ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 424/2020

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 octombrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat:

(i) suspendarea Ordinului nr. 171 din 02 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la soluționarea acțiunii în anularea acestui act administrativ;

(ii) anularea în tot a Ordinului nr. 171 din 02 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

(iii) obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească indemnizațiile de încadrare brută lunare cuvenite reclamanților începând cu data de 01 august 2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 156/2016, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

(iv) obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și actualizarea sumelor cu indicele de inflație;

(v) obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea Ordinului nr. 156/2016 din 12 august 2016;

(vi) obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1233 din 05 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, excepția rămânerii fără obiect a cererii;

(ii) a respins capetele de cerere privind anularea și suspendarea Ordinului nr. 171/02.09.2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv de obligare a pârâtului la plata indemnizațiilor de încadrare brută lunară cuvenite începând cu data de 01.08.2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 156/2016, ca rămase fără obiect;

(iii) a admis capătul de cerere privind dobânda legală și indicele de inflație;

(iv) a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamanți a sumelor reprezentând contravaloarea dobânzii legale și a ratei inflației, calculate la nivelul drepturilor salariale cuvenite, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 2536/21.12.2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru perioada dintre data aplicării Ordinului nr. 171/02.09.2016 și data aplicării Ordinului nr. 2536/21.12.2016;

(v) a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește capătul de cerere formulat împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală activă.

Împotriva sentinței civile nr. 1233 din 05 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că obligația dispusă de instanța de fond, cu privire la achitarea unor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație, nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate ministerului pe anul 2017, pentru plata drepturilor de personal, au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, pârâtul a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 din Legea nr. 500/2002, susținând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanța de judecată.

Recurentul-pârât a contestat și obligația dispusă în sarcina sa de către instanța de fond, cu privire la plata dobânzii legale.

A arătat pârâtul că, potrivit art. 1535 și următoarele din C. civ. și O.G. nr. 9/2000, dobânda reprezintă o sancțiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenții. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislația civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate de părți, situație neîntâlnită în speță, astfel încât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că în cauză nu sunt întrunite nici condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale referitoare la: săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, vinovăția.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare la cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

În consecință, Înalta Curte va examina recursul dedus judecății prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârât fiind circumscrise acestui caz de casare.

În ceea ce privește criticile referitoare la obligația de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecția bugetară aferentă anului 2017 nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești și nu reprezintă o obligație imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reține că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 3

2

din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reține că, prin Ordinul emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x/21.12.2016 a fost revocat implicit Ordinul nr. 171/02.09.2016, emis de aceeași autoritate, ca urmare a Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Curtea Constituțională. Astfel cum a reținut și prima instanță, revocarea ordinului contestat a produs efecte retroactive, reclamanții fiind repuși în situația anterioară emiterii acestui act administrativ, redobândind indemnizațiile brute stabilite anterior, prin Ordinul nr. 156/2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Lipsirea de efecte a Ordinului nr. 171/02.09.2016 are drept consecință recunoașterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanți, începând cu data de 01.08.2016, până la data de 21.12.2016, ceea ce se reflectă în obligația pârâtului de a achita diferențele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii și cele stabilite prin Ordinul nr. 171/02.09.2016, precum și de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanți prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanților cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

Este eronat argumentul recurentului-pârât referitor la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, având în vedere că acest act normativ a fost abrogat la data de 01.09.2011, prin art. 11 din O.G. nr. 13/2011, anterior emiterii ordinului contestat în cauză și nașterii litigiului referitor la contestarea drepturilor salariale.

Chiar în ipoteza luării în considerare a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea acesteia la scadență, situație regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanților în cuantumul prevăzut de lege, pe perioada 01.08.2016-21.12.2016.

Totodată, se vor avea în vedere și prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, care stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, precum și dispozițiile art. 10 din același act normativ, care dispun că prevederile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1233 din 05 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.