiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenții. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislația civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate de părți, situație neîntâlnită în speță.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile pârâtului cu privire la soluția dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii, reținând că obiectul prezentei cauze îl reprezintă cenzurarea refuzului autorității pârâte de soluționare a cererii formulate de reclamanți la data de 20.02.2017, prin care aceștia au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, situație în care nu era necesară contestarea în prealabil a Ordinului nr. 1702/30.07.2017, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, reclamanții au formulat o cerere prin care au solicitat recalcularea drepturilor salariale, începând cu data de 09.04.2015, în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON. Consecutiv emiterii de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a răspunsului nr. x/2017 din 24.03.2017, reclamanții au formula prezenta acțiune, în temeiul art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, contestând refuzul pârâtului de a le recunoaște drepturile salariale conform legii. Prin urmare, instanța de contencios administrativ este învestită cu analiza conduitei autorității, din perspectiva refuzului nejustificat invocat de reclamanți, situație în care existența și efectele produse de Ordinul nr. 1702/30.07.2017, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezintă criterii în stabilirea caracterului legal sau nelegal al refuzului de emitere a unor noi ordine de salarizare, nefiind necesar ca ordinul să facă obiect al acțiunii în anulare.

De altfel, Înalta Curte constată că, prin recurs, pârâtul s-a rezumat la a relua argumentele expuse în fond în susținerea excepției, fără a formula critici concrete cu privire la considerentele pentru care instanța de fond a respins excepția.

Aceeași situație se regăsește și în cazul motivelor de recurs vizând soluția pronunțată pe fondul cauzei, în cuprinsul cărora recurentul s-a limitat la a reitera apărările expuse în fața instanței de fond cu privire la inexistența în plată, la data de 09 aprilie 2015, a unei indemnizații calculate în funcție de o valoarea de referință sectorială de 405 RON și la încălcarea principiului neretroactivității. Recurentul-pârât nu a formulat critici de nelegalitate concrete, în raport de considerentele primei instanțe, deși recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, ci, potrivit art. 483 C. proc. civ., alin. (3) C. proc. civ., este menit să examineze conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, în lipsa unor critici efective ale pârâtului cu privire la aspectele invocate anterior, simpla concluzie succintă a nemulțumirii pârâtului nu este suficientă pentru atingerea scopului declarării căii de atac.

Înalta Curte constată că prima instanță a prezentat detaliat motivele pentru care a apreciat că se impune stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON, astfel cum aceștia au solicitat pârâtului prin cererea adresată la data de 20.02.2017, având în vedere, în esență, prevederile Legii nr. 71/2015, astfel cum a fost completată și modificată, precum și considerentele Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016. Totodată, instanța de fond a reținut în mod corect, în raport de hotărârile judecătorești indicate în cuprinsul sentinței recurate, că într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, considerent pe care recurentul nu l-a criticat sau invalidat în vreun fel în calea de atac.

Prin urmare, instanța de fond a concluzionat în mod corect că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului, reiterată în recurs, în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016.

Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Ca atare, este nefondat și argumentul pârâtului, privitor la un pretins caracter retroactiv al solicitării de stabilire a drepturilor salariale de la data de 09.04.2015.

În ceea ce privește criticile referitoare la obligația de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecția bugetară anuală nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești și nu reprezintă o obligație imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reține că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 3

2

din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reține că soluția de anulare parțială a Ordinelor nr. 234/21.12.2016 și nr. 330/27.01.2017 are drept consecință recunoașterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanți, începând cu data de 09.04.2015, până la data de 30.09.2016, ceea ce se reflectă în obligația pârâtului de a achita reclamanților diferențele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii și cele stabilite prin cele două ordine, precum și de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamanți prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanților cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, situație regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanților în cuantumul prevăzut de lege, pe perioada 09.04.2015 - 30.09.2016.

Totodată, se va avea în vedere și că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 4431 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.