ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 845/2025

Ședința publică din data de 18 februarie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3.02.2022, sub nr. x/2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

-obligarea pârâtului Ministerul Justiției, prin Ministrul Justiției, să emită pentru reclamant un ordin de salarizare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 14.12.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) și a unei valori de referință sectoriale de 605,225, stabilită prin DC nr. 1324/15.12.2021 a Curții de Apel Suceava, ținând cont de vechimea în muncă și în funcție a reclamantului.

- înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul.

Prin sentința civilă nr. 1244 din data de 11 iulie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

A respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii.

A respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, cu sediul în sector 5, București.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul Cluj și Curtea de Apel Cluj și a respins cererea ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, cererea și a dispus obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție să emită pentru reclamant un ordin de salarizare, prin care să i se recunoască acestuia drepturilor acordate prin DC nr. 1324/15.12.2021 a Curții de Apel Suceava, respectiv stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 6.03.2017, și prin DC nr. 1176/7.10.2021 a Curții de Apel Alba-Iulia, respectiv prin valorificarea coeficientul de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017.

A respins, în rest, cerere ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1244 din data de 11 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ, au declarat recurs reclamantul A. și pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cadrul recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant A. a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, motivată de faptul că sentința recurată nu i-a fost comunicată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a arătat că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanțele de judecată care se subrogă competențelor legiuitorului se desprinde din jurisprudența Curții Constituționale(Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În aceste condiții, recurenta a apreciat că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. (8) C. proc. civ., recurenta - pârâtă a arătat că instanța de fond, prin raportare la unele hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele specializate de dreptul muncii, a apreciat că, urmare efectului pozitiv al respectivelor hotărâri se impune obligarea Î.C.C.J. la emiterea unor ordine prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale intimaților-reclamanți prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 și la coeficientul de multiplicare 19 începând cu anumite date.

Din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect, recurenta a apreciat că este necesar să se confirme existența triplei identități(de părți, obiect și cauză juridică).

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 ori a VRS 605.225 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

În prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați, în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare:

Totodată, în susținerea criticilor aduse asupra nelegalității hotărârii instanței de fond în raport de motivarea acesteia cu invocarea efectului pozitiv al unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele de muncă, recurenta a invocat cele reținute în considerentele Deciziei nr. 322/23.01.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație Justiție, secția de contencios administrativ Fiscal în dosarul nr. x/2022.

Mai mult decât atât, instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1324/15.12.2021 a Curții de Apel Alba-Julia, prin obligarea ÎCCJ la emiterea către reclamant a unui ordin de salarizare prin care să i se recunoască acestuia drepturile salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605.225 RON de plafonat, începând cu data de 06.03.2017, atât timp cât hotărârea judecătorească invocată de acesta nu a recunoscut un astfel de drept reclamantului, ci doar a acordat acestuia posibilitatea stabilirii drepturilor salariale prin raportare la valoarea sectorială de referință.

În ceea ce privește soluția de obligare la emiterea unor ordine prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale intimaților-reclamanți prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, recurenta a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

Contrar celor reținute de instanța de fond, recurenta a arătat că nu au fost administrate probe din care să rezulte că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, instanța făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA DIICOT.

În acest sens, a invocat decizia civilă nr. 411/24.09.2019, prin care Curtea de Apel Târgu Mureș a admis apelul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1260/2018 din data de 6.11.2018, pronunțată în Dosarul n.r. x/2018, prin care Tribunalul Mureș, secția Civilă a obligat pârâții la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în mod corespunzător ca nivel maxim de salarizare, prin raportare la majorările dispuse prin sentința civilă nr. 78/2017, pronunțată de Tribunalul Mureș în Dosarul nr. x/2016, începând cu data de 9.04.2015.

Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate si drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acestea prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim.

Recurenta a arătat că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de baza, iar nu și sporurile, nefiind vorba de o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție".

În ceea ce privește soluția de obligare la emiterea ordinului individual de salarizare cu includerea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, recurenta a arătat că, așa cum rezultă din preambulul Ordinului nr. 959/1/12.04.2023, prin care se face referire la Ordinul nr. 105 din 29.03.2023 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație si Justiție, astfel cum a fost precizat prin Ordinul

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 114 din 11.04.2023, această majorare acordată de instanța de fond este deja inclusă în cuantumul drepturilor salariale stabilite potrivit ordinelor de salarizare ale intimatului-reclamant încă de la data de 01.01.2018.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1. Având a se pronunța cu prioritate, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., asupra excepției tardivității recursului declarat de reclamant, Înalta Curte va respinge recursul ca tardiv formulat de reclamantul A., pentru următoarele considerente:

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", acesta urmând a fi calculat, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe zile libere așa cum prevăd dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Termenul prevăzut de norma mai sus citată s-a împlinit la data de 21 februarie 2024.

Reclamantul A. a formulat calea de atac la data de 05.08.2024, cum rezultă din mențiunile aflate pe prima pagină a memoriului de recurs, dosarul de recurs, în afara termenului legal.

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de declarare al recursului. În motivarea acestei cereri, a arătat că nu i-a fost comunicată sentința recurată.

Conform art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol se arată că, în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.

Din analiza prevederilor legale enunțate reiese că pentru a beneficia de repunerea în termen este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate dovedite de parte, împrejurarea ce împiedicat partea să-și exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât și să îndeplinească actul de procedură neexercitat în cel prevăzut pentru exercitarea căii de atac, respectiv 15 zile de la încetarea împiedicării.

Analizând cererea de repunere în termen, Înalta Curte constată că aceasta nu este temeinic motivată, întrucât reclamantul nu prezintă și nu dovedește instanței care au fost motivele întemeiate ce l-au împiedicat să declare calea de atac în termen. În susținerea cererii de repunere în termen a recursului, reclamantul susține că nu i-a fost comunicată sentința instanței de fond.

Conform art. 172 C. proc. civ., "Dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare".

Din actele dosarului, rezultă că sentința recurată i-a fost comunicată reclamantului la data de 05.02.2024, la sediul Judecătoriei Turda, domiciliul procesual indicat în cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de recurs, reclamantul a indicat domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură ca fiind la sediul Judecătoriei Cluj -Napoca.

În ceea ce privește însă aplicarea dispozițiilor art. 172 C. proc. civ., în cazul comunicării hotărârii judecătorești, Înalta Curte reține că atunci când intervine schimbarea locului citării pentru una din părți, aceasta este obligată să încunoștințeze atât instanța prin cerere scrisă depusă la dosar, cât și partea adversă, prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va atașa la dosar. În cazul în care partea nu-și îndeplinește obligația sancțiunea care intervine este aceea că procedura de citare va fi legal îndeplinită la vechiul loc de citare indicat. Aceste prevederi legale se aplică și în cazul comunicării celorlalte acte de procedură, inclusiv a hotărârii judecătorești în fața aceleiași instanțe.

În cauză, conform celor mai sus reținute, sentința civilă nr. 1244 din 11 iulie 2023 a fost comunicată, în data de 05.02.2024, la domiciliul procesual indicat prin cererea de chemare în judecată, procedura fiind considerată valabil îndeplinită având în vedere că reclamantul nu a înștiințat instanța și nici pârâta cu privire la schimbarea sediului procesual conform art. 172 C. proc. civ.

În raport de data comunicării sentinței, 05.02.2024, recursul împotriva acesteia declarat la data de 05.08.2024 se situează în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege și, prin urmare, excepția de tardivitate va fi admisă.

Pentru aceste considerente, reținând că reclamantul nu a dovedit existența unor motive temeinic justificate care l-ar fi împiedicat să exercite calea de atac în termenul legal, instanța va respinge cererea de repunere în termen formulată de reclamant ca neîntemeiată, va admite excepția tardivității și va respinge recursul, ca tardiv formulat.

2.2. Recursul declarat de Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că sentința atacată este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la primul motiv de casare, s-a arătat, în esență, că instanța fondului și-a arogat atribuții specifice legiuitorului, întrucât a acordat reclamantului drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților.

Examinând această critică, instanța de control judiciar constată că ea nu vizează, în realitate, soluția pronunțată de instanța fondului ci decizia nr. 1176 din 7 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul x/2018

Este de observat faptul că prin decizia nr. 1176 din 7 octombrie 2020 Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamantul intimat din prezenta cauză și ceilalți apelanți, a schimbat în parte sentința apelată și, în consecință, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâții să recalculeze indemnizațiile de încadrare ale acestora conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, prin valorificarea coeficientului de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13.

Din examinarea considerentelor deciziei anterior menționate, rezultă cu claritate faptul că instanța de apel a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâții să recalculeze indemnizațiile de încadrare ale reclamanților din acea cauză, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19, în considerarea principiului egalizării indemnizației de încadrare la nivelul maxim aflat în plată, principiu enunțat de Legea nr. 71/2015 și explicitat prin deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În considerarea caracterului definitiv al deciziei nr. 1176 din 7 octombrie 2020 Curtea de Apel Alba Iulia, instanța fondului a pronunțat sentința recurată în prezenta cale de atac, prin care a reținut că în litigiul dedus judecății nu mai poate proceda la o nouă analiză a îndreptățirii reclamantului de a beneficia de drepturile salariale, prin luarea în considerare a celor două repere (coeficientului de multiplicare 19,00 și valoare de referință sectorială de 602,225 RON, începând cu data de 06.03.2017, respectiv 14.12.2015) aceste aspecte fiind lămurite cu autoritate de lucru judecat.

Având în vedere aceste considerente, instanța de control judiciar constată că este nefondată critica formulată la adresa legalității sentinței civile nr. 1244 din 11 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., din moment ce chestiunea litigioasă referitoare la îndrituirea reclamantului intimata la stabilirea indemnizației de încadrare prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 a fost definitiv dezlegată de instanța de apel, cu prilejul pronunțării deciziei nr. 1176 din 7 octombrie 2020 și nu de instanța de contencios administrativ, care, așa cum s-a arătat anterior, a dat curs obligației legale ce decurge din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fără a mai putea face o proprie analiză a temeiniciei pretențiilor reclamantului sub aspectul reîncadrării drepturilor salariale ale acestuia.

Prin cel de al doilea motiv de casare, grefat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, în ceea ce privește soluția de recalculare a indemnizației de încadrare prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19, că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din anexa V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta susține că nu au fost administrate dovezi din care să rezulte existența, la data adoptării Legii nr. 71/2015, a vreunei indemnizații de judecător stabilite prin raportare la coeficienții de multiplicare specifici procurorilor DIICOT/DNA, precizând recurenta, în același context, că hotărârile la care se face referire în dosar au dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata unor despăgubiri, pentru discriminare și nu la reîncadrarea salarială a reclamanților.

Instanța de control judiciar reiterează cele enunțate anterior, cu prilejul analizei primului motiv de casare, subliniind că nu instanța de contencios administrativ a verificat modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 71/2015 din perspectiva pretenției formulate de reclamant cu privire la recalcularea indemnizației de încadrare, această chestiune litigioasă fiind definitiv tranșată prin decizia nr. 1176 din 7 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Înalta Curte a luat act de soluția pronunțată de Înalta Curte în mecanismul de unificare jurisprudențială reprezentat de recursul în interesul legii, fiind de observat faptul că prin decizia nr. 4 din 11 martie 2024 Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Decizia nr. 4/11.03.2024 nu poate influența soluționarea recursului în prezenta cauză, întrucât ipoteza avută în vedere de instanța supremă cu prilejul pronunțării deciziei în interesul legii este diferită de cea avută în vedere de instanța care a pronunțat sentința atacată în prezentul recurs, nefiind valorificată de curtea de apel o hotărâre din cele menționate în cuprinsul deciziei RIL nr. 4/2024 respectiv de recunoaștere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare în raport de coeficienții recunoscuți de legiuitor exclusiv în favoarea procurorilor DNA/DIICOT, ci o hotărâre prin care Curtea de Apel Alba Iulia a obligat pârâții din dosarul x/2018 la recalcularea drepturilor salariale ale reclamantului, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, ca efect al egalizării indemnizației de încadrare la nivelul maxim aflată în plată, conform Legii nr. 71/2015.

Prin urmare, ipoteza avută în vedere pentru pronunțarea deciziei RIL nr. 4/2024 este fundamental diferită de cea existentă în cauza de față, astfel că dezlegarea dată prin decizia pronunțată în interesul legii nu este pertinentă în prezenta cauză.

În al doilea rând, Înalta Curte subliniază faptul că deciziile pronunțate în procedura prevăzută de art. 514-518 C. proc. civ. nu au niciun efect în privința hotărârilor devenite definitive anterior publicării deciziei în interesul legii în Monitorul Oficial al României, fiind de semnalat faptul că prin chiar dispozițiile art. 517 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul arată că decizia în interesul legii nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate (adică a hotărârilor definitive prin care au fost rezolvate neunitar chestiunile de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii) și nici cu privire la situația părților din acele procese. O astfel de limitare este inerentă principiului fundamental al respectării autorității de lucru judecat, astfel că și dacă, ipotetic, chestiunile de drept dezlegate prin decizia Curții de Apel Alba Iulia nr. 1176 din 7 octombrie 2020 ar fi fost similare celor analizate prin decizia RIL nr. 4/2024 (ceea ce nu este cazul, după cum s-a arătat anterior), repunerea în discuție a naturii drepturilor recunoscute în favoarea reclamantului nu mai este legal posibilă, în contextul caracterului definitiv al deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, instanța de control judiciar constată că recurenta invocă pur formal această critică, în contextul în care, prin sentința recurată în prezenta cauză instanța fondului a respins cererea reclamantului de înlăturare a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluție ce a devenit definitivă, din moment ce critica formulată de reclamant la adresa sentinței sub acest aspect nu mai poate fi analizată, recursul acestuia fiind tardiv declarat.

Este nefondată critica recurentei pârâte și cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de emitere a unui ordin de reîncadrare salarială, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială 605,225 RON.

Sub acest aspect, recurenta pârâtă a criticat sentința pronunțată de prima instanță din perspectiva datei de la care au fost recunoscute drepturile pretinse de reclamant, apreciind recurenta că în mod nelegal a validat instanța fondului pretențiile reclamantului pentru perioada anterioară emiterii Ordinului M.J. nr. 6245/30.12.2021, întrucât numai prin acest act administrativ care stabilește vocația tuturor judecătorilor la stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, astfel că pentru perioada anterioară ordinului, valorificarea unui VRS de 605,225 RON atestă recunoașterea, de către instanță, a unor drepturi neprevăzute de lege, cu consecința incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Similar celor expuse cu prilejul analizei soluției de pronunțate de instanța fondului cu privire la pretenția de valorificare a coeficientului de multiplicare 19, instanța de control judiciar constată că în prezenta cauză judecătorul fondului a dispus obligarea pârâtei la emiterea ordinului de salarizare, cu luarea în considerare a valorii de referință sectoriale de 605,225 RON, începând cu data de 06.03.2017, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1324/15.12.2021, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de reclamantul A. și alții împotriva sentinței civile nr. 1196/16.11.2020, pronunțată de Tribunalul Suceava și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții recunoască, începând cu data de 06.03.2017, dreptul la o indemnizație de încadrare raportată la VRS 605,225 RON.

Prin urmare, nu poate fi validată susținerea recurentei pârâte, în sensul că reclamantul ar fi îndreptățit la drepturile rezultate din valorificarea reperului VRS 605,225 RON numai de la data calculată în raport de Ordinul M.J. nr. 6245/30.12.2021 căci într-o atare ipoteză nu ar fi îndreptată pretinsa nelegalitate a sentinței recurate ci, dimpotrivă, ar fi nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, sub aspectul datei de la care reclamantul este îndreptățit la salarizare prin valorificarea VRS 605,225 RON, această dată fiind 06.03.2017, conform deciziei nr. 1324/15.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava.

În fine, instanța de control judiciar a luat act și de critica formulată de recurentă la punctul III.4 din memoriul de recurs, prin care este adusă în discuție soluția de obligare la emiterea ordinelor individuale de salarizare ale intimaților-reclamanți cu includerea majorării de 25%, prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, constatând Înalta Curte că această critică nu are legătură cu dispozițiile prezentei sentințe, prin care nu a fost tranșată o astfel de chestiune litigioasă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În unanimitate,

Respinge cererea de repunere în termen.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1244 din 11 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv.

Cu opinie majoritară,

Respinge recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție subrogată în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1244 din 11 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Opinie separată

Admite recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție subrogată în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1244 din 11 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând cauza:

Respinge cererea formulată de reclamantul A. prin care solicită obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un ordin de salarizare, prin care să i se recunoască drepturilor acordate prin DC nr. 1176/7.10.2021 a Curții de Apel Alba-Iulia, respectiv prin valorificarea coeficientul de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Motivare:

Apreciez că recursul declarat Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat și se impunea admiterea acestuia pentru următoarele considerente:

În acord cu considerentele expuse în cadrul opiniei majoritare apreciez că prima instanță nu a legiferat în domeniul salarizării recurentului - reclamant, ci a făcut aplicarea prevederilor art. 430 alin. (1) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la deciziile nr. 1176 din 7 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia și nr. 1324 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, prin care reclamantului i-au fost recunoscute anumite drepturi salariale.

În considerentele sentinței recurate prima instanță a indicat în mod expres că în litigiul dedus judecății nu mai poate proceda la o nouă analiză a îndreptățirii reclamantului de a beneficia de drepturile salariale, prin luarea în considerare a celor două repere - coeficientului de multiplicare 19,00 și valoare de referință sectorială de 602,225 RON, începând cu data de 06.03.2017, respectiv 14.12.2015 - aceste aspecte fiind lămurite cu autoritate de lucru judecat.

Aceste considerente denotă faptul că judecătorul fondului a făcut aplicarea prevederilor C. proc. civ. care reglementează efectele hotărârii judecătorești definitive, menținându-se în limitele legale atribuite puterii judecătorești, iar în măsura în care textele legale au fost greșit interpretate sau aplicate controlul de legalitate se poate realiza în cadrul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, odată ce nu se poate reține că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ. se impun a fi înlăturate ca vădit nefondate.

În analiza acestor critici se impune a se pleca de la obiectul cererii cu care reclamantul a investit instanța, respectiv obligarea Ministerul Justiției, ulterior Înalta Curte de Casație și Justiție, la emiterea unui ordin de salarizare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 14.12.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) și a unei valori de referință sectoriale de 605,225, ținând cont de vechimea în muncă și în funcție a reclamantului. De asemenea, s-a solicitat înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul.

În susținerea acțiunii reclamantul a depus decizia civilă nr. 1324/15.12.2021, prin care Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de reclamantul A. și alții împotriva sentinței civile nr. 1196/16.11.2020, pronunțată de Tribunalul Suceava și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții, printre care și Ministerul Justiției, să recunoască, începând cu data de 06.03.2017, dreptul la o indemnizație de încadrare raportată la VRS 605,225 RON, precum și decizia civilă nr. 1176/07.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul declarat de A. alături de alți apelanți, a fost schimbată în parte sentința apelată și, în consecință, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții, printre care și Ministerul Justiției, să recalculeze indemnizațiile de încadrare ale reclamanților conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, prin valorificarea coeficientului de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13.

Prima instanță a admis acțiunea promovată de reclamant cu aplicarea dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., însă, în ceea ce privește capătul de cerere prin care se urmărește valorificarea coeficientului de multiplicare "19", apreciez că în soluționarea prezentei căi de atac se impune a se ține seama de Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Astfel, în lumina acestei decizii emisă în mecanismul de unificare a practicii judiciare, apare ca a fi fondată critica recurentei, în sensul că drepturile câștigate de reclamant prin hotărârea anexată cererii de chemare în judecată au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Este adevărat că în considerentele expuse în cuprinsul Deciziei (RIL) nr. 4/2024, paragrafele 91 - 92, Înalta Curte a făcut referire la recunoașterea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare în raport de coeficienții recunoscuți de legiuitor exclusiv în favoarea procurorilor DNA/DIICOT, iar în decizia prezentată de reclamant recalcularea drepturilor salariale ale acestuia, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, s-a dispus ca efect al egalizării indemnizației de încadrare la nivelul maxim aflată în plată, conform Legii nr. 71/2015, însă aceste aspecte nu sunt de natură să conducă la schimbarea naturii juridice a drepturilor recunoscute reclamantului, respectiv aceea de despăgubiri.

În cuprinsul deciziei RIL Înalta Curte a amintit că valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii.

Totodată, s-a indicat că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială, astfel că aceste considerente decizorii se pot aplica și în cazul reclamantului, iar nu doar în situația persoanelor cărora le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat pe temeiul discriminării.

După cum rezultă din considerentele deciziei prezentate de reclamant în susținerea acțiunii, acesta a uzat de o hotărâre judecătorească obținută de alți colegi pe temeiul discriminării, pentru a se egaliza cu aceștia sub incidența Legii nr. 71/2015, obținând în acest mod valorificarea coeficientului de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13 pe cale judecătorească.

În decizia 4/2024 Înalta Curte a arătat că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizației de încadrare.

Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acestea.

În atare situație nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziei anexată cererii de chemare în judecată în sensul dorit de recurentul - reclamant, din moment ce respectiva decizie nu stabilește includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal.

O asemenea interpretare a efectelor deciziei ar contraveni și Deciziei nr. 794/2016 pronunțată de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamant în cauză.

Pentru aceste considerente, am apreciat ca a fi fondate criticile recurentei ICCJ subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea recurentei la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

În ceea ce privește soluția de obligare a recurentei la emiterea unui ordin prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale reclamantului prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,22 RON, având în vedere calificarea acesteia drept componentă salarială cu aplicabilitate generală, dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 4/2024, precum și existența deciziei civile nr. 1324/2021 pronunțată de Curtea de apel Suceava, secția I civilă, apreciez ca a fi nefondate recurentei ICCJ subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile prin care se invocă încălcarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sunt vădit nefondate, deoarece prin sentința recurată instanța fondului a respins cererea reclamantului de înlăturare a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluție definitivă, din moment ce recursul reclamantului a fost respins ca tardiv declarat.

Lipsită de relevanță și fără legătură cu sentința recurată este și critica prin care se aduce în discuție soluția de obligare a recurentei - pârâte la emiterea ordinelor individuale de salarizare ale intimaților-reclamanți cu includerea majorării de 25%, prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, în dispozitivul și considerentele sentinței recurate neregăsindu-se o asemenea soluție.

Pe cale de consecință, față de considerentele expuse mai sus, cu observarea prevederilor art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., apreciez că se impunea admiterea recursului declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, casarea sentinței civile recurate și în rejudecare, respingerea cererii formulate de reclamant de obligare a pârâtei să emită un ordin de salarizare, prin care să i se recunoască drepturilor acordate prin DC nr. 1176/7.10.2021 a Curții de Apel Alba-Iulia, respectiv prin valorificarea coeficientul de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017.