ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8/2020

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București - VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat: anularea în parte a deciziilor nr. 304/19.01.2017 și nr. 305/19.01.2017, ambele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; anularea în parte a deciziilor nr. 437/07.02.2017 și nr. 438/07.02.2017, ambele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la modificarea deciziilor emise, în sensul includerii în indemnizația de încadrare brută lunară a valorii de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, cu majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015; obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale de 405 RON și venitul efectiv plătit, precum și la plata dobânzii legale și a actualizării cu rata de inflație a diferenței; obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor să asigure în bugetul Ministerului Public creditele necesare efectuării plății sumelor datorate.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii, solicitând, în principal, respingerea acțiunii în consecință și, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. . 3576 din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a anulat în parte decizia nr. 304/19.01.2017 și nr. 437/07.02.2017, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doar în ceea ce îi privește pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., a anulat în tot decizia nr. 305/19.01.2017 și nr. 438/07.02.2017, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a obligat pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită decizii prin care drepturile salariale cuvenite reclamanților să fie recalculate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, și prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, începând cu data de 01.12.2015, a obligat pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească fiecărui reclamant diferențele dintre drepturile salariale recalculate potrivit prezentei hotărâri și drepturile salariale efectiv plătite reclamanților, diferențe actualizate cu indicele de inflație, și dobândă legală penalizatoare calculată de la data scadenței diferențelor salariale până la plata efectivă a acestora.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii în integralitate.

A apreciat recurentul că drepturile salariale ale reclamanților au fost acordate în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile. Astfel, în aplicarea O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 1704/30.07.2015, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 09.04.2015, indemnizațiile majorate ale procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Public.

Prin Legea nr. 71/2015 s-au introdus o serie de reglementări, astfel că, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, 09.04.2015, s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituțiile și autoritățile publice, care avea un nivel al salariului de bază și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim dacă îndeplinește aceleași condiții de studii, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

A susținut recurentul că, prin admiterea acțiunii, instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității legii, pentru că data la care se acordă drepturile salariale pretinse prin cererea de chemare în judecată se raportează la Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale. Solicitarea acordării drepturilor începând cu data de 9 aprilie 2015 este vădit neîntemeiată, de vreme ce la acea dată nu exista un salariu la care să te raportezi, acesta fiind statuat prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale.

A mai susținut recurentul-pârât că prima instanță în mod greșit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.

Astfel, în raport cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Referitor la dobândă, recurentul a apreciat că dobânda moratorie nu poate fi prezumată, ci este un sistem de reparație atașat răspunderii contractuale. Având în vedere că între reclamanți și pârât nu este încheiată nicio convenție care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condițiilor existenței acestui tip de răspundere.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect, în esență, obligarea pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unor ordine de încadrare salarială, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază și al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcții similare, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Înalta Curte reține că instanța de fond a procedat la o analiză detaliată a stării de fapt și a temeiurilor juridice în legătură cu modalitate de stabilire a salarizării procurorilor odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 83/2014.

Recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație prin critica sentinței recurate are în vedere, în esență, termenul la care se pot stabili drepturile salariale astfel cum au fost solicitate de intimații-reclamanți, apreciind că prin soluția instanței de fond se încalcă principiul neretroactivității legii.

În acord cu argumentele prezentate de instanța de fond în considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că soluția adoptată de această instanță este temeinică și legală.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) și (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 așa cum a fost modificată, s-a stabilit ca regulă că în anul 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, dar s-a prevăzut și că, prin excepție de la regulă, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, "salarizat la același nivel", care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, "va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

În acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că, voința legiuitorului a fost ca, începând cu data de 09.04.2015, să fie înlăturate inechitățile dintre salariații care, deși își desfășurau activitatea în aceleași condiții, primeau salarii diferite.

Înalta Curte apreciază că, în susținerea soluției instanței de fond prezintă relevanță, atât evoluția legislativă în materie, cât și interpretările oferite de Înalta Curte ce Casație și Justiție și Curtea Constituțională.

Așadar, în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit prin Decizia nr. 23/2016 a stabilit că "sintagma salarizat la același nivel are în vedere personalul (…) din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

În anul 2016, legiuitorul a continuat eforturile de înlăturare a inechităților din salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Astfel, prin O.U.G. nr. 57/2015, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 și prin O.U.G. nr. 43/2016, la art. 1 s-a stabilit într-un mod mai exact regula conform căreia, în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel din luna decembrie 2015, iar la art. 3

1

alin. (1) a stabilit excepția de la regulă în sensul că, începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Sintagma "fiecare funcție" s-a stabilit prin art. 3

1

alin. (1

1

) că reprezintă funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010, iar pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, s-a stabilit prin art. 3

1

alin. (1

2

) că se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu excludea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Instanța de fond a făcut referire și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care aceasta a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015, întrucât contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare. În această interpretare, Curtea Constituțională a concluzionat că "personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică".

Înalta Curte este așadar în acord cu opinia instanței de fond conform căreia până în anul 2016 inclusiv, pentru stabilirea nivelului maxim al salariului în plată, nu s-a făcut diferențiere între drepturile stabilite prin act normativ și cele recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Astfel în raport de prevederile indicate, dar și a practicii judiciare, instanța de fond a reținut în mod corect că la nivelul autorității judecătorești și familiei ocupaționale "Justiție", din anexa VI la Legea - cadrul nr. 284/2010, valoarea de referință sectorială care determină nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare în plată este de 405 RON, valoare care este o constantă. În acest context a reținut instanța că reclamanții sunt îndreptățiți să obțină calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, iar începând cu data de 01.12.2015 până la data de 01.10.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015.

Reține Înalta Curte că prezintă relevanță în cauză și punctul de vedere exprimat de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii exprimat în ședința din 17.01.2017 conform căruia, " ... Plenul Consiliului Superior al Magistraturii recomandă ordonatorilor de credite, în raport de Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familiale ocupaționale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referință sectorială fiind o constantă, astfel că, diferențele de salarizare în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" trebuie să rezulte exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad, care se aplică valorii de referință sectorială maximă, aflată în plată, de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015."

Cu privire la data la care se aplică această valoarea de referință sectorială, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în ședința din 04.07.2017 a recomandat ordonatorilor de credite "aplicarea în mod unitar a unei valori de referință sectoriale în cuantum de 405 RON la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" începând cu data de 9 aprilie 2015 și în cuantum de 405 RON +10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, în raport cu specificul fiecărei instituții."

Înalta Curte, având în vedere cele prezentate anterior, apreciază că toate criticile invocate de recurentul-pârât privitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii, astfel cum acesta este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) din C. civ., sunt neîntemeiate.

În susținerea acestei opinii, Înalta Curte apreciază în acord cu soluția instanței de fond că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 respectiv la 09.04.2015, valoarea sectorială de referință în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea - cadrul nr. 284/2010, era confirmată de practica judiciară în materie, iar ulterior recomandările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au reiterat că practica instanțelor judecătorești este corectă.

De asemenea, Înalta Curte constată a fi nefondate și criticile aduse de recurentul-pârât cu privire la admiterea cererii accesorii a reclamanților privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

În ceea ce privește actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale, recurentul-pârât nu a formulat critici, referindu-se doar la dobânda legală. Asupra acestui aspect, apreciază instanța de control judiciar că actualizarea cu indicele de inflație în mod corect a fost dispusă de prima instanță, aceasta având drept finalitate păstrarea drepturilor salariale la valoarea reală din momentul la care ar fi trebuit achitate.

Referitor la actualizarea drepturilor salariale cu dobânda legală, Înalta Curte reține că, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate și prin dispozițiile speciale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit cu care "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului."

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar constată că aceste aspecte au fost analizate în cuprinsul Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 411 din 3 iunie 2014.

Astfel, instanța de control judiciar, fără a relua considerentele avute în vedere în cursul deciziei, reține că Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Prin urmare, susținerile și criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 3576 din 9 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 ianuarie 2020.