ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3148/2020

Ședința publică din data de 02 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 7 aprilie 2017, pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice:

- anularea în parte a Ordinului nr. 2534 din 21 decembrie 2016, al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit, începând cu data de 1 august 2016, recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară cuvenită prin raportarea la o valoare de referință sectorială de 347,10 RON (18%, conform O.U.G. nr. 10/2007);

- anularea în parte a Ordinului nr. 330 din 27.01.2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit, începând cu data de 1 octombrie 2016, recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară cuvenită prin raportarea la o valoare de referință sectorială de 405 RON;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să modifice ordinele emise prin includerea în indemnizația de încadrare brută lunară cuvenită a valorii de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 de modificare a O.U.G. nr. 83/2014 (act normativ ce dispune egalizarea salarială la nivelul maxim a personalului existent în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice), cu majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale menționată anterior și venitul efectiv plătit;

- obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și rata inflației la sumele datorate până Ia data plății efective;

- obligarea Ministerului Finanțelor să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate;

- obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 3644 din 11 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice;

- a anulat în parte Ordinele nr. 2534/21.12.2016 și 330/27.01.2017 emise de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită reclamantei ordin de stabilire a drepturilor salariale individuale, astfel: - producătoare de efecte juridice în perioada 09.04.2015-30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; - producătoare de efecte juridice începând cu data de 01.12.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON;

- a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamantei diferențele salariale rezultate, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective;

- a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că drepturile salariale cuvenite reclamantei au fost în mod legal stabilite conform dispozițiilor legale incidente și deciziilor Curții Constituționale. În aplicarea O.U.G. nr. 83/2014, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. a emis Ordinul nr. 1704/2015, prin care a stabilit, începând cu 9 aprilie 2015, indemnizațiile majorate ale procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Public. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, de la data de 9 aprilie 2015 s-a creat posibilitatea ca personalul care avea un salariu de bază și un nivel al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții/autorități publice să fie salarizat la nivel maxim, dacă îndeplinește aceleași condiții de studii, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Consideră recurentul-pârât că sentința atacată este pronunțată cu nerespectarea principiului neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) C. civ., întrucât, la data de 9 aprilie 2015, nu exista un salariu maxim în plată în cuantumul solicitat de reclamantă, acesta fiind statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, prin care, ținând cont de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că această valoare trebuire să fie aceeași la nivelul întregii familii ocupaționale "Justiție". După pronunțarea acestei decizii, procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ a emis Ordinul nr. 2534/2016, stabilind drepturile salariale majorate cu începere de la 1 august 2016, iar la mijlocul lunii ianuarie 2017, drepturile salariale au fost plătite retroactiv, începând cu data de 1 august 2016, astfel încât acțiunea este lipsită de obiect.

Totodată, prin Ordinul nr. 303/19.01.2017, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. a dispus recalcularea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, iar în temeiul acestui ordin a fost emis Ordinul nr. 330/27.01.2017, prin care procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ li s-au recalculat salariile începând cu data de 1 octombrie 2016.

Recurentul-pârât a mai susținut că obligația dispusă de instanța de fond, cu privire la achitarea unor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație, nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate anual ministerului pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, pârâtul a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 din Legea nr. 500/2002, susținând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanța de judecată.

Recurentul-pârât contestă și obligația dispusă în sarcina sa de către instanța de fond, cu privire la plata dobânzii legale. Susține că, potrivit art. 1535, art. 1538-1543 C. civ. și O.G. nr. 13/2011, dobânda reprezintă o sancțiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenții și ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislația civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate de părți, situație neîntâlnită în speță.

Deși au fost legal citați, intimata-reclamantă A. și intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice nu au depus întâmpinare și nu au formulat apărări în cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim set de critici din recurs se referă, în esență, la greșita stabilire de către instanța de fond a indemnizației de încadrare salarială cuvenite reclamantei, în raport cu o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 445,5 RON, începând cu data de 01.12.2015. Recurentul-pârât a susținut că această valoare de referință sectorială nu putea fi luată în considerare anterior datei de 01.10.2016, motivat de inexistența în plată, în sistemul justiției, la data de 09.04.2015, a unei indemnizații calculate în raport de această valoare și de caracterul neretroactiv al legii civile, din perspectiva inaplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015, anterior datei publicării sale.

În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 pentru perioada anterioară publicării sale, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Se mai reține că deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existența unor hotărâri judecătorești prin care se recunoaște un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015 (expuse în cuprinsul sentinței recurate), este relevantă în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizației în plată.

Așadar, criticile recurentului-pârât sunt nefondate. În realitate, aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

De altfel, chiar pârâtul a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea de către procurorul general al acestui parchet a Ordinului nr. 2534/21.12.2016, în cuprinsul căreia indemnizația de încadrare brută cuvenită procurorilor a fost recalculată începând cu data de 01.08.2016, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Așadar, prin cererea de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție își contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispozițiile deciziei Curții Constituționale.

În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON (majorată cu 10% de la 01.12.2015), Înalta Curte reține că, la nivelul ordonatorului de credite Consiliul Superior al Magistraturii, au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, în urma pronunțării de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sentinței nr. 48/13.01.2017, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia din data de 22.06.2017, ca urmare respingerii recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanta din prezenta cauză are dreptul de a beneficia de indemnizația brută de încadrare calculată în raport cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte constată că valoarea de referință sectorială calculată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin ordinele succesive atacate, în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, dar începând cu data de 01.10.2016 (nu cu data de 09.04.2015), nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamantei, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursurilor declarate de pârâți.

În ceea ce privește argumentul rămânerii fără obiect a acțiunii, ca urmare a plății diferențelor salariale, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a depus la dosarul cauzei, nici în fața instanței de fond și nici a instanței de recurs, vreo dovadă referitoare la achitarea sumelor reprezentând diferențele salariale, dobânda legală și rata inflației aferente acestor sume, după cum a solicitat reclamanta, astfel încât obiectul acțiunii și interesul soluționării acestor petite ale acțiunii subzistă inclusiv la momentul soluționării recursului. De altfel, din cuprinsul motivelor de recurs reiese că recurentul-pârât contestă toate pretențiile reclamantei, existând, așadar, un obiect litigios cu privire la care este justificat interesul procesual al dezlegării date de instanța de contencios administrativ.

În ceea ce privește criticile referitoare la obligația de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecția bugetară anuală nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești și nu reprezintă o obligație imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reține că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 3

2

din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

În privința obligației de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reține că, prin sentința de fond, menținută în recurs, s-a constatat nelegalitatea ordinelor de salarizare atacate și a fost dispusă nulitatea lor parțială, precum și obligarea pârâtului la emiterea unu nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale cuvenite în mod legal reclamantei, începând cu data de 09.04.2015. Or, această soluție se reflectă în obligația pârâtului de a achita reclamantei diferențele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii și cele stabilite prin Ordinele nr. 2534/21.12.2016 și 330/27.01.2017 ale Procurorului general, precum și de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamantă prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă prin lipsirea sa de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamantei cu autoritatea publică, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, situație regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamantei în cuantumul prevăzut de lege, începând cu data de 09.04.2015 .

Totodată, se va avea în vedere și faptul că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 3644 din data de 11 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 iulie 2020.