ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1082/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Ministrul Justiției emiterea de către Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare în care:

- indemnizația de încadrare să fie stabilită luând în considerare coeficientul de multiplicare 19 (diferențele drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT) începând cu data de 16.12.2016 și după intrarea în vigoare a legii cadru de salarizare nr. 153/2017

- valoare de referință sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017 și în continuare și după data de intrare în vigoare a legii cadru de salarizare numărul 153/2017.

Prin sentința civilă nr. 584 din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Ministrului Justiției; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu Ministrul Justiției, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a obligat Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19 începând cu 16.12.2016 și o valoare de referință sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, având în vedere ca reclamantul invocă discriminarea, solicitând repararea prejudiciului creat, recurentul arată că potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, "(2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea si ia cunoștință de săvârșirea ei."

Potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Astfel, în prezenta cauză nu este aplicabil niciunul dintre criteriile stabilite de prevederile O.G. nr. 137/2000 și prin urmare, nu putem vorbi de discriminare în sensul impus de acest act normativ.

Ca atare, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 2.11.2020, cererea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 2.11.2017, prin urmare instanța fondului în mod eronat a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Un alt motiv de recurs invocat de recurent vizează aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în ceea ce privește emiterea unor ordine pentru un VRS de 605,225.

Modalitatea de aplicare a creșterii de 25% prin care s-ar obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție".

Interpretând dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că, începând cu august 2016, a fost acordată în favoarea consilierilor de probațiune o creștere de 25% a cuantumul brut al salariilor de bază, raportată la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valorii de referință sectorială aplicabile în cazul consilierilor de probațiune.

Cu atât mai puțin a avut loc o majorare a valorii de referință sectorială aplicabile în familia ocupațională "Justiție", așa cum a fost trasată în Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în vigoare la acel moment, respectiv de către Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, nu sunt aplicabile cele stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeași valoare de referință sectorială aplicată la nivelul instanțelor judecătorești, întrucât nu ne aflăm în prezența unor VRS diferite.

În realitate, dispozițiile legale invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probațiune, cu referire exclusivă la salariile de bază ale acestora, așa că nu poate fi reținută vreo discriminare nici prin raportare la restul temeiurilor de drept invocate.

Fiind vorba de profesiuni distincte, reglementate prin statute diferite, situația reclamantului-intimat nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probațiune.

Totodată, recurentul a susținut că potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale potrivit legii.

Referitor la obligarea de emitere a unui ordin pentru acordarea coeficientului de multiplicare 19,00, recurentul a arătat că prima instanță a admis acțiunea motivat de faptul că reclamantul este în posesia sentinței nr. 341/2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2019, definitivă, prin care s-ar fi recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea reclamantului la recalcularea și plata diferențelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului DNA DIICOT, începând cu 16.12.2016, sume actualizate și dobânda legală penalizatoare.

Ori, raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, în măsura prima instanță reținea existența unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data la care reclamantul s-a adresat Ministerului Justiției, solicitarea acestuia fiind formulată la 29.09.2020, data de 16.12.2016 având relevanță doar din perspectiva executării sentinței nr. 341/2020, însă această hotărâre nu a obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare.

Pentru acest motiv, soluția instanței de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexistând o triplă identitate de părți, obiect, cauză, având în vedere că în prezenta cauză se solicită emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menționat mai sus are ca obiect recalcularea și plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19.000.

Pe de altă parte, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamantului de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

De asemenea, pentru ambele solicitări, atât pentru acordarea unui coeficient de multiplicare 19,00, dar și pentru stabilirea unei VRS de 605,225 RON, recurentul a invocat Decizia CCR nr. 51/2020 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (6) și ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Contrar afirmației primei instanțe potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,000, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătorești, trebuia inclus în indemnizația brută de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, recurentul a învederat că acesta nu a fost inclus în indemnizația de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare nu s-a solicitat stabilirea indemnizațiilor brute de încadrare în funcție de coeficienții DNA și DIICOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferențelor dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariate calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT.

Prin urmare, nefiind făcută nicio analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizațiilor de încadrare, față de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești nu au modificat modul de stabilire a indemnizațiilor de încadrare.

În fine, a mai arătat că acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT sau majorarea drepturilor pentru consilierii de probațiune nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, aceasta referindu-se la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Prin urmare, chiar dacă exista sentințe judecătorești prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate și nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Așadar, dispozițiile acestor sentințe și-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiției a emis noi ordine de salarizare.

Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost respinsă de instanță, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, raportat la criticile formulate de recurentul - pârât și la motivul de recurs de ordine publică invocat de instanța de control judiciar, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Preliminar, se reține faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a subrogat în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

În primul rând, în ceea ce privește susținerile privind greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 4.11.2020, dar prin cererea de chemare în judecată nu se solicita instanței obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. menționate de recurent.

Obligația de plată a drepturilor salariale a fost dedusă deja judecății în dosarele x/2019 și y/2020, iar prin cererea introductivă prezentă se solicită emiterea unui ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite în aceste dosare, în care problema dreptului reclamantului a fost tranșată în mod definitiv.

În aceste condiții, având în vedere și împrejurarea că excepția prescripției nu mai are o natură juridică imperativă, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției în raport cu temeiurile invocate de pârât prin întâmpinare.

Pe fondul recursului, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 341/11.03.2020, pronunțată în dosarul x/2019, pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București și Curtea de Apel București au fost obligați la recalcularea indemnizații de încadrare a reclamantului conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 16.12.2016 și în continuare, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19.00; să plătească reclamantului diferențele dintre drepturile salariale începând cu data de 16.12.2016 și în continuare prin valorificarea unui coeficient de 19.00 și venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație, precum și cu dobânda legală penalizatoare aferentă.

Prin decizia numărul 1130/21.07.2020, Curtea de Apel Ploiești a respins apelurile formulate ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă la data pronunțării în prezenta cauză, pârâții Tribunalul București și Curtea de Apel București au fost obligați la recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamaților, printre care și reclamantul din prezenta cauză, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 31.01.2017 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, cuantum ce cuprinde majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru completarea și modificarea O.U.G. numărul 57/2015; plata către reclamanți, printre care și reclamantul din prezenta cauză, începând cu data de 31.01.2017 și în continuare a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit unei valori de referință sectorială de 605,225 RON și venitul efectiv plătit, drepturi actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă până la data plății efective.

Prin urmare dreptul subiectiv la plata unui salariu care să țină seama de coeficientul de multiplicare 19,000 și VRS de 605,225 RON, precum și data de la care se impune recalcularea, a fost definitiv stabilit, argumentele pârâtului referitoare la legalitatea stabilirii acestora fiind chestiuni soluționate prin hotărârile judecătorești menționate.

În acest context, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 74 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004:

"(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege. (2) Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială (…)".

Potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII art. 8 alin. (2) al Legii nr. 153/2017 "(2) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. (...)"

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009 "În exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise.(…)"

Întrucât reclamantul se află în posesia unor hotărâri judecătorești definitive prin care s-a stabilit dreptul de salarizare a acestuia prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 și VRS de 605,225 RON, precum și data de la care se impune recalcularea, în mod corect a reținut prima instanță că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009, pârâtul Ministerul Justiției avea obligația de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare, prin calcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19începând cu 16.12.2016 și o valoare de referință sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017.

Nu sunt relevante argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs privind reținerea greșită a autorității de lucru judecat, care de altfel nici nu a fost reținută de prima instanță ca urmare a îndeplinirii triplei identități astfel cum în mod eronat susține recurentul, întrucât reclamantul nu a solicitat emiterea unui ordin de salarizare în executarea hotărârilor judecătorești deținute, ci emiterea unui ordin de salarizare privind drepturile sale salariale prin raportare la obligația pârâtului Ministerul Justiției de calculare și plată a acestora, astfel cum a fost stabilită prin sentința nr. 341/11.03.2020 și nr. 924/23.07.2020 ale Tribunalului Dâmbovița.

În schimb, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, cu trimitere la dispozițiile art. 38 alin. (6) din această lege.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv și dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va obliga recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19 începând cu 16.12.2016 și o valoare de referință sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017, cu respectarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, menținând în rest sentința civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 584 din 19 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Obligă recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19 începând cu 16.12.2016 și o valoare de referință sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017, cu respectarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Menține în rest sentința civilă recurată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.