ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2225/2020

Ședința publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat:

- anularea în parte a deciziilor nr. 437 și 438 din 07.02.2017, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit, începând cu data de 1 octombrie 2016, recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară cuvenită prin raportarea la o valoare de referință sectorială de 405 RON;

- obligarea Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să modifice decizia emisă, prin includerea în indemnizația de încadrare brută lunară cuvenită a valorii de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 de modificare a O.U.G. nr. 83/2014 (act normativ ce dispune egalizarea salarială la nivelul maxim a personalului existent în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice), cu majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015;

- obligarea Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale menționată anterior și venitul efectiv plătit;

- obligarea Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și rata inflației la sumele datorate până la data plății efective;

- obligarea Ministerului Finanțelor să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate.

Prin sentința civilă nr. 4006 din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel București a dispus următoarele:

- a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice;

- a anulat în parte deciziile nr. 437 din 04.02.2017 și nr. 438 din 04.02.2017 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește data de la care drepturile salariale sunt calculate prin raportare la o valoare de referință de 405 RON;

- a obligat pârâtul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială 405 RON începând cu data de 09.04.2015 la care se va adăuga majorarea de 10% începând cu data de 01.12.2015;

- a obligat pârâții la plata către reclamant a diferențelor salariale dintre drepturile achitate acestuia și cele stabilite prin prezenta hotărâre pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective;

- a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică invocată prin memoriul de recurs, recurentul a susținut că sentința instanței de fond este dată cu greșita interpretare și aplicare a legii, creșterile salariale care fac obiectul prezentei acțiuni neputând fi acordate anterior datei de 1 octombrie 2016, întrucât anterior acestei date nu exista un salariu la care să te raportezi, acesta fiind statuat prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale.

Astfel, legiuitorul a transpus în practică motivele Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, prin adoptarea măsurilor dispuse prin O.U.G. nr. 20/2013 de modificare și completare a O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 250/2016.

Prin decizia Curții Constituționale s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională justiție.

Așadar, deciziile de salarizare a reclamanților au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile, prin includerea majorărilor de 2%, 5% și 11%, începând cu data de 22 decembrie 2016, calculate având la bază o valoare de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% acordată începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 aprobată prin Legea nr. 250/2016.

A susținut recurentul-pârât că, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2016, soluția instanței de fond privind acordarea majorărilor salariale în favoarea reclamanților de la data de 09.04.2015 este nelegală, întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se aplică numai pentru viitor, neputând retroactiva.

O a doua critică formulată de pârât privește soluția instanței de fond prin care a fost obligat la actualizarea sumelor pretinse de reclamanți cu indicele de inflație și dobânda legală.

A susținut recurentul-pârât că obligația dispusă de instanța de fond, cu privire la achitarea drepturilor bănești actualizate cu indicele de inflație nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate ministerului pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 din Legea nr. 500/2002, susținând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanța de judecată.

Recurentul-pârât a contestat și obligația dispusă în sarcina sa de către instanța de fond, cu privire la plata dobânzii legale.

A arătat că, potrivit art. 1535 și următoarele din C. civ. și O.G. nr. 13/2011, dobânda reprezintă o sancțiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenții. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislația civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate de părți, situație neîntâlnită în speță, astfel încât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale.

Intimații-reclamanți A., B., C., D., E., F. și G. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 3 iunie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat.

Criticile recurentului-pârât circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, sub un prim aspect, criticile aduse de recurentul-pârât instanței de fond au vizat greșita aplicare a normelor de drept material prin raportare la decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, în ceea ce privește data la care s-a dispus acordarea valorii de referință sectoriale de 405 RON.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Salarizarea personalului bugetar este reglementată prin Legea -cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului pătit din funduri publice, iar ulterior, prin reglementări succesive, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferențelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare.

În acest sens, au fost adoptate Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Din această perspectivă sunt relevante modificările aduse prin Legea nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

La articolul 1, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (5

1

), cu următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1

1

) și (1

2

), cu următorul cuprins:

"(1

1

) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1

2

) Prevederile alin. (1

1

) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat pârâtul.

Așa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentului că egalizarea indemnizațiilor se putea face numai după pronunțarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a reclamanților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât, din acest punct de vede critica pârâtului apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referință de 405 RON, Înalta Curte reține că este nefondată critica recurentului-pârât privind aplicarea acesteia numai începând cu data de 01.10.2016, dată care rezultă, în opinia sa, din considerentele deciziei Curții Constituționale, prin raportare și la faptul că nu s-a făcut dovada existenței la data de 9 aprilie 2015 a unor drepturi salariale calculate prin luarea în considerare a unei valori sectoriale de 405 RON.

Astfel, trebuie subliniat că, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, s-a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituționale, reținând următoarele:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1

2

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii-cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, instanța de fond a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, prin sentința civilă nr. 48/13.01.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 2369 din 22 iunie 2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentință producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție".

În același sens este, de altfel, și jurisprudența constantă a celorlalte instanțe, prin care s-a reținut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referință de 405 RON, de exemplu sentința civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj și sentința civilă nr. 2194 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, precum și recomandarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din ședința din data de 4 iulie 2017, în sensul aplicării de către ordonatorii de credite, în mod unitar, a unei valori de referință sectoriale în cuantum de 405 RON la nivelul familiei ocupațională "Justiție", începând cu data de 09.04.2015, și în cuantum de 405 RON + 10%, începând cu data de 01.12.2015, în raport cu specificul fiecărei instituții.

În acest context, urmează să fie înlăturată critica recurentului-pârât în sensul că egalizarea salariilor prin luarea în calcul a unei valori de referință sectorială de 405 RON se face începând cu data de 01.10.2016, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară acestei date.

De asemenea, Înalta Curte constată caraterul nefondat al criticilor aduse de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la admiterea cererii accesorii a reclamanților privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

În ceea ce privește criticile referitoare la obligația de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecția bugetară anuală nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești și nu reprezintă o obligație imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte are în vedere că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanților cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

În ceea ce privește neaplicarea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, situație regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanților în cuantumul prevăzut de lege, respectiv prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, la care se adaugă, începând cu data de 01 decembrie 2015, majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Totodată, se va avea în vedere și că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 4006 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2020.