ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2525/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 18.04.2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat admiterea plângerii, anularea adresei de respingere a contestației nr 2/16379/2022 și obligarea Ministrului Justiției să emită un nou Ordin de salarizare prin care să fie modificat parțial art. 1 din Ordinul nr. 402/C/2022 din 07.02.2022 (în ceea ce o privește), în sensul: 1. recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului, începând cu data de 01 august 2016, și nu cu data de 30.12.2021; 2. calculării și plății drepturilor salariale prevăzute prin Ordin, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și coeficientul corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, cu depășirea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor, prin art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; 3. acordarea în integralitate, fără limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță cuvenite, aplicate Ia indemnizația lunară de încadrare cuvenită calculată potrivit pct. 2.

Sentința instanței de fond Prin sentința nr. 2052 din data de 7 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2052 din data de 7 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată în ceea ce privește solicitarea de calculare și plată a drepturilor salariale prevăzute prin Ordin, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și coeficientul corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, prin înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor, prin art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pârâtul, respingând contestația, nu a arătat de ce în vederea înlăturării inechităților salariale nu a emis ordine de salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare DIICOT-DNA pentru toți judecătorii, ci doar pentru o parte din aceștia, deși raționamentul aplicabil emiterii emiterii Orinului nr. 402/C/2022 din 07.02.2022 privind acordarea VRS 605 este aplicabil în mod analog și coeficientului de multicplicare DIICOT-DNA, de care beneficiază doar o parte din judecători. Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față - VRS 605,225 RON și coeficient corespunzător procurori DNA - DIICOT. Mai mult, aproape întreg personalul din justiție deține titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referință sectorială și s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeași consecință și anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătorești care au recunoscut acordarea dreptului și în continuare. În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, recurenta arată că se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022. Plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea reclamanților, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față și care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora. Astfel, prin Decizia nr. 7 din 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, instanța supremă a stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările. prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 20/2007 privind creșterile salariale ce, se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost și rămân incluse în indemnizația bruta de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009." Decizia nr. 7 din 2019 face referire în mod expres la o situație absolut identică, iar la pct. 51 din decizia amintită, instanța supremă a reținut că: "51. Deși salarizarea personalului bugetar apare ca fiind reglementată prin Legea- cadru nr. 284/2010, de la data aprobării acesteia nu au fost aplicate nici valoarea de referință și nici coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele legii-cadru, fiind adoptate, în mod succesiv, amânări ale aplicării Legii-cadru nr. 284/2010, pe motivul constrângerilor financiare, împrejurări ce au determinat ca salarizarea personalului bugetar să se realizeze la nivelul anului 2009." În acest context, efectele hotărârilor care vizau perioada 2006 - 2009 au fost extinse pentru viitor, producând efecte în anul 2019 - anul 2020. Însă art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 prevede că: "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcției salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", situație în care recurenta apreciază că ar trebui să beneficieze de o salarizare inferioară (conform prevederilor din Legea nr. 153/2017), plafonată, deși valoarea VRS 605,225 a fost recunoscută prin decizii administrative și hotărâri judecătorești definitive și pentru viitor. Aceste dispoziții limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale. În ceea ce privește autoritatea judecătorească prin privarea de drepturile salariale avute în plată și reducerea acestora prin aplicarea art. 38 din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor potrivit cărora, drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. S-a ajuns, arată recurenta, ca în materia drepturilor salariale ale magistraților, prin Legea generală, ordinară, în materia salarizării nr. 153/2017 să fie anulate dispozițiile Legii speciale nr. 303/2004, lege organică, care prevede în mod expres că drepturile salariale avute la nivelul lunii decembrie 2017 nu puteau fi diminuate decât în condițiile legii 303/2004, iar stabilirea regulilor de salarizare se putea efectua doar printr-o lege specială care viza doar categoria judecătorilor și procurorilor. Pe fondul lacunei legislative a salarizării magistraților prin lege specială adoptarea unei legi ordinare de salarizare (în special art. 1 alin. (3), art. 9 și art. 38 din Legea nr. 153/2017) prin care s-a dispus reducerea drepturilor salariale cuvenite, contravine normelor de tehnică legislativă. Totodată, aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca mențiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Deciziei RIL 7 din 2019, Deciziei 23 din 2016 și a Deciziei 36 din 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contrar cadrului legal și celui dat de interpretarea instanței de contencios constituțional precum și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prima instanță a stabilit că nu rezultă că suma sporurilor cuvenite trebuie să fie de 30%, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut acordarea acestora într-o limită maximă. Prima instanță a interpretat greșit întreg cadrul legislativ incident în prezenta cauză, stabilind fără temei că acordarea cumulativă a celor trei sporuri în cuantumul lor maxim nu este recunoscută. Apreciez că modalitatea de redactare a prevederilor art. 1 din Ordinul contestat, prin raportare la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 este de natură a aduce atingere principiului separației și echilibrului puterilor în stat. Totodată, contrar argumentelor aduse prin hotărâre, prin care s-a indicat existența O.U.G. nr. 226/2020 și O.U.G. nr. 130/2021 și consecința nemodificării nivelului sporurilor, menționez că prin Ordinul nr. 402/C/2022 s-a operat o scadere a cuantumului sporurilor stabilite prin ordinele anterioare, acesta situându-se sub nivelul procentului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017. Or, această interpretare gresită a instanței nu a avut în vedere nici faptul că o asemenea modificare nu este justificată de nicio prevedere legală, cel mult prin Ordinul nr. 402/C putându-se păstra nivelul sprorurilor stabilite la 30%, prin ordinele emise anterior. Cu toate acestea, sporurile trebuie să fie calculate în procent de 45% din indemnizația de încadrare stabilită cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 605.225 RON . Sub acest aspect invocă recurenta următoarele: a. sporurile nu sunt calculate în procent din indemnizația de încadrare calculată prin aplicarea valorii de referință sectorială 605,225 RON; b. art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu trebuia sa fie aplicat; c. art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu a fost aplicat în mod corect; d. prin aplicarea acestui articol s-a creat o stare de discriminare care trebuie reparată prin acordarea în integralitate a sporurilor în cuantum de 45 %. e. sporurile nu sunt calculate în procent din indemnizația de încadrare calculată prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON și coeficientul 10 (corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, conform hotărârii judecătorești ce constituie titlu executoriu). Potrivit art. 4 și 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, (1) pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat și judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului National de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare. Art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prevede că în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022. Acest articol se referă la plafonarea la nivelului anului 2022 doar a indemnizațiilor de încadrare, nu și a sporurilor, care trebuiau aplicate, conform art. 4,5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, într-un procent din indemnizația de bază, care, potrivit hotârârilor judecătorești deținute trebuia raportată la o valoare de referință sectorială de de 605,225 RON și coeficient 10 (corespunzător procurorilor DNA-DIICOT). Acest aspect nu a fost analizat de către instanță, prin urmare solicit ca instanța de recurs să procedeze la analizarea motivelor invocate prin plângere și lăsate nesoluționate prin hotărârea atacată. În motivarea acestor motive, susține recurenta că dispozițiile art. 25 din cap. III secțiunea III a Legii nr. 153/2017 nu trebuiau aplicate. Acesta prevede limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, însă această dispoziție reprezintă norma generală în materia drepturilor salariale. Potrivit disp.art. 24 din cap. III secțiunea III a Legii nr. 153/2017, intitulat "Sporuri și drepturi salariale specifice, limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII.". ANEXA V, prevede în domeniul de activitate "Justiție", sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaționale. Norma de drept civil generală reprezintă acea normă care se aplică în toate cazurile și în orice materie, dacă o dispoziție legală nu prevede altfel. Normele de drept civil sunt speciale, dacă își găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege. Fiind derogatorii de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală(specialia generalibus derogant). De asemenea, contrar interpretării date de către instanță, apreciază recurenta că art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu a fost aplicat în mod corect. Potrivit acestuia, suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz. Deci, procentul de 30% la care sunt plafonate sporurile nu se aplică la indemnizația de încadrare a fiecărui salariat în parte, ci per total ordonator principal/secundar/terțiar de credite, raportat la fondul total de salarii. În schimb, prin ordinul contestat s-a limitat cuantumul sporurilor la procentul sub 30 % din indemnizația de bază a fiecărui salariat și nu la 30% din suma salariilor de bază, ...a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, așa cum prevede art. 25. Or, suma salariilor de baza pe ordonator de credite este diferită de indemnizația de incadrare a fiecărui judecător. Arată recurenta că suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci pe ordonator de credite, raportat la fondul de salarii, iar nu la salariul de bază al fiecărui angajat. În acest sens, apreciez că argumentele aduse de instanță nu corespund dispozițiilor legale anterior citate. Plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare la lege, o interpretare și aplicare greșită a legii. Legea prevede plafonarea pe total buget, iar nu pentru fiecare salariat. Totodată, solicită să se constate că sintagma "de până la", regăsită în modalitatea de redactare a Legii nr. 153/2017, nu este destinată aplicării la întâmplare a legii, ci are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferențiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod aleatoriu, ci raportat la anumiți factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilității creării diferențelor de drepturi salariale. Or, așa cum a fost aplicată până în prezent legea, a condus la crearea de stări discriminatorii. Pe de altă parte, consideră că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 a fost aplicat în mod discriminator, motiv pentru care am invocat dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Conform art. 4 și 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 am dreptul de a beneficia de spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5% și un spor de până la 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, raportate la salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, deci un total de 45 %. În prezent, la nivelul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea s-a creat o stare de discriminare în urma aplicării neunitare a dispozițiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în sensul că salariile și sporurile sunt calculate diferit. De asemenea, plafonarea cuantumului total al sporurilor afectează doar personalul salarizat conform salariilor de bază stabilite în lege pentru anul 2022, dar nu și personalul al căror salarii de bază nu a atins nivelul prevăzut pentru anul 2022. Acesta este motivul pentru care susține recurenta că, din perspectiva acordării sporurilor, există discriminare și între salariații din cadrul aceleiași instanțe, care lucrează în aceleași condiții, aspect care nu a fost avut în vedere de către instanță, neanalizat. Personalul al căror salarii de bază sunt cele prevăzute pentru anul 2022 "beneficiază" de plafonarea sporurilor la 30%, în timp ce personalul al căror salariu de bază nu a ajuns la nivelul prevăzut pentru anul 2022, în mod implicit, beneficiază de acordarea sporurilor în cuantum total, având în vedere că salariul brut cuvenit acestora din urmă începând cu data de 01.01.2018 este compus din salariul de bază avut în luna decembrie 2017, majorat cu 25% și din cuantumul sporurilor avut în luna decembrie 2017, majorat cu 25%. Așadar, urmare a greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, s-a creat o stare de discriminare constând în aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă, fiind încălcate dispozițiile art. 14 din C.E.D.O., dar și acele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, care prevăd că "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii (...) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție;". Analizând art. 14 din CEDO - care interzice discriminarea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marks contra Belgiei). De asemenea, aceeași Curte - în cauza Driha contra României, Hotărârea din 21.02.2008, a constatat existența discriminării între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale - iar în speță există o discriminare între persoane care aparțin aceleiași categorii profesionale - care se află în situații comparabile, neexistând justificare din partea instituției publice angajatoare să remunereze diferit angajații aflați în situații identice. Totodată, art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că "toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". Nu în ultimul rând, Carta socială europeană revizuită (ratificată de România prin Legea nr. 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 referitor la o salarizare echitabilă) măsurilor necesare în vederea garantării unei salarizării echitabile, care să țină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. În mod similar, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974) conține dispoziții relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și la o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală. Prin urmare, dat fiind că atât prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului cât și normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar în raport de legislația internă (conform art. 20 alin. (1) în Constituția României) și chiar dacă legiuitorul român ar institui o diferență în ceea ce privește remunerarea (ceea ce nu este cazul în privința legilor de salarizare invocate), respectiva diferență nu ar putea fi considerată ca fiind justificată în mod obiectiv.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru următoarele considerente: Prealabil, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile C. proc. civ. invocată atât recurenta pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție apreciind că, în mod formal, criticile recurentei se circumscriu cazurilor de casare invocate. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei": Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în lumina acestor dispoziții legale, din perspectiva exigenței de a motiva, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, așa cum s-a evidențiat și în doctrină, considerentele hotărârii judecătorești trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul. În legătură cu acest aspect, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele; în ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii. Pe de altă parte, în doctrină și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a subliniat deseori că această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, dar, chiar dacă exigența motivării nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent, este imperios necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și a hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997) Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: "30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005). Așadar, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat, cu adevărat, chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte amintește că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată nu le îndeplinește. Din motivarea instanței de fond reiese în mod clar că după analiza dispozițiilor legale în materie, ținând cont de situația de fapt învederată de reclamantă, instanța de fond s-a raportat la aspecte reținute în conținutul Ordinului contestat, respectiv Ordinul nr. 402/C/2022 din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiției, ordin care nu a fost depus la dosarul cauzei. Or, o atare raportare la prevederile Ordinul nr. 402/C/2022 din 07.02.2022 emis de Ministerul Justiției ce definesc drepturile salariale, valoarea de referință sectorială, nivelul maxim al drepturilor salariale, în lipsa acestuia, face imposibilă exercitarea unui control judecătoresc eficient de către instanța de control judiciar, la dosar fiind depusă doar adresa de răspuns la plângerea formulată de către recurentă . Mergând mai departe, Înalta Curte observă că recurenta solicită recalcularea și plata drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului antemenționat, începând cu data de 1 august 2016, și nu cu data de 30.12.2021. Instanța de fond nu a analizat cu acuratețe pretențiile și probatoriul administrat pe parcursul procedurii de soluționare a plângerii și a încrisurilor atașate nici în ceea ce privește solicitarea recurentei de acordare în integralitate, fără limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță cuvenite, aplicate la indemnizația lunară de încadrare cuvenită calculată potrivit pct. 2. În acest sens, instanța de fond trebuia să stabilească dacă sporurile în cuantum de 30% sau inferior acestui procent au fost stabilite prin ordinul contestat în cauză sau în raport de alte ordine de încadrare salarială emise anterior, chestiune esențială, în funcție de care se va stabili dacă vătămarea invocată de reclamantă este consecința actului contestat în cauză sau a celor anterior emise. Prin urmare, instanța de control judiciar consideră că se impune verificarea susținerilor recurentei reclamante referitoare la aspectele anterior învederate și la dispozițiile legale incidente, în speță, la clarificarea situației juridice a drepturilor salariale ce o vizează pe reclamantă, implicit și prin analizarea incidenței în cauză a Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Față de aspectele anterior menționate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală. În raport de soluția de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de reclamanta A., fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare. În consecință, constatându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinței civile nr. 2052 din data de 7 noiembrie 2022 și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.