ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1055/2023

Ședința publică din data de 27 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată înregistrată la data de 30.06.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a CAF, reclamantele A., B., C., D., E., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI au solicitat următoarele:

- emiterea de MINISTERUL JUSTIȚIEI a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 10.01.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

- luarea de către parat a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1196 pronunțată la data de 31 noiembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

"Respinge excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiate.

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge ca prescrisă cererea reclamanților pentru perioada anterioară datei de 26.06.2017.

Admite în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. toți cu domiciliul ales la Tribunalul Vrancea, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI cu sediul în mun. București.

Obligă pârâtul Ministerul Justiției la recalcularea indemnizațiilor de încadrare lunare ale reclamanților, începând cu data de 26.06.2017 și în continuare (și după intrarea în vigoare a Legii 153/2017), prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00.

Obligă pârâtul Ministerul Justiției la emiterea ordinelor de salarizare pentru indemnizațiile de încadrare recalculate conform celor anterior dispuse.

Obligă pârâtul Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare plății către reclamanți a diferenței de drepturi salariale rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația de încadrare efectiv plătită, suma acordată fiecărui reclamant urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și cu dobânda legală calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective."

Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției și, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței, in sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, într-o primă critică recurentul a susținut că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a respins eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește recalcularea drepturilor, în condițiile în care prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată".

În motivarea acestei decizii, ÎCCJ a reținut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se afla în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale".

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc, formulate de către personalul instanțelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Ministerului Justiției, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției. Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de munca ale reclamantului s-au stabilit cu instanța angajatoare, astfel că drepturile salariale îi sunt datorate, calculate și plătite direct de către aceasta.

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc și operațiuni contabile ce aparțin instanței angajatoare, formulate de către personalul instanțelor de judecată, sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Ministerului Justiției, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției.

Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă a reclamanților s-au stabilit cu instanța angajatoare, astfel că drepturile salariale le sunt datorate, calculate și plătite direct de către aceasta.

Așadar, Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamanții, de drept muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi oblig la recalcularea unor drepturi bănești.

Recurentul-pârât a invocat practică judiciară (Decizia nr. 3301/12.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 1900/4.04.2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 4983/14.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2017.

În consecință, față de argumentele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respingerii capătului de cerere privind recalcularea indemnizațiilor în contradictoriu cu acest pârât.

În continuare, recurentul – pârât critică și soluția dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii, ce a reținut că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 se poate adresa instanței de contencios administrative și cel care se consider vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Or, intimații-reclamanți nu au învestit instanța de contencios cu controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva ordinului prin care i s-a stabilit indemnizația de încadrare, ci a formulat acțiunea solicitând exclusiv emiterea unui nou ordin.

Prin urmare, întrucât intimații- reclamanți au învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat modul de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității actului adminsitrativ prin care i s-a stabilit indemnizația de încadrare, susține recurentul că, în mod greșit Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității acțiunii. .În acest sens, recurentul a evocat aspectele statuate prin Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, susținând că în speța de față sunt incidente dispozițiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că în mod neîntemeiat prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Deopotrivă, a mai susținut recurentul că instanța de fond în mod greșit a dispus obligarea Ministerului Justiției la alocare de credite ordonatorilor, întrucât calitatea de ordonator de credite și debitor al plății drepturilor salariate se regăsește la nivelul instanței angajatoare, față de care intimații-reclamanți se afla în raporturi se serviciu, în speță nu are relevanță raportul juridic de drept financiar stabil între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare.

Prin urmare, întrucât intimații-reclamanți nu sunt implicați în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la diferite niveluri, aceștia nu pot fi titulari de drepturi și obligații în plan financiar, astfel că instanța de fond în mod greșit a dispus îndeplinirea obligațiilor ce revin Ministerului Justiției și Tribunalului Vrancea, ca autorități publice.

Chiar obligația de alocare a fondurilor necesare, este neîntemeiată, instanța de fond ignorând faptul că intimații - reclamanți nu sunt implicați în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la difer niveluri.

Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de ale muncă reclamanților sunt stabilite cu angajatorul, respectiv Tribunalul Ilfov, astfel că drepturile salariale ale acestora sunt stabilite, calculate și plătite direct de către instituția angajatoare, care procedează și la calcularea și virarea impozitului și contribuțiilor sociale către stat.

Ministerul Justiției este parte a unui alt raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002 normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, prea responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

Pe de alta parte, chiar dacă intimații-reclamanți ar fi solicitat obligarea Ministerului Justiției la alocarea drepturilor bănești pentru angajații instanțelor de judecată nu poate sa atragă de plano obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma călității de ordonator principal de credite a ministrului justiției.

Aceste sume de bani se aloca în urma aprobării acestora în buget și la solicitarea acestora din partea ordonatorilor secundari de credite.

Invocă dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 3 din H.G. nr. 34/2009, dar și Decizia nr. 10 din 19.09.2011 pronunțată de completul competent să judece recursul în interesul legii prin care instanța supremă a reținut că "în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat sî cu respectarea acesteia.

În mod corelativ obligației de diligentă ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat."

Solicită astfel a se constata că, în mod netemeinic nelegal, prima instanță a dispus obligarea Ministerului Justiției la alocarea fonduri1 necesare plății drepturilor bănești acordate.

Pe fondul cauzei, recurentul susține că, față de cele reținute de prima instanță privind existența unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat diferențe salariale rezultate din aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, invocă cu titlu de exemplu hotărâri pronunțate în sens contrar, respectiv: decizia civilă nr. 2287/3.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2019, decizia civilă nr. 3422/25.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2018, Decizia nr. 2236/2019 a Curții de Apel Alba Iulia pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Decizia nr. 2863/2020 a Curții de Apel Pitești pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

În acest sens invocă și Decizia nr. 11/2020 din 4 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii care a reținut că "32. Din această perspectivă, cerința de admisibilitate desprinsă din dispozițiile din C. proc. civ. nu este întrunită, deoarece hotărârile judecătorești atașate recursului în interesul legii nu relevă, în realitate, o tranșare divergentă asupra existenței dreptului la coeficienții de multiplicare 19,00 - 23,00 prevăzuți de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, drept a cărui recunoaștere a fost pretinsă de către judecători și asistenți judiciari, prin revendicarea, pentru ei înșiși a unui beneficiu pe care legea îl acordă exclusiv procurorilor D.N.A, și D.I.I.COT, o atare concluzie rezultă din prezentarea divergenței jurisprudențiale în cuprinsul recursului în interesul legii."

Solicită astfel a se constata că premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui ordin de încadrare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT) este greșită.

Astfel, arătă că la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxi al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate și implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susținerea soluției pronunțate.

Ca atare, susține că dispozițiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări și completări a fost abrogat art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Așadar, solicită a se constata că prin hotărârea recurată s-a dispus emiterea unui ordin salarizare prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 neprevăzut de actele normative incidente în materia salarizării judecătorilor cu grad de judecătorie/tribunal, astfel că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional, a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2, 5,11 % de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte și ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Cu privire la obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare începând cu 26.06.2017 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului multiplicare 19,000 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salariz procurorilor DNA și DIICOT), recurentul solicită a se constata că salarizarea intimaților-reclamanți ar putea depăși limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017, or instanța nu a administ probe în acest sens.

Invocând dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, recurentul arată că, raportat la acestea, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale conform dispozițiilor legale.

Prin urmare, nefiind analizat actul administrativ prin care s-a stabilit indemnizația intimatului-reclamant, nu se cunoaște dacă s-a atins plafonul maxim prevăzut de Legea cadru nr. 153/2017.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Intimatele –reclamante A., B., C., D., G., H., I. au formulat o întâmpinare comună, în cadrul căreia au invocat nulitatea parțială a recursului, respectiv în ceea ce privește criticile ce vizează soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul recursului au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La rândul lor, intimatele – reclamante E., F. au formulat Note de Concluzii Scrise, în cadrul cărora au formulat aceleași apărări cu cele expuse de celelalte intimate în cadrul întâmpinării.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14.02.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Preliminar, se reține faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție, care se subrogă în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiției, reclamantele C., G., B., F., D., H., A., E. și I., judecător în cadrul Tribunalului Vrancea, au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 reprezentând diferența de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, începând cu data de 09.04.2015.

Deși au solicitat pârâtului Ministerul Justiției emiterea acestor noi ordine de salarizare, pârâtul nu a dat curs acestei solicitări, refuzul fiind considerat nejustificat de către recurentele – reclamate.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamante cu acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 10.01.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum și luarea de către parat a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă, această acțiune fiind constatată ca întemeiată de către prima instanță, refuzul pârâtului fiind apreciat de aceasta ca nejustificat.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește recalcularea indemnizațiilor dispunând și obligarea Ministerului Justiției la alocarea de credite ordonatorilor, precum și excepția inadmisibilității acțiunii.

Totodată, în opinia sa, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor dispozițiilor art. 1, art. 44, pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În schimb, Înalta Curte va aprecia ca fiind întemeiate susținerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, cu trimitere la dispozițiile art. 38 alin. (6) din această lege, sens în care sentința recurată va fi reformată în parte, sub acest aspect.

Trecând la analizarea tuturor criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, în primul rând, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite agumentele expuse de recurentul-pârât în susținerea greșitei soluționări a excepțiilor invocate de acesta în fața primei instanțe, care de altfel sunt parțial aceleași cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, se observă că, în speță, reclamantele nu au învestit instanța de judecată cu o acțiune promovată în condițiile art. 7 din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, din Legea nr. 153/2017 ci au promovat o acțiune în condițiile art. 1 și8 din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, nemulțumite fiind de faptul că Ministerul Justiției nu a răspuns solicitării lor legale și legitime de stabilire a drepturilor salariale prin aplicarea acestui coeficient de multiplicare.

Astfel, reclamantele nu au învestit instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 și dispozițiile similare din Legea 153/2017, ci au înțeles să sesizeze instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâților de a emite un act administrativ.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că anterior formulării acțiunii, reclamantele au solicitat pârâtului emiterea unui nou ordin de salarizare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00, reprezentând diferența de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA, DIICOT, începând cu data de 09.04.2015 dar, prin adresa nr. x/2020, pârâtul le-a comunicat reclamantelor refuzul emiterii unui nou ordin de salarizare în sensul solicitat.

În consecință, în cauză suntem în prezența unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel încât refuzul pârâtului de a rezolva cererea reclamantelor le dispensează pe acestea de a urma o nouă procedură prealabilă.

De altfel, o atare distincție între tipurile de acțiuni ce impun parcurgerea sau nu a unei proceduri prealabile rezultă și din analiza întregului raționament expus de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017, extragerea paragrafelor 35-37 și 49 ale unei astfel de decizii (evocate de recurent) din contextul general din care acestea fac parte neputând reprezenta un demers apt a genera o altă concluzie.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe capătul de cerere privind recalcularea indemnizațiilor de încadrare, în acord cu instanța de fond și Înalta Curte constată că Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în același sens fiind și dispozițiile art. 14 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, potrivit cărora "Ministrul este ordonator principal de credite, președinții curților de apel sunt ordonatori secundari de credite, iar președinții tribunalelor sunt ordonatori terțiari de credite.".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, "Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament și creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii", iar "Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament și bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii."

Astfel, judicios prima instanță a reținut că, raportat la aceste dispoziții, atribuțiile Ministerului Justiției de ordonator principal de credite includ stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor, prin ordine de salarizare, astfel încât în contradictoriu cu cel care stabilește drepturile salariale se va examina dacă reclamantele sunt îndreptățite la o anumită mărire a drepturilor salariale și implicit la plata lor. Așadar, analiza îndreptățirii reclamantelor la încasarea unor drepturi salariale mai mari trebuie să se facă în contradictoriu cu entitatea care stabilește cuantumul indemnizației, având și obligația de a asigura sumele necesare plății drepturilor.

Lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției nu poate fi reținută nici în ceea ce privește obligarea acestuia la alocarea de credite pentru ordonatorii secundari și terțiari, raportat la dispozițiile art. 6. VII punctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, conform cărora în domeniul gestionării resurselor Ministerul Justiției are atribuții după cum urmează "asigură fondurile necesare, fundamentează si elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului; repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora;".

Potrivit dispozițiilor art. 9 din aceeași Hotărâre de Guvern, Ministrul Justiției îndeplinește în general atribuțiile prevăzute de art. 56 din Codul administrativ, or, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d), e) și f), Ministrul îndeplinește calitatea de ordonator principal de credite, sens în care care are ca atribuție principală: fundamentarea și elaborarea de propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului, după cum are și atribuția de a executa bugetul ministerului.

Pe lângă aceste atribuții generale, Ministrul Justiției are, potrivit aceluiași art. 9 din H.G. nr. 652/2009 și atribuții specifice în condițiile Legii nr. 303/2004, respectiv, până la preluarea bugetelor de către ÎCCJ, are o componentă esențială a atribuției de angajator, cât timp, în cazul judecătorilor și procurorilor, Ministrul stabilește prin Ordin salarizarea acestora și asigură fonduri pentru plata acestor sume ce reprezintă drepturi salariale.

Astfel, instanța de control judiciar are în vedere și dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002, conform cărora ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Raportat la toate aceste norme, constată Înalta Curte că soluția instanței de fond, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției este legală, încadrându-se în limitele competențelor ce revin acestei autorități, ce are rolul de a administra bugetul instanțelor de judecată si de a asigura/aloca fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în contul acestora, ca ordonatori secundari, având în vedere că legitimitatea procesuală pasivă vizează raportul juridic dedus judecății.

Așadar, față de petitele din cererea de chemare în judecată, precum și față de competențele legale ale acestei autorități, astfel cum sunt prevăzute de cadrul normativ anterior menționat, pârâtul Ministerul Justiției este implicat în procesul acordării drepturilor salariale ce li se cuvin reclamantelor, având, deci, calitate procesuală pasivă a de a sta în proces.

Reține, astfel, Înalta Curte că participarea acestui pârât în proces este justificată prin aceea că este ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 14 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției coroborat cu art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, fiind, așadar, instituția care are obligația de a asigura sumele necesare plății drepturilor salariale ale reclamantelor. Or, în lipsa alocării de fonduri necesare de către ordonatorul principal de credite, instanțele judecătorești care au obligația de plată efectivă a drepturilor salariale restante, nu își pot îndeplini această obligație.

Se constată, așadar, ca fiind nefondate criticile acestui recurent sub aspectul lipsei calității procesuale pasive.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanță caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamante prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00.

Astfel, din analizarea legislației în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11.alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienții de multiplicare" funcției de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienții de ierarhizare prevăzuți de Legea nr. 330/2009 și nici valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situație privind modalitatea de calcul a indemnizației pentru judecători și procurori s-a păstrat și după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ: " (1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din același act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, soluția primei instanțe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Consttuționale a României, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Această decizie consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale.

Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituțional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituțională reținând în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Mai mult, în cauza de față nu s-a pus problema aplicării numai a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, a Deciziei nr. 23 din 26.09.2016 și a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 date de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura dezlegării unor chestiuni de drept și obligatorii pentru instanțe potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a reținut mai sus, ci și de interpretarea sistematică și coroborată a unor dispoziții legale, antereferite, începând cu data de 09.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și continuând cu Legea nr. 153/2017.

Pe cale de consecință, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaționale justiție existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistrați care dețineau aceeași funcție cu a reclamantelor și îndeplineau aceleași condiții de vechime cu acestea și care beneficiau de o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizația de încadrare pentru reclamante trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

În plus, în fața primei instanțe, reclamantele a depus practică judiciară pronunțată recent