ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 909/2020

Ședința publică din data de 18 februarie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.10.2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO. și PP. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat:

- suspendarea Ordinului nr. 171 din data de 02 septembrie 2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- anularea în tot a Ordinului nr. 171 din data de 02 septembrie 2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție să plătească indemnizațiile de încadrare brută lunare cuvenite începând cu data de 01 august 2016, astfel stabilite prin ordinul nr. 156/2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și actualizarea sumelor cu indicele de inflație la data efectivă a plății;

- obligarea Ministerului Finanțelor să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea Ordinul nr. 156/2016 din data de 12 august 2016;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 857 din 10 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității, invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

S-au respins capetele de cerere privind anularea și suspendarea Ordinului nr. 171/02.09.2016 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și capătul de cerere privind obligarea la plata indemnizațiilor brute lunare conform Ordinului nr. 156/2016, ca rămase fără obiect.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO. și PP., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a dispus obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale cuvenite și neachitate, pentru perioada dintre data aplicării Ordinului nr. 171/02.09.2016 și data aplicării noilor ordine privind salarizarea, precum și la actualizarea cu indicele de inflație.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 857 din 10 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin motivele de recurs, pârâtul a criticat soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, potrivit cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

In susținerea recursului, recurentul a invocat încălcarea principiului "accesorium sequitur principalae" arătând că prima instanță, în mod greșit a dispus acordarea sumelor solicitate actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, în condițiile în care a constatat că acțiunea în integralitate a rămas fără obiect.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Cu privire la dobândă, s-a susținut că, din analiza textelor de lege incidente dobânzii, rezultă că aceasta este circumscrisă preexistentei unei convenții, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, ceea ce nu poate fi cazul în speța dedusă judecății.

Chiar dacă textul din noul C. civ., respectiv art. 1535 alin. (1) arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii fără să dovedească un prejudiciu, și în acest caz, condiția sine qua non o constituie existența unui contract.

Pentru motivele prezentate, s-a solicitat admiterea recursului și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamanților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat.

Prin motivele de recurs, recurentul -pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat soluția primei instanțe doar în ceea ce privește obligarea sa la plata dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale cuvenite și neachitate, pentru perioada dintre data aplicării Ordinului nr. 171/02.09.2016 și data aplicării noilor ordine privind salarizarea, precum și la actualizarea cu indicele de inflație.

Reține Înalta Curte în raport de argumentele curții de apel, că dreptul reclamanților la plata indemnizațiilor brute lunare conform Ordinului nr. 156/2016, pe toată perioada de aplicare a Ordinului nr. 171/02.09.2016 a fost recunoscut, retroactiv, prin Ordinul nr. 2536/21.12.2016.

De asemenea, Înalta Curte reține că prin nerecunoașterea de către pârât a drepturilor salariale s-a produs reclamanților un prejudiciu reprezentat de diferența dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat în perioada 1 august 2016 - 21 decembrie 2016, dacă salariile le-ar fi fost stabilite prin raportare la Ordinul nr. 156/2016, astfel că în mod corect a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să repare acest prejudiciu prin plata sumelor respective.

Înalta Curte constată că repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației și plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Împrejurarea că sumele nu sunt cuprinse în buget nu prezintă nicio relevanță în ceea ce privește existența dreptului, instanța urmând a respinge motivele recurentului -pârât, ca neavenite.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., reține instanța că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, însă recurentul nu a formulat critici concrete care să poată fi circumscrise acestui caz de casare, referindu-se doar la depășirea liniilor bugetare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 857 din 10 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2020.