ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 144/2020

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat:

- suspendarea Ordinului nr. 171 din 2 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la soluționarea acțiunii în anularea acestui act administrativ;

- anularea în tot a Ordinului nr. 171 din 2 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească indemnizațiile de încadrare brută lunare cuvenite reclamanților începând cu data de 1 august 2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 156/2016, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și rata inflației la sumele datorate;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea Ordinului nr. 156/2016 din 12 august 2016.

Prin sentința civilă nr. 800 din 8 martie 2017, Curtea de Apel București a dispus următoarele:

- a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității, invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice;

- a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice;

- a respins ca rămase fără obiect capetele de cerere privind anularea și suspendarea Ordinului nr. 171/02.09.2016 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și capătul de cerere privind obligarea la plata indemnizațiilor brute lunare conform Ordinelor nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice;

- a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să întreprindă măsurile necesare pentru plata către reclamanți a dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale cuvenite și neachitate, pentru perioada dintre data aplicării Ordinului nr. 171/2.09.2016 și data aplicării noilor ordine privind salarizarea, precum și la actualizarea cu indicele de inflație;

- a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că instanța de fond a admis în mod greșit, în parte, acțiunea formulată de reclamanți, având în vedere că, în urma emiterii Ordinului nr. 2536/21.12.2016 de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții au primit integral diferențele salariale solicitate. Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, acțiunea reclamanților este lipsită de interes.

Recurentul-pârât a criticat și obligația dispusă de instanța de fond, cu privire la achitarea drepturilor bănești actualizate cu indicele de inflație, arătând că aceasta este o obligație imposibilă, întrucât fondurile alocate ministerului pe anul 2017 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, pârâtul a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 din Legea nr. 500/2002, susținând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanța de judecată.

Recurentul-pârât a contestat și obligația dispusă în sarcina sa de către instanța de fond, cu privire la plata dobânzii legale.

A arătat pârâtul că, potrivit art. 1535 și următoarele din C. civ. și O.G. nr. 13/2011, dobânda reprezintă o sancțiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenții. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislația civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate de părți, situație neîntâlnită în speță, astfel încât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale.

O ultimă critică formulată de recurentul-pârât vizează concluzia instanței de fond cu privire la caracterul nelegal al Ordinului nr. 171/2.09.2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. A arătat recurentul că acest act administrativ a fost emis în vederea executării în concret a legii, în considerarea dispozițiilor art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, text introdus în legislație prin prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016 și modificat conform art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016.

În raport de aceste modificări legislative, recurentul-pârât a susținut că aplicarea Ordinelor nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016 a rămas fără fundament legal, întrucât la emiterea acestor acte administrative au fost avute în vedere și drepturile stabilite ori recunoscute prin hotărâri judecătorești, ipoteză pe care textul de lege anterior menționat o exclude, ceea ce a justificat emiterea, de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a Ordinului nr. 171/02.09.2016, contestat în cauză.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că soluția de admitere a capătului de cerere privind plata dobânzii legale și a ratei de inflație a fost admisă în mod corect de instanța de fond, având în vedere că acest capăt de cerere a fost solicitat prin acțiunea introductivă, iar aspectul că ordonatorul principal de credite a emis alt ordin cu aplicare retroactivă, nu scutește pârâtul de la plata dobânzii legale, ci numai plata efectivă a drepturilor salariale.

Invocă în apărare și Decizia nr. 2/17.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care statuează faptul că, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările și completările ulterioare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru următoarele considerente:

a) Criticile recurentului-pârât referitoare la lipsa de interes a acțiunii promovate de reclamanți vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, prin sentința recurată, instanța de fond a constatat lipsa de obiect a capetelor din cererea de chemare în judecată vizând suspendarea executării și anularea Ordinului nr. 171/2.09.2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a celui privind obligarea pârâtului la plata indemnizațiilor de încadrare brută lunară cuvenite reclamanților începând cu data de 01.08.2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinele nr. 154, 155 și 156/2016, reținând că ordinele contestate au fost revocate implicit, prin emiterea Ordinului nr. 2536/21.12.2016, iar diferențele salariale au fost achitate reclamanților.

Cu toate acestea, recurentul-pârât nu a depus la dosarul cauzei, nici în fața instanței de fond și nici a instanței de recurs, vreo dovadă referitoare la achitarea sumelor reprezentând dobânda legală și rata inflației, aferente diferențelor salariale, după cum au solicitat reclamanții, astfel încât interesul soluționării acestor petite ale acțiunii subzistă inclusiv la momentul soluționării recursului.

De altfel, din cuprinsul celorlalte motive de recurs reiese că recurentul-pârât contestă pretențiile reclamanților, referitoare la achitarea sumelor reprezentând dobânda legală și rata inflației, existând, așadar, un obiect litigios cu privire la care reclamanții justifică interesul procesual al dezlegării date de instanța de contencios administrativ.

b) În ceea ce privește criticile referitoare la obligația de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecția bugetară aferentă anului 2017 nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești și nu reprezintă o obligație imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reține că, dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 3

2

din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

c) În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reține că, prin Ordinul emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x/21.12.2016 a fost revocat implicit Ordinul nr. 171/2.09.2016, emis de aceeași autoritate, ca urmare a Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Curtea Constituțională. Astfel cum a reținut și prima instanță, revocarea ordinului contestat a produs efecte retroactive, reclamanții fiind repuși în situația anterioară emiterii acestui act administrativ, redobândind indemnizațiile brute stabilite anterior, prin Ordinele nr. 154, 155 și 156/2016, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Lipsirea de efecte a Ordinului nr. 171/02.09.2016 are drept consecință recunoașterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanți, începând cu data de 01.08.2016, până la data de 21.12.2016, ceea ce se reflectă în obligația pârâtului de a achita reclamanților diferențele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii și cele stabilite prin Ordinul nr. 171/02.09.2016, precum și de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamanți prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanților cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

Este eronat argumentul recurentului-pârât referitor la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, având în vedere că dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, așadar, chiar situația regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanților în cuantumul prevăzut de lege, pe perioada 01.08.2016 - 21.12.2016.

Totodată, se va avea în vedere și că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale.

d) În ceea ce privește legalitatea Ordinului nr. 171/02.09.2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte reține că recurentul-pârât s-a rezumat la a reda, în cuprinsul cererii de recurs, argumentele expuse în fața instanței de fond, în cadrul întâmpinării, fără a aduce critici concrete sentinței recurate, prin care capătul de cerere referitor la anularea ordinului a fost respins, ca rămas fără obiect. Soluția primei instanțe s-a întemeiat pe concluzia revocării implicite a Ordinului nr. 171/02.09.2016, prin emiterea de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a Ordinului nr. 2536/21.12.2016, considerente care nu au fost contestate de către pârât prin cererea de recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 800 din 8 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2020.